Florilegiu: Bacovia, Vlahuță, Tolstoi, Caragiale

George Bacovia, Alexandru Vlahuță, Lev Nikolaevici Tolstoi și Ion Luca Caragiale sînt cei de care mi-am amintit în săptămîna 4 - 10 septembrie 2017.


de Ilarion Lainic · 11 septembrie 2017

În săptămîna 4 – 10 septembrie 2017, în Florilegiu s-au adăugat frînturi din:

George Bacovia (1881-1957)

În 4 septembrie 1881, la Bacău, s-a născut unul dintre cei mai originali poeți din literatura noastră — George Bacovia.

George Bacovia

Alexandru Vlahuță (1858-1919)

Alexandru Vlahuță s-a născut la 5 septembrie 1858 în Pleșești, județul Vaslui. După o viață dedicată literaturii, „imaginea lui Vlahuță din ultimii ani […] este a unui om de mare omenie, generos și modest, sfătuitor al tinerilor aspiranți la gloria literară.” (Florin Faifer) În vara lui 1919, cu cîteva luni înaintea morții, îl primește pe Lucian Blaga căruia-i spune: „Am primit volumașul dumitale [Poemele luminii]. Și, ca să vezi ce mult mi-a plăcut uite, îl țin sub pernă.” (Hronicul și cîntecul vîrstelor)

Alexandru Vlahuță

Lev Nikolaevici Tolstoi (1828-1910)

În 28 august/9 septembrie 1828, la Iasnaia Poliana, s-a născut Lev Nikolaevici Tolstoi. Pentru mine, Tolstoi este Scriitorul. Nu doar pentru capodopere ca Anna Karenina, Război și pace ori Moartea lui Ivan Ilici, ci îndeosebi pentru viața care i-a stat sub semnul eternei căutări. O viață tumultoasă, adeseori plină de excese, mereu sufocată de întrebări. O viață care pornise iar pe drumul căutării cînd a sfîrșit umil, într-o gară oarecare…

Lev Tolstoi
Lev Nikolaevici Tolstoi, Război și pace, traducerea de Ion Frunzetti și Nicolae Parocescu

Ion Luca Caragiale (1852-1912)

În 2017, școala a început la 11 septembrie. Iată textul cu care-am însoțit, cu acest prilej, un fragment dintr-un articol de I. L. Caragiale:

Mîine începe școala. Copii, să vă bucurați de fiecare zi, chiar de unele dintre ele vor fi înnorate!
Să învățați, să vă jucați, să visați, dar mai ales să citiți! Cărțile sînt o minunată fereastră către lume. Obișnuiți-vă s-o deschideți!
Și nu uitați! Vacanța bate curînd la ușă!

Ion Luca Caragiale

Înșir’te mărgăritari: „Ucenicul vrăjitor” de Johann Wolfgang Goethe

Balada lui Goethe, „Ucenicul vrăjitor”, își are originea într-un dialog al unui scriitor satiric grec din secolul al. II-lea p. Chr., Lucian din Samosata.


de Ilarion Lainic · 11 septembrie 2017

La jumătatea secolului al II-lea p. Chr., Lucian din Samosata, unul dintre cei mai interesanți scriitori greci, scrie un dialog intitulat Philopseudes (Iubitorul de minciuni) în care un anume Tychiades îi povestește prietenului său Philocles despre vizita pe care i-o făcuse de curînd unui prieten comun, Eucrates, căruia guta îi pricinuia dureri într-un picior.

Îl găsise înconjurat de prieteni care-i țineau companie spunînd povești, dar nu orice fel de povești, ci întîmplări supranaturale considerate însă întru totul adevărate. Tychiades auzind cum cei prezenți (printre ei numărîndu-se unele dintre cei mai proeminente figuri ale locului: peripateticul Cleodemus, stoicul Dinomachus ori Ion, cel care se considera singurul cunoscător al filosofiei lui Platon) vorbesc despre o eventuală vindecare miraculoasă a piciorului, îi ia în derîdere aducînd argumente raționale împotriva „basmelor”, dar, aceștia, rînd pe rînd, încep sa spună alte povești, una mai fantezistă ca alta, care să dovedească, fără putință de tăgadă, existența miraculosului: despre Străinul zburător (un vrăjitor hiperboreean care zbura și mergea pe apă ori făcea vrăji de iubire) ori despre spiritele întîlnite ziua ori noapte (Cleodemus povestind chiar cum, bolnav fiind, e purtat de către un tînăr frumos în adîncuri ca să vadă Hadesul).

