Florilegiu: Pană, Borges, Capote, Cortázar

Sașa Pană, Jorge Luis Borges, Truman Capote și Julio Cortázar sînt cei de care mi-am amintit în săptămîna 21-17 august 2017.


de Ilarion Lainic · 28 august 2017

În săptămîna 21-27 august 2017, în Florilegiu s-au adăugat frînturi din:

Sașa Pană (1902-1981)

În urmă cu 36 de ani, în ziua de 22 august, se stingea Sașa Pană, reprezentant de seamă al avangardismului românesc.

Sașa Pană Va urma

Jorge Luis Borges (1899-1986)

Cel atît de îndrăgostit de poezie, de Divina Comedie, de O mie și una de nopți, de Don Quijote și de Shakespeare, Jorge Luis Borges, s-a născut în 24 august 1899 la Buenos Aires, Argentina.

Borges Divina Comedie
Jorge Luis Borges, Texte captive, traduceri de Irina Dogaru, Tudora Șandru-Mehedinți, Editura Polirom, 2010, p. 212

Truman Capote (1924-1984)

Truman Capote, unul dintre cei mai mari scriitori americani din secolul al XX-lea, s-a stins în 25 august 1984 la Los Angeles.

Capote Mic dejun la Tiffany
Truman Capote, Mic dejun la Tiffany și alte povestiri, traducere de Constantin Popescu, Editura Univers, București, 2006, p. 77

Julio Cortázar (1914-1984)

Julio Cortázar s-a născut într-o zi de 24 august. Șotron, carte cult a secolului al XX-lea, e labirintul prin care poți rătăci o viață.

Cortazar Sotron
Julio Cortázar, Șotron (Rayuela), traducere și postfață de Tudora Șandru Mehedinți, Editura Polirom, 2005

 


Înșir’te mărgăritari: „Calea robilor” de Vasile Alecsandri

A fost o vreme în care poetul nostru național era Vasile Alecsandri. Un poem de-al său din timpurile cînd cerul încă ne era călăuză.


de Ilarion Lainic · 27 august 2017

A fost o vreme cînd poetul nostru național n-a fost Mihai Eminescu, ci Vasile Alecsandri (14 iunie 18181– 22 august 1890), cînd acesta din urmă întrupa în el desăvîrșirea poeziei. Pentru B. P. Hasdeu bardul de la Mircești era mai mare decît Eminescu, Titu Maiorescu îl așeza în centrul celebrului tablou cu membrii Societății Junimea, iar Eminescu, în „Epigonii”, îl numea „acel rege-al poeziei, vecinic tînăr și ferice.”

În 1915, la împlinirea a 25 de ani de la stingerea lui Alecsandri în urma unui cancer, în numărul special pe care i-l dedică „Românul” apărea o scurtă biografie care începea astfel: „Vasile Alecsandri, născ. la Bacău în Iulie 1821, mort la Mircești 22 August v. 1890, a fost cel mai mare poet național român2 și în acelaș timp unul dintre bărbații politici fruntași, care au contribuit la regenerarea, desvoltarea și înălțarea spiritului public, la întroducerea și propășirea reformelor și a civilizațiunii în România, luptînd cu energie și cu succes pentru unirea Moldovei cu Valahia și pentru ridicarea în fața străinătății a prestigiului și a demnității noastre ca popor și ca stat.”3

În același număr, Nicolae Iorga, după ce nota că „dintre scriitorii români contimporani mai tineri erau mulți cari aveau însușiri superioare acelora ale lui Alecsandri”, conchidea: „cu toate acestea, el e, fără îndoială, cel dintîi poet, cel dintîi scriitor al nostru de pe atunci. Nu numai cel dintîi poet, ci, cu toate lipsurile unei proze adesea lîncede și fără acele legături dibace ce-i dau uneori o valoare pe care poezia n-o poate ajunge, e cel dintîi scriitor în toată întregimea înțelesului. Contemporanii nu se înșelau cînd proclamau aceasta.”

Junimea
Membrii Societății „Junimea” (1883). Vasile Alecsandri este în centru.

Încet însă steaua lui Alecsandri începe să apună și, pe nedrept, e dat uitării și îngropat în manualele școlare. Cel care scrisese poeme pentru fiecare moment important al țării ce s-a clădit încet în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cel care prin ciclurile „Ostașii noștri” ori „Legendele istorice” a luptat pentru crearea unui puternic sentiment național devenea încet unul dintre poeții de început, un pas spre marea lirică.

Dar tot el e cel care ne-a lăsat „Poezii populare ale românilor adunate și întocmite de Vasile Alecsandri” în care, pe lîngă mai cunoscutele „Miorița” ori „Monastirea Argeșului”, găsim mici bijuterii ca „Șoimul și floarea fagului”, baladă plină de-o „cugetare poetică și de-o filozofie adîncă”, cum nota însuși Alecsandri.

