Florilegiu: Goethe, Buzea, Rebreanu, Enescu

Johann Wolfgang Goethe, Constanța Buzea, Liviu Rebreanu și George Enescu sînt cei de care mi-am amintit în săptămîna 28 august - 3 septembrie 2017.


de Ilarion Lainic · 4 septembrie 2017

În săptămîna 28 august – 3 septembrie 2017, în Florilegiu s-au adăugat frînturi din:

Johann Wolfgang Goethe (1749-1832)

Goethe, în vîrstă de 82 de ani, s-a stins în 28 august 1749 la Weimar. Cîteva versuri din celebra Elegie (de la Marienbad) în traducerea lui Șt. Aug. Doinaș.

Johann Wolfang Goethe Elegie
Johann Wolfgang Goethe, Opere I, Editura Univers, Bucureşti, 1984, p. 290

Constanța Buzea (1941-2012)

Joi, 31 august, s-au împlinit 5 ani de cînd ne-a părăsit Constanța Buzea. Lirica românească e mai săracă fără ea…

Constanta Buzea Pasari

Liviu Rebreanu (1885-1944)

La 1 septembrie 1944, Liviu Rebreanu a murit la Valea Mare, în județul Argeș.

Liviu Rebreanu Dincolo

George Enescu (1881-1955)

În 19 august 1881, la Liveni, Botoșani, s-a născut George Enescu, cel care avea să spună despre sine: „Să cînt la vioară e meseria mea, în timp ce să compun îmi e vocația.” O viață dedicată muzicii și României.

„Aș vrea să pot contribui la îmblînzirea unora dintre semeni. Fac și eu cît pot, cu vioara, cu bagheta, cu condeiul…”, mărturisea cu modestie George Enescu.

George Enescu despre arta

La ceas aniversar, o înregistrare rară din 1943: Sonata nr. 3 pentru pian și vioară în la minor „în caracter popular românesc”, opus 25. La vioară, însuși compozitorul, iar la pian, Dinu Lipatti.

Și cîteva mărturisiri ale celor care l-au cunoscut:

„Enescu rămîne pentru mine cea mai extraordinară ființă omenească, cel mai mare muzician și cea mai puternică influență exercitată vreodată asupra mea.” (Yehudi Menuhin)

„Vioara lui Enescu devenise un freamăt luminos, aluneca în noi, redeștepta aspirațiile noastre spre inefabila pace a armoniei.” (Cella Delavrancea)

„Enescu? Nu talent, ci geniu!” (Alfred Cortot)

„Enescu stăpînea întreaga paletă a componisticii. Știa să orchestreze precum Richard Strauss. De asemenea, ca solist, avea o sonoritate incredibilă alături de orchestră. Și, în plus, cunoștea tehnica tuturor instrumentelor. A fost un pianist extraordinar! Pot spune că eram uneori invidios pe el: cînta chiar mai bine decât mine! A fost un pianist magnific, ca sa nu mai vorbesc de valoarea sa ca violonist.” (Arthur Rubinstein)


Înșir’te mărgăritari: „Tristețea lunii” de Charles Baudelaire

În „Florile răului”, celebrul volum al lui Baudelaire, există un poem de-o frumusețe aparte apreciat încă de la apariție de Flaubert: „Tristețea lunii”.


de Ilarion Lainic · 3 septembrie 2017

Apariția în iunie 1857 a volumului de poeme al lui Charles Baudelaire, „Florile răului”, a fost urmată de-o virulentă campanie de presă înțesată de acuze de imoralitate care-a dus la trimiterea atît a autorului, cît și-a editorului în judecată. Deși au existat voci importante ca Gustave Flaubert, Jules Barbey d’Aurevilly ori, mai tîrziu, Victor Hugo care s-au exprimat laudativ la adresa volumului, cei doi au fost condamnați la plata unei amenzi, iar șase poezii au fost interzise de la publicare.