Orice argumente aduce Tychiades, oricît îi ia în rîs, povestitorii nu se dau bătuți astfel că istoriile devin de-a dreptul fabuloase. În total zece. Ultimul vorbește chiar Eucrates care povestește ce i s-a întîmplat în timpul unei călătorii de-a lungul Nilului pe cînd era tînăr. O poveste „adevărată”, întîmplată lui, nu una la mîna a doua. Trimis de tatăl său ca să-și desăvîrșească educația în Egipt, Eucrates călătorea în susul Nilului pentru a lua parte la un miracol — să audă sunetele pe care le scotea o statuie a lui Memnon la răsărit, și mărturisește că a fost peste măsură de norocos: Memnon și-a deschis gura și, în șapte hexametri, îi încredințează o profeție.

Unul dintre tovarășii din acea călătorie s-a nimerit a fi un scrib din Memfis, Pancrates, un om care-și însușise toate învățăturile Egiptului și despre care se spunea că ar fi trăit vreme de 23 de ani sub pămînt, rătăcind printre morminte și fiind inițiat în magie de însăși Isis. Eucrates întărește existența calităților extraordinare ale bărbatului povestind cum l-a văzut mergînd pe spinările crocodililor, cum înota între ei și cum aceștia nu făceau decît să-și miște bucuroși cozile, fără a-l răni în vreun fel.

Cumva se apropie de străin și-l convinge să-l inițieze în artele oculte, apoi își părăsește servitorii la Memfis pentru a-l însoți mai departe pe misteriosul scrib. Pe drum, observă cum, atunci cînd poposesc la un han, egipteanul îmbracă o mătură ori un pisălog cu o haină, rostește o incantație și obiectul începe să umble ca și cum ar fi fost un om. Îl trimite după apă, să cumpere alimente, să gătească. La sfîrșit, o altă incantație îl întoarce la starea neînsuflețită de dinainte, de pisălog ori de mătură.

Eucrates ar fi vrut să însuflețească și el lucrurile, dar, oricît încearcă, nu reușește să-l convingă pe învățat să-i divulge cuvintele magice. Se se ascunde și, prin vicleșug, aude cele trei silabe magice. Cînd Pancrates iese cu treburi, învățăcelul ia un pisălog, spune formula vrăjită și pisălogul capătă viață. Îi cere să aducă apă, dar după primul drum, cînd încearcă să-l oprească și să-l întoarcă la ceea ce fusese înainte, pisălogul nu-l ascultă și aduce tot mai multă apă. Speriat, Eucrates ia un topor și-l taie în două, doar că bucățile aduc apă îndoit. Doar sosirea lui Pancrates și rostirea formulei magice, pe care ucenicul nu se obosise s-o învețe, pune capăt dezastrului. Apoi scribul dispare pentru totdeauna.

Întrebat de unul dintre cei de față de mai e în stare să dea viață unui pisălog, Eucrates răspunde senin că da, doar că neștiind cum să-l facă înapoi pisălog, de teamă să nu-și inunde casa, n-o mai face.

Cum Tychiades se-arată de-a dreptul oripilat de aceste fantasmagorii, Eucrates încearcă să-l convingă amintind și alte minuni: oracole, semne de tot felul, voci din morminte, profeții, un inel magic dobîndit cine știe unde, un sigiliu cu portretul lui Apollo care-i vorbește, astfel că Tychiades, considerînd că a auzit destul, găsește o scuză oarecare și se retrage.

Lucian din Samosata, gravură de William Faithorne
Lucian din Samosata, gravură de William Faithorne

Lucian se născuse la Samosata, în nord-estul Siriei, în jurul anului 120 p. Chr. într-o familie destul de săracă. Trimis să ucenicească spre a deveni sculptor, renunță repede și se dedică studiului retoricii și filosofiei. Învață greaca și faima lui crește în timpul peregrinărilor prin Grecia, Macedonia și Italia unde ține diverse prelegeri și unde spiritul său original, fin și plin de umor e foarte apreciat. Considerat un veritabil „Voltaire al antichității”, Lucian va rămîne cunoscut ca unul dintre cei mai mari scriitori satirici.

