plăcerea lecturii

Cititorul după trei ani

În urmă cu trei ani, într-o zi de 17 ianuarie, publicam primul articol la Cititorul, oarecum pompos intitulat Predoslovie și un citat din Miron Costin, cel despre cea mai frumoasă zăbavă din viața omului — „cetitul cărților”, se constituia într-o veritabilă Stea polară.

A urmat o jumătate de an în care am încercat să public cît mai des, străduindu-mă să am și o prezență zilnică pe rețelele de socializare. Concediul de vară mi-a frînt oarecum elanul și sfîrșitul de an m-a găsit cu puține articole adăugate. Cumva simțeam că o coardă suna fals și că site-ul își atinsese numărul maxim de vizitatori.

La sfîrșit de an, vă împărtășeam cîteva gînduri și alcătuiam un prim clasament al articolelor, iar la aniversarea primului an un alt articol spunea povestea acelor luni și aduna în el cele mai frumoase frînturi din rubrica Florilegiu.

La mijloc de mai, Un alt Cititorul anunța o nouă cale pe care urma să pășesc cu mai multă încredere și determinare. Au urmat perioade de părăsire totală, altele de publicare frenetică, un nou proiect a luat naștere lainic.ro, dar și pe acesta s-a așternut praful virtual al uitării, praf născut din lipsa vizitatorilor.

Am cunoscut cîțiva oameni care mi-au redat încrederea atunci cînd mă așteptam mai puțin, care, în ceasurile întunecate ale sufletului, cînd am avut, mai mult ca niciodată, nevoie de-o vorbă bună, din întîmplare ori nu, au lăsat un semn mărunt.

Abia intrat în lumea virtuală, descopeream o altă dimensiune a acestor rețele și cît de greu poți să răzbați într-o lume care trăiește din reclame. Financiar nu îmi permiteam să desfășor campanii, cum se poartă la case mai mari așa că am lăsat lucrurile să curgă de la sine.

În cei trei ani s-au adunat aproape o sută cincizeci de articole, pe unele dintre ele, recitindu-le, am fost tentat să le șterg, dar mi-am spus că totuși fac parte din istoria mea și că, într-o zi, la gura sobei, de vor mai exista, le voi răsfoi poate cu nostalgie pe vreun dispozitiv subțire cît firul de păr ori voi privi cum un cip absurd le da formă în aer.

La jumătatea anului trecut am crezut că am descoper o nouă potecă pentru Cititorul, că dimensiunea personală a articolelor (cumva acesta fusese drumul pe care îl visasem de la început) va da un nou imbold site-ului, dar m-am înșelat. Există atît de multe voci încît a mea, vetustă și, probabil, incapabilă să atragă, rămîne neauzită. Și atunci mi-am spus că timpul ce mi-a rămas aici trebuie să mi-l dedic în totalitate scrisului, poveștilor ce lîncezesc de prea mult timp în mine și că doar pe acestea trebuie să mai încerc să le mai arăt lumii.

Încă nu mi-a reușit pe deplin și cine știe de nu mă voi întoarce curînd la Cititorul, căci trebuie să mărturisesc că îmi lipsesc destul de mult ceasurile de trudă cu tot ce însemnau ele — documentarea, lupta cu ciornele, publicarea și eternele corecturi.

Pentru acești ani și pentru toate experiențele lor vă mulțumesc vouă, cititorilor, și vă ofer un mic cadou muzical — un recital susținut de Clara Haskil (de la a cărei naștere, în 7 ianuarie, s-au împlinit 125 de ani) în 1952.

Clara Haskil în recital la Hilversum Casino, 14 februarie 1952, via YouTube

Și cum orice aniversare are nevoie de o oarecare aducere-aminte și cum ar fi mai potrivită această privire în trecut decît printr-un bilanț, iată cele mai citite zece articole ai acestor ani:

„Elogiul satului românesc”: discursul de recepție în Academia Română al lui Lucian Blaga

Ludovic Bassarab sat

În 1936, Lucian Blaga a fost primit în Academia Română și urma să rostească discursul de recepție într-o ședință solemnă. Anul următor, în luna mai, poetul scria familiei aflate la Berna: Ziua mare e marți, dup-amiază. Regele și-a ales, din cele trei discursuri de recepție, pe al meu, spre prezidare. Toată lumea socotește aici acest lucru ca…

continuare →

Cinci cărți care nu m-au lăsat să dorm

carti

Cu toții avem nopțile noastre de nesomn. Unele născute din boală, altele din prea multă grijă, altele din neliniști cărora, deși nu le găsim explicații, nu ne putem împotrivi; multe aduse de diferitele sărbători ale trupului, unele de muncă și destule de marile suferințe ce ne sînt hărăzite de-a lungul drumului. De-avem noroc, cîteva dintre…

continuare →

„Eu sunt un geniu, mă. După ce am să mor o să vedeți!” Moartea lui Caragiale în exil