Cînd, la începutul lui februarie, Baudelaire i-a dus editorului, Auguste Poulet-Malassis, manuscrisul volumului acesta conținea 100 de poeme, cifră considerată ca un veritabil „număr de aur”.  Poetul era puțin cunoscut în acea vreme, puțina faimă fiind datorată traducerilor din Poe și eseurilor critice apărute prin diverse reviste, astfel că nimeni nu bănuia că „Florile răului” va fi unul dintre cele mai importante, poate cel mai important, volume de poezie ale secolului al XIX, influențîndu-i pe Arthur Rimbaud, Paul Verlaine, Stéphane Mallarmé ori Algernon Charles Swinburne, dar și pe  Paul Valéry, Rainer Maria Rilke sau T. S. Eliot în secolul următor.

Acoperit de scandal, modernismul începea cu Charles Baudelaire.

La doar cîteva zile după apariția faimosului volum, într-o scrisoare, Flaubert îi mulțumea autorului pentru exemplarul trimis, îi aprecia originalitatea poetică („Nu semeni cu nimeni”) și adăuga:

Trebuie să-ți spun totuși că îmi place la nebunie bucata LXXV, Tristețea lunii:

Și-și mîngîie cu mîna-i ușoară în zăbavă,
Cînd ațipește, sînul rotund și despuiat…1

Mai tîrziu și Sainte-Beuve își va exprima aprecierea pentru același poem: „Îmi plac mai multe bucăți din volumul dumneavoastră, «Tristețea lunii» de exemplu, un sonet plăcut care pare scris de un poet englez contemporan al lui Shakespeare.”

Poate că Flaubert și Sainte-Beuve, prețuind acest poem grațios, de-un romantism întîrziat (deși Flaubert îi scrisese în aceeași epistolă — „ai găsit mijlocul să întinerești romantismul”), mustind de erotism, nu reușeau să pătrundă în adîncurile „Florilor răului”, în noul și-n revoluția pe care le întrupau poemele. Sau l-au apreciat  tocmai pentru că au simțit distilată în el esența absolută poeziei.

Într-un eseu despre Divina comedieBorges nota că „un vers bun nu permite să fie citit în șoaptă sau în tăcere.”2, căci „versul cere să fie rostit. Versul amintește întotdeauna că poezia a fost artă orală înainte de a fi artă scrisă, amintește că a fost cînt.” „Iliada” și „Odiseea” au fost cîntate în călătoriile lungi, fără sfîrșit, ale trupului ori ale sufletului, în nopțile negre, fără speranță, la răspîntii înaintea alegerilor de tot felul ori în ceasurile de sărbătoare. Versurile erau mîngîiere, descoperire lumii și a sinelui, dar, mai presus de orice, erau frumusețe, căci dacă-i dăm dreptate lui Archibald MacLeish „un poem nu trebuie să însemne ceva, ci să fie.”3

Ori să-l las pe Baudelaire însuși să ne dezvăluie rostul poeziei:

Poezia, dacă-ți dai cît de cît silința să cobori în tine însuți, să-ți întrebi sufletul, să rechemi amintirea entuziasmelor, nu are alt scop în afară de sine — nici nu poate avea altul — și nu va fi poem mai măreț, mai nobil, mai cu adevărat demn de numele de poem ca acela care va fi fost scris numai și numai pentru plăcerea de a scrie un poem.4

În unele zile de toamnă, cînd lumina curge în culori de chihlimbar, cînd încă e cald și vara nu-i întru totul plecată, prin aer se văd plutind mici fire de pînză de păianjen.  Adevărata poezia, asemeni lor, plutește delicat înaintea noastră, abia vizibilă, erupînd în culori și-n sentimente pe care nu le crezusem vreodată posibile, iar „Tristețea lunii” e un astfel de poem.