La cumpăna dintre veacul al XVI-lea și al XV-lea, la Florența, e redescoperit în manuscrisele grecești aduse de la Constantinopol, operele îi sînt traduse în latină și faima lui cucerește treptat Europa. Pictori ca Sandro Botticelli, Leonardo da Vinci sau Rafael se vor inspira din lucrările sale. Așa cum o va face și Shakespeare în Timon din Atena ori în scena groparilor din Hamlet.

În 1788, Christoph Martin Wieland e invitat la Weimar de Johann Wolfgang Goethe. Aici traduce în germană și publica primele lucrări ale lui Lucian din Samosata, printre ele numărîndu-se și Philopseudes. Cîțiva ani mai tîrziu, în 1797, Goethe scrie una dintre cele mai cunoscute balade ale sale Der Zauberlehrling (Ucenicul vrăjitor) în care povestea lui Eucrates capătă din nou viață. După un secol, la 18 mai 1897, un compozitor francez Paul Dukas (1865-1935) conduce premiera poemului său simfonic cu același titlu (L’Apprenti sorcier), iar Walt Disney îi va folosi lucrarea pentru coloana sonoră a episodului Ucenicul vrăjitor în filmul animat Fantasia din 1940 (adaptarea după Goethe urmează după Albă ca Zăpada și Pinocchio). Poate și din cauza filmului Disney, povestea e astăzi considerată mai degrabă una pentru copii.

Goethe
Joseph Karl Stieler, Johann Wolfgang Goethe, 1828, via Wikimedia Commons

De-a lungul timpului Ucenicul vrăjitor a căpătat diverse înfățișări și a îmbrăcat diverse haine asemeni pisălogului ori măturii: ucenicul rebel a fost umilit, certat ori chiar pedepsit la sfîrșit de către maistru. În fiecare dintre noi un ucenic se zbate nerăbdător și, tînjind nemăsurat, se ascunde pentru a auzi formulele magice care, nu doar să-i ușureze viața, ci să i-o umple de belșug. Și-n fiecare dintre noi același ucenic se dovedește neputincios: înspăimîntat, privește cum totul se prăbușește, cum hăul dintre ceea ce a crezut că e în stare și adevărata-i putere înghite totul. Doar că pentru mulți dintre noi, în aceeași poveste numită viață, maistrul întîrzie să vină să ne salveze.

Ucenicul vrăjitor
Carte poștală de Erich Schütz (1886-1937) pentru poemul „Ucenicul vrăjitor” de Johann Wolfgang Goethe (sursa: Goethezeitportal)

Balada lui Goethe, mult mai celebră în spațiul lingvistic german, rămîne, prin simplitatea ei, una dintre cele mai interesante ilustrări ale unei istorii vechi de cînd lumea.

Iat-o în traducerea lui St. O. Iosif:

Ucenicul vrăjitor

Iar s-a dus în tîrg bătrînul
Maistru vraci, și-s eu stăpînul!
Hai, că pun eu azi la cale
Toate duhurile sale!
Știu pe dinafară
Farmecele lui,
Și minuni, ca dînsul,
Fac, fără să-i spui.

Iute! iute
Adă apă,
Să înceapă
Rotitoare
Valuri-valuri pe-ntrecute
Să se verse-n scăldătoare!

Vino dar, mătură roasă!
Ia-ți mantaua zdrențuroasă!
Slugă-ai fost, fii iară slugă!
Fă-mi pe voie dintr-o fugă!
Capătă-ți picioare,
Sus răsară-ți cap.
Du-te, poartă-mi, adă-mi
Donițele-n trap!

Iute! iute
Adă apă,
Să înceapă
Rotitoare
Valuri-valuri pe-ntrecute
Să se verse-n scăldătoare!

Iată-mi-l fugind pe cale!
Umple donițele-n vale,
Ca un fulger mi se-ntoarnă,
Un potop de valuri toarnă,
Pleacă, vine iară!
Colcăie-n bazin,
Saltă, crește apa,
A, dar este plin!

Ho! străine!
Scalda-i plină:
La hodină,
Ca-nainte!
Ah, pricep... amar de mine!
Vorba mi-a pierit din minte!