I. L. Caragiale

Temperamental, căutîndu-și un loc în lume, de multe ori alegînd cele mai ciudate căi în dorința de a reuși, Ion Luca Caragiale (născut la 30 ianuarie 1852) va descoperi, la începutul secolului al XX-lea, că se simte din ce în ce mai singur în țară, că îl dezgustă atît jocurile din lumea literară, cît, mai ales, ițele încurcate ale politicii. Aceasta din urmă, deși îi îmbogățise opera, nu-i adusese decît insatisfacții, iar literatura se transformase în ceva apăsător…

continuare →

Cehov despre cele opt însușiri ale oamenilor bine crescuți

Anton P. Cehov

Hățișurile vieții moderne, cu toate nălucirile și ispitele ei, ne fac de multe ori să uităm ceea ce este cu adevărat important, ne încurajează să ne plîngem cu fiecare ocazie și peste măsură, să ne căutăm justificări absurde ori să credem că singurul nostru țel în viață este căutarea, cu orice preț, a fericirii, deși, în…

continuare →

„Corbul” de Edgar Allan Poe și o izbutită traducere românească din secolul al XIX-lea

Gustave Dore ilustrație la Corbul de E. A. Poe

La 3 octombrie 1849, lîngă o stație de votare din Baltimore, e găsit delirînd un bărbat. Vestea se răspîndește repede mai ales că bărbatul nu e altul decît Edgar Allan Poe, poetul și autorul de proze fantastice. E internat, dar moare cîteva zile mai tîrziu, în 7 octombrie, fără a-și mai reveni și fără a mai spune cum a ajuns în acea stare.

continuare →

„Cînd am să plec din lume n-au să mai fie flori”: Omar Khayyam despre viață, iubire și moarte

Omar Khayyam

Legenda spune că-n a doua jumătate a secolului al XI-lea, la Nișapur, în Persia, trei învățăcei se leagă prin jurămînt să se ajute reciproc de unul dintre ei va reuși în viață. Se despart și destinul îi aruncă în vîltoarea lumii.

continuare →

„Limpede nu vezi decît cu inima. Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor”: Antoine de Saint-Exupéry despre apropiere și dragoste

Micul prinț și vulpea

Pe nedrept considerate ca aparținînd unui gen minor, multe din cărțile pentru copii sînt adevărate bijuterii de artă literară și de înțelpciune. Între ele Micul Prinț. Una dintre cele mai tulburătoare povești ale timpurilor moderne s-a născut în America în vara și-n toamna lui 1942. Antoine de Saint-Exupéry și soția, Consuelo, se stabiliseră la New York cu un an înainte, expatriindu-se după ocuparea Franței.

continuare →

O iubire pe care nici măcar vîntoasele infernului n-o spulberă s-a născut dintr-o carte

Paolo and Francesca

În 1308, aflat în exil, Dante Alighieri (1265-1321) începe să lucreze la poemul care va fi nu doar capodopera de care numele-i va fi pentru totdeauna legat, ci și una dintre cele mai importante opere ale literaturii universale. Terminat cu un an înaintea morții, Dante îl va numi Commedia pentru că, deși are un început dramatic, finalul este fericit, dar, încîntat de frumusețea lui, Giovanni Boccaccio îi va adăuga apelativul Divina.

continuare →

Înșir’te mărgăritari: „Ucenicul vrăjitor” de Johann Wolfgang Goethe

Ucenicul vrăjitor

La jumătatea secolului al II-lea p. Chr., Lucian din Samosata, unul dintre cei mai interesanți scriitori greci, scrie un dialog intitulat Philopseudes (Iubitorul de minciuni) în care un anume Tychiades îi povestește prietenului său Philocles despre vizita pe care i-o făcuse de curînd unui prieten comun, Eucrates, căruia guta îi pricinuia dureri într-un picior.

continuare →

„Liniște, somnul etern…”: moartea și îngroparea lui Mihai Eminescu. Caragiale despre postumitatea poetului

Mihai Eminescu

Națiunea mea, îmbracă doliu!… Literatura noastră, jelește!… Poezie română, plînge!
Vi s-a dărîmat o columnă, vi s-a stins un luceafăr, vi s-a răpit o podoabă…
Genialul poet Mihai Eminescu a încetat din viață.

continuare →



Trimiterea de comentarii nu este, pentru moment, posibilă, dar îmi puteți scrie oricînd.