Nimfa lunii Luis Ricardo Faléro
Luis Ricardo Faléro, Nimfa lunii, via Wikimedia Commons

În traducerea atît de reușită a lui Șerban Bascovici, unul dintre cele mai frumoase poeme al lui Baudelaire:

Tristețea lunii

În astă seară luna visează mai trîndavă,
Ca o frumoasă care în perini s-a culcat,
Și-și mîngîie cu mîna-i ușoară, în zăbavă,
Cînd ațipește, sînul rotund și despuiat.

Pe umeri de mătase o poartă moi nămeții,
Cînd moare istovită de lungul ei leșin,
Și ochii-i duși pe albe vedenii ale vieții,
Le suie-nfloritoare spre cerul ei senin.

Și cînd ades pe lume, de-aleanul ei pătrunsă,
Își lasă ca să pice o lacrimă ascunsă,
Doar un poet cucernic, dușman al somnului,

Ia lacrima pălită, în palme o adună
Ca pe-un opal cu ape ce licăre, s-o pună
În inimă, departe de ochii soarelui.5

Și iată și-o variantă a unui poet mort mult prea devreme, la nici 20 de ani, D. Iacobescu (1893-1913):

Tristețea lunii

În noaptea-aceasta luna e-atît de visătoare!
Și ca o frumusețe pe albe perini moi
Ce, gata să se culce, desmiardă gînditoare
Conturul plin și fraged al sînilor săi goi, —

Pe fine avalanșe se lasă pradă lenii
Și par’că se cufundă într-un suprem leșin,
Iar ochii ei se plimbă pe albele vedenii
Ce urcă în albastru cu înfloriri de crin.

Adeseori, culcată în lînceda ei lene,
O lacrimă fugară îi picură din gene,
_____Iar un sărman poet

Prinzînd pios în palmă această perlă fină,
Cu grije o ascunde, ca pe un scump secret,
În inimă, — departe de-a Soarelui lumină.

Iar la sfîrșit frumuseațea pură a originalului:

Tristesses de la lune

Ce soir, la lune rêve avec plus de paresse;
Ainsi qu’une beauté, sur de nombreux coussins,
Qui d’une main distraite et légère caresse
Avant de s’endormir le contour de ses seins,

Sur le dos satiné des molles avalanches,
Mourante, elle se livre aux longues pâmoisons,
Et promène ses yeux sur les visions blanches
Qui montent dans l’azur comme des floraisons.

Quand parfois sur ce globe, en sa langueur oisive,
Elle laisse filer une larme furtive,
Un poète pieux, ennemi du sommeil,

Dans le creux de sa main prend cette larme pâle,
Aux reflets irisés comme un fragment d’opale,
Et la met dans son coeur loin des yeux du soleil.

înșir’te mărgăritari...

Despre procesul Florilor răului și despre moartea lui Baudelaire puteți citi în „Mi-e răscolită viața de neguri și furtună”.

  1. Gustave Flaubert, Corespondență, selecția și traducerea textelor de Liliana Alexandrescu-Pavlovici, Editura Univers, București, 1985, p. 265 

  2. Jorge Luis Borges, Texte captive, traduceri de Irina Dogaru, Tudora Șandru-Mehedinți, Editura Polirom, 2010, p. 212 

  3. „A poem should not mean / But be.” 

  4. Charles Baudelaire, Critică literară și muzicală, Jurnale intime, Traducere și note de Liliana Țopa, Editura pentru Literatură Universală, București, 1968,pp. 135-136 

  5. Charles Baudelaire, Florile răului, ediție alcătuită de Geo Dumitrescu, Editura Minerva, București, 1978, p. 106 


„Mi-e răscolită viața de neguri și furtună”: procesul „Florilor răului” și moartea lui Baudelaire

„Ce-mi place mai presus de toate în cartea dumitale este faptul că arta predomină”, îi scria Flaubert lui Baudelaire despre „Florile răului”.


de Ilarion Lainic · 31 august 2017

În ziua de 15 martie 1866, Charles Baudelaire (n. 1821), poet cu oarecare faimă, datorată mai degrabă procesului din urmă cu aproape un deceniu, decît operei, intră în biserica Saint-Loup din Namur, în Belgia. La scurt timp își pierde cunoștința și e dus la Bruxelles unde e spitalizat.