Vorba, vai! ce cată spusă
Ca să-l facă iar ce fusă!
Fuge, vai, și vine-n grabă!
Mătură, de-ai fi de treabă!
Tot mai mult aduce,
Toarnă tot mereu,
Vai, și mii de rîuri
Cad pe capul meu!

Șaga-i șagă,
Nu-mi mai place!
Stai, tu, drace!
Încă rîde?!
Inima-n răcori mi-o bagă!
Ce ochi crunți! Ce schime hîde!

O, dar ai ieșit din iaduri
Ca să faci prin casă vaduri?
Unde caut, pretutindeni,
Parcă-i un puhoi cu grindeni!
Mătură netoată,
Stai pe loc, îți spun!
Băț, ce-ai fost odată,
Nu mai fi nebun!

Nu ascultă?!
Hai tu numa!
Căci acuma
Cu toporul
Fără de zăbavă multă
Am să-ți potolesc eu zorul!

Iată-mi-l! Tîrîș s-arată!
De m-arunc la tine-odată,
Nici nu mîntui tot cuvîntul,
Una fi-vei cu pămîntul!
L-am crăpat în două!
L-am lovit la mir!
Pot s-aștept acuma
Și să mai respir!

Iată! Iată!
Că învie
Și-mi îmbie
Doniți pline
Doi acuma dintr-o dată!
Ajutor, puteri divine!

Și aleargă! Curg pîraie,
Pretutindeni prin odaie!
Ce priveliște avană!
Vraciul! — Maistre, fă-ți pomană!
Duhurile tale,
Doamne,-și fac de cap
Le-am chemat, și-acuma
Nu mai pot să scap!

— Măturice!
Stai cuminte
Ca-nainte...
Căci la vreme
Doar bătrînul vraci aice,
Duhuri, poate să vă cheme!

înșir’te mărgăritari...

Cum St. O. Iosif a fost nu doar un bun traducător, ci și poet, poate pe nedrept uitat astăzi, citiți-i și minunatul cîntec de leagăn pe care l-a scris pentru fiica sa, Corina, iar despre ultimii ani din viață și despre moartea lui Goethe citiți în „Convorbiri cu Goethe”: ucenicul în fața morții maestrului.


Cehov despre cele opt însușiri ale oamenilor bine crescuți

Într-o scrisoare din 1886, Anton Cehov, încercînd să schimbe viața dezordonată a fratelui său, Nikolai, întocmește un îndreptar în opt puncte.


de Ilarion Lainic · 7 septembrie 2017

Hățișurile vieții moderne, cu toate nălucirile și ispitele ei, ne fac de multe ori să uităm ceea ce este cu adevărat important, ne încurajează să ne plîngem cu fiecare ocazie și peste măsură, să ne căutăm justificări absurde ori să credem că singurul nostru țel în viață este căutarea, cu orice preț, a fericirii, deși, în urmă cu aproape două milenii, Marcus Aurelius ne-ntreba: „Deci te-ai ivit pentru a te desfătă?”.

Sîntem obișnuiți să dăm vina pe cei din jur, apropiați ori nu, pe ițele care întrețes ierarhia socială în care, de cele mai multe ori ne descoperim simple și neînsemnate fire de praf, pe neputința ori imposibilitatea de a ne împotrivi unui destin tulbure și arbitrar, pe atracția irezistibilă a plăcerilor de tot felul.

Deși știm cu toții ce se cuvine să facem, dar mai ales cum ar trebui să trăim, a ne lăsa duși de vîltoarea plăcută a amăgirii este nu doar mai plăcut, ci și cu mult mai ușor.

În 1886, Anton Pavlovici Cehov, în vîrstă de doar 26 de ani, era sprijinul familiei sale. Cu zece ani în urmă traiul oarecum confortabil în Tangarong, un port la Marea Azov, ia sfîrșit o dată cu falimentul tatălui și fuga acestuia la Moscova ca să scape de închisoarea datornicilor. Membrii familiei îl vor urma pe rînd, ajungînd să trăiască modest. Cehov a mai rămas un timp în orașul natal, dînd meditații pentru a-și desăvîrși educația. Pleacă și el după trei ani la Moscova unde urmează studii de medicină. Treptat devine principalul susținător al familiei și mare parte din ce cîștigă le e destinată lor. Începe să publice mici schițe umoristice prin diverse reviste tocmai pentru a-și mări cîștigurile. În același timp, unul dintre frații săi, Nikolai, deși un pictor de talent care promitea, se lupta cu alcoolismul ducînd o viață dezordonată, ajungînd să trăiască săptămîni întregi pe străzile Moscovei.

În martie, Cehov îi scrie încercînd să-l convingă nu doar să renunțe la obiceiurile dăunătoare, dar, mai cu seamă, să-l „trezească” și să-l îndrepte pe calea cea bună. Își începe epistola dojenindu-l părintește, dar cu oarecare fermitate, și așezîndu-i înainte, ca o oglindă, viața irosită:

Către N. P. Cehov

martie 1886, Moscova

Micul meu Zabelin! Mi s-a spus că te simți ofensat de glumele mele și ale lui Schächtel… Însușirea de a se simți ofensat e apanajul sufletelor nobile. Totuși, dacă se poate rîde de Ivanenko, de mine, de Mișka sau de Nelly, de ce nu s-ar putea rîde și de tine? Ar fi nedrept… De altfel, dacă nu glumești și te consideri într-adevăr ofensat, atunci mă grăbesc să-ți prezint scuzele mele.

De obicei, se rîde de cea ce are haz, sau de ceea ce nu înțelegi. Din aceste două alternative, alege-o pe care vrei.

Bineînțeles, cea de a doua e mai măgulitoare, dar – vai! — pentru mine, personal, tu nu ești o enigmă. Nu e greu să înțelegi pe un om cu care ai împărțit dulceața căciulilor tătărăști, a Vucinei, a limbii latine și, în sfîrșit, a vieții în comun la Moscova. Și apoi, viața ta e atît de puțin complicată din punct de vedere psihologic, încît o pot înțelege chiar și cei care n-au trecut prin seminar. Din respect pentru tine, o să fiu sincer. Te superi, te simți ofensat… Dar nu e vorba de zeflemele și nici de trăncănelile blajine ale lui Dolgov… E vorba că tu însuți, ca un om de treabă ce ești, te simți într-o situație falsă, iar cel ce se se crede vinovat de ceva își caută totdeauna justificare în afară: bețivul dă vina pe nenoroc, Puteata pe cenzură, iar cel ce fuge la Iakimanka, pentru a se arunca în desfrîu, dă vina pe frigul din sală, pe zeflemele ș.a.m.d… Dacă mi-aș lăsa acum familia în voia soartei, aș încerca să-mi găsesc scuze în caracterul mamei, în hemoptizie și altele. Lucrul acesta e firesc și e scuzabil. Așa e omul. Că te simți într-o situație falsă, e adevărat, altfel nu ți-aș fi spus că ești un om cumsecade. Dacă ți-ai pierde această calitate, de a fi cumsecade, atunci s-ar schimba socoteala, te-ai împăca și tu cu noua situație, și nu te-ai mai simți călcînd pe un teren nesigur. Că nu ești o enigmă pentru mine și că uneori ești barbar de ridicol – și asta e adevărat. Doar ești un simplu muritor, iar noi, muritorii, sîntem enigmatici numai atunci cînd sîntem proști și ridicoli 48 de săptămîni pe an… Nu-i așa?

Mi te-ai plîns de multe ori că «nimeni nu te înțelege!!» Nici Goethe și nici Newton nu s-au plîns de asta… Numai Hristos s-a plîns, dar el nu se gîndea la «eul» lui, ci la învățătura lui… Lumea te înțelege foarte bine… Dar dacă tu singur nu te înțelegi, nu e vina nimănui…

Te rog să mă crezi că eu, ca frate și ca prieten, te înțeleg și te compătimesc din toată inima… Îți cunosc toate însușirile bune, ca pe cele cinci degete ale mîinii mele, le prețuiesc și am pentru ele cel mai adînc respect. Ca să-ți dovedesc că te înțeleg, pot, dacă vrei, să-ți enumăr aceste însușiri. După mine, ești bun pînă la prostie, mărinimos, sincer și lipsit de egoism: ai fi în stare să împarți cu alții și ultima ta copeică. Nu știi ce-i invidia și nici ura, ești naiv, milos cu oamenii și cu animalele, nu ești răutăcios și nici ranchiunos, și ai încredere în semenii tăi… Și mai presus de toate, ești înzestrat cu ceea ce n-au alții: cu talent. Iar talentul acesta te ridică deasupra milioanelor de omeni, pentru că pe globul pămîntesc nu e decît un pictor la 2 000 000 de suflete… Talentul tău îți creează o situație specială: chiar dacă ai fi broască sau tarantulă și tot ai trebui respectat, pentru că talentului i se iartă orice.