Mi-e răscolită viața de neguri și furtună
Și rar a stat cu raza de soare împreună.
Lovită sau de fulger, bătută sau de ploi,
Grădina-i părăsită, și pomii mei sînt goi.1

(„Dușmanul”, trad. Tudor Arghezi)

În iulie e adus la Paris de către mama sa și vreme de-un an, cu o jumătate de trup paralizată, afazic, abia îngînînd cîteva cuvinte, Baudelaire se retrage încet din lume, eliberîndu-se de povara ei.

O povară sub greutatea căreia trăise dintotdeauna, căreia i se împotrivise clipă de clipă și pe care încercase s-o ascundă în spatele unei vieți descătușate, adeseori rebelă.  Se scufundase pînă la uitare de sine în alcool, droguri ori dragoste trupească ori sufletească vrînd să scape de lanțurile convențiilor de orice tip. Uneori lăsa să se înțeleagă că totul începuse în copilărie, pe cînd avea doar șase ani, o dată cu moartea tatălui (Joseph-François Baudelaire avea șaizeci de ani în 1819 cînd se căsătorise cu Caroline în vîrstă de doar 26 de ani), cu noul mariaj al mamei peste doar un an, mariaj care i-l aduce în viață pe Jacques Aupick, militar de carieră hotărît să-l disciplineze pe fiul vitreg. Durerea și revolta fiului cresc și se-adună în reproșul de mai tîrziu: „Cînd ai un fiu ca mine (…) nu te recăsătorești”. Ori poate începuse în adolescența de răzvrătit ce culminase cu trimiterea lui în India ca să se „liniștească”, ori la majorat, cînd, împlinind 21 de ani, intrase în posesia moștenirii tatălui. Excesele de tot felul, prietenii vechi ori de ocazie și iubirile pasagere ori  îi vor înjumătăți averea în doar doi ani, astfel că-n curînd se constituie o tutelă și Charles va trebui să se mulțumească cu o sumă modică. Ori în iubirea după care a tînjit întreaga viață și care i-a oferit raiul și iadul deopotrivă, iubire întrupată în mulatra Jeanne Duval, în actrița Marie Daubrun ori în curtezana Apollonie Sabatier.

Ciudată zeitate cu trupul brun și plin,
Împrăștiind mireasmă de mosc și de havană,
Făcută de vreun obi, de-un Faust din savană,
Cu șold ca abanosul lucios și mers felin,

Mai bine decît opiul sau cel mai strașnic vin
Vreau elixirul vrajei pe-a gurii tale vrană;
Cînd poftele-mi spre tine pornesc în carvană
Ți-s ochii oaza-n care adoarme orice chin.2

(Sed non satiata, trad. Al. Philippide)

Baudelaire Nadar
Charles Baudelaire, portret de Nadar, 1855, via Wikimedia Commons

Sau poate adevăratul moment de cotitură fusese anul 1857, rămas în istoria literaturii franceze ca „anul proceselor”.

Baudelaire, deși publicase cîteva poezii încă de la 15 ani și-n cercul restrîns în care-și ducea veacul era apreciat ca o voce lirică cu totul nouă, era cunoscut mai degrabă pentru eseurile sale critice ori pentru traducerile din Edgar Allan Poe în care descoperise un „suflet geamăn”. Dar în ultimele zile ale lui 1856 Auguste Poulet-Malassis acceptă să-i publice volumul de poeme ce avea să devină unul dintre cele mai cunoscute din istoria literaturii: Les Fleurs du mal (Florile răului). Anul 1857 se anunța unul bun mai ales că și Michel Lévy îi primise traducerea din Poe Les Aventures d’Arthur Gordon Pym, după ce-n martie îi publicase o alta, Histoires extraordinaires.