Nu ai decît un singur defect. În acest defect stă și situația ta falsă, și nenorocirea ta, și catarul tău intestinal. Defectul acesta e o totală lipsă de educație. Iartă-mă, te rog, dar veritas magis amicitiae1… Trebuie să știi că viața își are cerințele ei… Ca să te simți la largul tău într-un mediu intelectual, ca să nu te simți prost și străin, e nevoie să fii, într-o oarecare măsură, bine crescut… Talentul te-a adus în acest mediu, îi aparții, dar… tu fugi de el, și atunci ești nevoit să stai în cumpănă între un mediu civilizat și locatarii de vis-à-vis. Iese la iveală obîrșia ta de mic-burghez, crescut în bătăi, din pomeni, lîngă pivnița cu vinuri de Rin. E greu să-ți înfrîngi obîrșia, e foarte greu.

Anton și Nikolai Cehov
Anton (stînga) și Nikolai Cehov (1882), via Wikimedia Commons

Știind că îndreptarea nu e ușoară și că drumul e greu și înșelător, Cehov întocmește un veritabil îndreptar, în opt puncte, care să-l ajute să-și schimbe viața:

După părerea mea, oamenii bine crescuți îndeplinesc următoarele condiții:

1) Își respectă semenii, de aceea sînt totdeauna îndatoritori, blînzi, politicoși, îngăduitori… Nu fac scandal pentru un ciocan sau o gumă de ras pierdută. Dacă stau sub același acoperămînt cu alții, nu se poartă ca și cum le-ar fi făcut cine știe ce hatîr, iar cînd pleacă nu le trîntesc în obraz: «Cu dumneata nu-i chip de trăit!» Ei iartă și zgomotul, și frigul, și friptura puțin arsă, și spiritele, și prezența altora în casă…

2) Sînt miloși, și nu numai cu cerșetorii și cu pisicile. Suferă în inima lor pentru lucruri care nu se văd cu ochiul liber. Așa, de pildă, dacă Piotr știe că mama și tata încărunțesc de dorul lui și nu închid ochii noaptea, pentru că nu-l văd decît rar (și atunci totdeauna beat), el se grăbește să se ducă să-i vadă, renunțînd la votcă. Oamenii bine crescuți nu dorm noaptea ca să-i poată ajuta pe Polevaevi să plătească taxele fraților lor, studenți, sau ca să-și îmbrace mama.

3) Respectă bunul altuia, prin urmare își plătesc datoriile.

4) Sînt sinceri și se feresc de minciună ca de foc. Nu mint nici cînd e vorba de mărunțișuri. Minciuna ofensează pe cel care o ascultă și înjosește în proprii tăi ochi pe cel care o spune. Nu pozează, se poartă pe stradă exact ca și acasă, și nu caută să arunce praf în ochii celor mai mici decît ei… Nu sînt flecari și nu ți se vîră în suflet cu destăinuirile lor, cînd nu-i întreabă nimeni… Din respect pentru urechile altora, de cele mai multe ori, tac.

5) Nu se depreciază ca să provoace compătimirea altora. Nu cîntă pe strunele altor suflete, pentru ca, drept răspuns, aceștia să ofteze și să-i răsfețe. Nu spun: «Nimeni nu mă înțelege!» sau: «Mă irosesc pe fleacuri!», pentru că asta înseamnă a căuta efecte ieftine, pentru că e banal, învechit și fals…

6) Nu sînt vanitoși. Nu se lasă atrași de strălucirea briliantelor false, nu țin să facă cunoștință cu celebrități, să strîngă mîna bețivului de Plevako, nu se entuziasmează de primul întîlnit la «Salon», nu caută să fie cunoscuți în toate berăriile… […] Cînd fac un lucru de un ban, nu aleargă cu servita subsuoară, dîndu-și aere de o sută de ruble, și nu se laudă că li s-a permis să intre în cutare loc, unde altora nu li se permite… Adevăratele talente stau totdeauna în umbră, pierdute în mulțime, și nu le place să facă pe păunul… A spus și Krîlov că un poloboc gol face mai mult zgomot decît unul plin…