Doar că anul 1857 nu începe bine. La 29 ianuarie, Gustave Flaubert, Leon Laurent-Pichat (directorul revistei „Revue de Paris”) și tipograful Pillet sînt trimiși în judecată pentru „ofensă adusă moralei publice și religioase, ori bunelor moravuri”, conform articolului 8 al legii din 17 mai 1819. Cartea vizată — romanul Madame Bovary (Doamna Bovary) la care Flaubert lucrase vreme de cinci ani și care fusese publicat la sfîrșitul anului anterior în foileton. În 7 februarie, autorul e achitat de acuzele ce i se aduc, dar e blamat pentru „realismul vulgar și adeseori șocant.”

Tu, cititor, tăcut, bucolic,
Naiv și sobru om de munci,
Această carte s-o arunci,
Cu tot desfrîu-i melancolic.3

(Epigraf pentru o carte osîndită, trad. Șerban Bascovici)

Fleurs du mal
„Florile răului”, ediția princeps cu corecturile lui Baudelaire, via Wikimedia Commons

Cînd, la începutul verii, apare volumul de poeme al lui Baudelaire, Flaubert, mulțumindu-i pentru exemplarul primit, îi scrie în termeni extrem de elogioși4:

*Croisset, 13 iulie [1857]*

Dragă prietene,

Mai întîi ți-am înghițit pe nerăsuflate volumul de la un cap la altul, așa cum citesc bucătăresele un foileton, și acum, de opt zile, îl tot recitesc, vers cu vers, cuvînt cu cuvînt și, sincer vorbind, îmi place și mă încîntă.

Ai găsit mijlocul să întinerești romantismul.5 Nu semeni cu nimeni (ceea ce e prima dintre toate calitățile).

Originalitatea stilului decurge din concepție. Fraza e toată înțesată de idee, pînă la refuz.

Îmi place duritatea dumitale, cu suavitățile ei de limbaj, care o pun în valoare ca niște incrustații pe lama unei spade fine.

[…]

Cît despre critici nu-ți aduc nici una, pentru că nu sînt sigur că le mai gîndesc eu însumi peste un sfert de oră. Mă tem, într-un cuvînt, să nu spun inepții de care m-aș căi pe loc. Cînd am să te revăd la iarnă, la Paris, am să-ți pun numai, sub o formă dubitativă și modestă, cîteva întrebări.

În rezumat, ce-mi place mai presus de toate în cartea dumitale este faptul că arta predomină.6 Și pe urmă cînți trupul fără să-l iubești, într-un fel trist și detașat care îmi este simpatic. Ești rezistent ca marmura și pătrunzător ca o ceață englezească.

Încă o dată, mii de mulțumiri pentru darul trimis; îți strîng mîna foarte tare.

Al dumitale.

În același timp, în presă se declanșează atacuri furibunde împotriva autorului în care acuzele de imoralitate abundă, astfel că, după cîteva săptămîni, poetul și editorul sînt trimiși în judecată pentru „ofensă adusă moralei religioase” și „atentat la morala publică și la bunele moravuri”, deși doar ultimul cap de acuzare va fi păstrat. Procesul se judecă în ziua de 20 august, iar rechizitoriul e susținut de același procuror care pledase și-n cazul lui Flaubert, Ernest Pinard, dar, de data aceasta, inculpatul, pînă la urmă un necunoscut, cu o reputație „întunecată”, nu mai e achitat. Sentința se dă în aceeași zi și, deși Baudelaire scapă de închisoare, e obligat să plătească o amendă de 300 de franci (micșorată la 50 după ce poetul îi scrie împărătesei Eugénie), iar editorul e obligat la o amendă de 100 de franci. Șase poeme  (Les Bijoux, Le Léthé, À celle qui est trop gaie, Lesbos, Femmes damnées [Delphine et Hippolyte] și Les métamorphoses du Vampire), ce oglindeau idei „nesănătoase” ca dragostea lesbiană ori vampirismul, sînt excluse din volum și le e interzisă orice publicare ulterioară, interdicție ridicată abia în 1949.