7) Dacă au vreun talent, și-l respectă. Pentru el își sacrifică liniștea, renunță la femei, la vin, la deșertăciuni… Sînt mîndri de talentul lor. Așa, nu fac chefuri cu pedagogii de la gimnaziu și cu oaspeții lui Skvorțov, pentru că își dau seama că nu sînt chemați să trăiască la același nivel cu ei, ci să aibă o influență educativă asupra lor. Afară de asta, ei știu ce înseamnă dezgustul…

8) Ei caută să-și cultive simțul estetic. Nu sînt în stare să se culce îmbrăcați, nu admit ca peretele să aibă crăpături pline de ploșnițe, să respire aer stricat, să calce pe o dușumea împroșcată cu scuipat, și nu se mulțumesc cu o mîncare gătită la lampa de gaz. Ei caută, pe cît se poate, să-și stăpînească și să-și înnobileze instinctul sexual… să nu devină sclavii lui. În privința asta, oamenii bine crescuți nu sînt chiar atît de vulgari. Ei nu prețuiesc la o femeie sudoarea de cal și patul… nu prețuiesc inteligența care se manifestă doar prin viclenia de a se preface însărcinată și de a minți mereu… Lor, mai ales cînd sînt pictori, le trebuie prospețime, grație, omenie, nu însușirea de a fi […], ci mamă… Nu beau votcă toată ziua și nu adulmecă pe la dulapuri, pentru că știu că nu sînt porci. Nu beau decît cînd sînt liberi, la ocazii… pentru că au nevoie de mens sana in corpore sano2.

Ș.a.m.d. Așa sînt cei bine crescuți… Ca să-ți faci educația și ca să nu fii mai prejos de nivelul mediului în care ai pătruns, nu-i destul să-l citești pe Pickwick și să înveți pe dinafară monologul din Faust. Nu-i destul să te urci într-o birjă și să te duci la Iakimanka, pentru ca, peste o săptămînă, s-o ștergi de acolo.

Pentru toate acestea se cere să muncești neîntrerupt zi și noapte, să citești într-una, să înveți, să ai voință… Fiecare ceas e scump…

Și încheie sfătuindu-l să renunțe dintr-o dată la vechile obiceiuri și să se întoarcă degrabă în sînul familiei unde să-nceapă să trăiască cu adevărat.  (Ca medic, Cehov înțelegea cu siguranță că nu există o cale de mijloc, că renunțarea treptată nu dă roade.)

Drumurile la Iakimanka și îndărăt nu pot ajuta la nimic. Trebuie să ai curajul s-o rupi brusc cu trecutul… Vino la noi, dă de pămînt cu clondirul cu votcă și apucă-te de citit… de pildă, cărțile lui Turgheniev, din care n-ai citit încă nimic…

[…] Lasă amorul-propriu la o parte, că doar nu mai ești copil… în curînd împlinești 30 de ani! Ar fi vremea…

Te aștept… te așteptăm cu toții…

Al tău A. Cehov34

Din păcate, Nikolai nu va ține cont, din neputință ori din nepăsare, de nici unul dintre sfaturi și se va stinge trei ani mai tîrziu, la doar 31 de ani, răpus de tuberculoză. Cehov, pentru a-și înăbuși durerea, va scrie, după cîteva luni, O poveste banală în care un muribund, contemplînd apropierea iminentă a morții, descoperă că viața i-a fost lipsită de sens.

Îndreptarul, întocmit în urmă cu mai bine de o sută de ani, rămîne însă călăuza noastră în vremurile tulburi cînd, din prea multă slăbiciune, credem că nu mai există nici stele, nici cer.

Alăturați scrisorii lui Cehov și sfaturile lui Marcus Aurelius pentru o viață nu doar suportabilă, cît, mai ales, purtătoare de sens.

  1. Adevărul e mai presus de prietenie (lat.) (n.t.) 

  2. O minte sănătoasă în corp sănătos (lat.) (n.t.) 

  3. A. P. Cehov, Opere, volumul XII, Scrisori, traducere de Otilia Cazimir și Nicolae Gumă, Editura pentru literatură universală, București, 1963, pp. 51-56 

  4. Evidențierea celor opt calități îmi aparține, I. L.