Iubita era goală, și după-a mea dorință
Asupra ei păstrase sonorele podoabe,
Purtîndu-le cu-n aer semeț, de biruință,
Ce-l au, în zile bune, a’ maurilor roabe.7

(Podoabele, trad. Al. Philippide)

O clipă-am închis ochii cuprins de-o spaimă mare,
Și cînd i-am deschis iarăși spre zările solare,
În locul unde monstrul, cu-o clipă mai-nainte,
Stătea-mbibat de sînge, puternic și scîrbos,
Văzui acum un maldăr de mucede-oseminte
Scoțînd din ele-un sunet scrîșnit și fioros,
Un scîrțiit de tablă strident, ca de morișcă
Pe care vîntul, iarna, în nopți pustii o mișcă.8

(Metamorfozele vampirului, trad. Al Philippide)

Este lovitura din care Baudelaire nu-și va mai reveni niciodată, deși va continua să scrie și să publice: „Salon de 1859” (1859), „Les Paradis artificiels” (1860), noi traduceri din Poe și poezii îi apar în diverse reviste. Neîmpăcat, în 1861 scoate o nouă ediție din „Florile răului” îmbogățită cu 35 de poeme noi, dar în tot acest timp starea de sănătăte i se deteriorează din ce în ce mai mult: suferă o criză cerebrală în 1860, urmată de o alta doi ani mai tîrziu.

Poetul e asemeni cu prințul vastei zări
Ce-și rîde de săgeată și prin furtuni aleargă;
Jos pe pămînt și printre batjocuri și ocări
Arìpile-i imense l-împiedică să meargă.9

(Albatrosul, trad. Al. Philippide)

Obosit și strîmtorat material din cauza datoriilor, în aprilie 1864, pleacă la Bruxelles sperînd să-și vîndă drepturile de publicare și pentru un turneu de conferințe, dar nici una dintre întreprinderi nu are succes. Țara îi devine insuportabilă și urmează atacul de la mijlocul lui martie 1866.

Baudelaire Carjat
Charles Baudelaire, portret de Étienne Carjat, 1863, via Wikimedia Commons

Peste un an, la ceasurile unsprezece ale zilei, în 31 august 1857, „poetul blestemat”, unul dintre cei mai triști ai liricii universale, se desparte de lume. Avea 46 de ani, albise și arăta cu mult mai bătrîn. Îngropat două zile mai tîrziu în cimitirul Montparnasse, Baudelaire intră în eternitate, o eternitate în care valoarea operei sale e în sfîrșit recunoscută, operă ce se transformă în piatra din capul unghiului pentru lirica modernă.

O, Moarte, căpitane bătrîn, e vremea, du-ne
Din țara asta unde ne plictisim, străini!
Și apele și cerul acum sînt de cărbune
Dar inimile noastre sînt pline de lumini.10

(Călătoria, trad. Al. Philippide)

  1. Charles Baudelaire, Florile răului, ediție alcătuită de Geo Dumitrescu, Editura Minerva, București, 1978, p. 23 

  2. Ibidem, p. 44 

  3. Ibidem, p. 277 

  4. Gustave Flaubert, Corespondență, selecția și traducerea textelor de Liliana Alexandrescu-Pavlovici, Editura Univers, București, 1985, pp. 264-265 

  5. s. m. I. L. 

  6. s. m. I. L. 

  7. Charles Baudelaire, op. cit., p. 231 

  8. Ibidem, p. 247 

  9. Ibidem, p. 11 

  10. Ibidem, p. 228