— Șoimuleț duios la grai,
Fiecare cu-al său trai.
Tu ai aripi zburătoare
Ca să te înalți la soare,
Eu la umbră, la răcoare
Am menire-nfloritoare.
Tu te leagăni sus pe vînd,
Eu mă leagăn pe pămînt.
Du-te-n cale-ți, mergi cu bine,
Făr-a te gînd la mine,
Că e lumea-ncăpătoare
Pentru-o pasăre ș-o floare!

Să sperăm că, într-o zi, „Poeziile populare…” vor fi considerate creații originale și nu doar versuri „culese”, dîndu-i-se, în sfîrșit, mai multă greutate cuvîntului „întocmite”.

Unul dintre poemele uitate ale lui Alecsandri este și „Calea robilor”. Apărut în numărul din 1 septembrie 1874 în „Convorbiri literare”, inclus mai tîrziu în ciclul „Pasteluri”, e un poem care închide în el destinul trist al neamului, rătăcirile și suferințele lui.

În versuri de-o frumusețe aparte, cum puține s-au scris despre bolta cerească în literatura noastră, Alecsandri zugrăvește puzderia de stele ce brăzdează mijlocul cerului, în numele căreia se amesteca atît robia, cît, mai ales, speranța întoarcerii.

Sub numele de drumul sau calea robilor, calea rătăcită, drumul sau calea lui Troian sau Traian, calea laptelui, drumul orbilor, calea țiganului, calea șchiopilor, paiele țiganului, crîngul cerului, brîul sau brîul luminos al cerului, Românii înțeleg pînza fumurie care se vede brăsdînd cerul aproape pe la mijloc, în nopțile senine și fără lună.4

scria Tudor Pamfile în „Cerul și podoabele lui…”.

Era drumul de întoarcere al celor luați, al celor care „ziua stăteau tăinuiți pe unde-i îndemna Dumnezeu, iar noaptea se luau după drumul robilor și zoriau înainte”5, dar era și drumul nostru al tuturor după cum notează același Pamfile:

Prin alte părți se zice că e vorba de robii pămîntului nostru, de noi, de toți, cari vom merge la judecata de apoi înaintea lui Dumnezeu, pe această cale, spre a ne da samă de toate cîte le-am săvîrșit în vieață6

De ni se pare că poezia lui Alecsandri nu mai este actuală, că timpurile s-au schimbat într-atît încît nu mai recunoaștem nimic din cele de-acum un secol și jumătate, să înlocuim Buceagul cu lumea cea largă, robii cu cei plecați și rătăciți departe și vom vedea cum vălul de ceață și lumină din mijlocul cerului freamătă iar arătîndu-ne drumul spre casă.

Calea robilor

Pe ceru-nalt lucește un rîu albiu de stele
Ce curge spre Moldova din tinicul noian;
Ca flotă luminoasă, luceferii prin ele
Cutrieră în umbră cerescul ocean.

Din cînd în cînd desprinsă din bolta cea profundă,
O stea albastră cade și-n spațiu s-acufundă,
Trăgînd pe plaiul negru o brazdă argintie,
Ce-n clipă-i trecătoare ca viața-n veșnicie!

Sub cerul fără margini, spre mîndrul Răsărit,
Se-ntinde-n umbra nopții un cîmp nemărginit,
Pustiu și trist ca golul ce lasă-n urma lor
În inimi iubitoare iubiții care mor.

Și rîul cel de stele e călăuzul tainic
Ce duce la Moldova pe rătăcitul cainic;
Și cîmpul e Bugeacul cu orizonturi mari
Bătut de oameni searbezi ce fug de la tătari.

înșir’te mărgăritari...

  1. 14 iunie 1819 sau 21 iulie 1821 au fost, de asemenea, considerate ca zi de naștere a poetului, ultima fiind cea pe care o prefera acesta 

  2. s. m. I. L. 

  3. Românul, anul V, nr. 183, 23 August v. (5 Septemvrie n.) 1915, p. 2 

  4. Tudor Pamfile, Cerul și podoabele lui după credințele poporului român, colecția Academiei Române „Din viața poporului român, culegeri și studii”, București, 1915, p. 188 

  5. Ibidem, p. 191 

  6. Ibidem, p. 192 


„Un om poate avea totul neavînd nimic, și nimic avînd totul”: Mihai Eminescu către Veronica Micle

În vara lui 1879, Mihai Eminescu îi trimite Veronicăi Micle una dintre cele mai frumoase scrisori de dragoste din literatura română.


de Ilarion Lainic · 23 august 2017

În primăvara anului 1872, tînara soție a profesorului Ștefan Micle din Iași, Veronica, se afla la Viena „să se caute pentru o suferință oareșicare” (G. Călinescu)1. Avea 22 de ani și căsnicia era în cel de-al optulea an. Eminescu, născut cu doar cîteva luni înaintea ei, student în urbea austriacă, o cunoaște și împreună rătăcesc pe străzile vieneze, prin muzee ori prin galeriile de artă.

Apoi, vreme de doi ani, pînă la mutarea lui Eminescu la Iași, Viena și plimbările ei par a se pierde în amintiri, căci, la 8 noiembrie 1874, poetul îi scrie Veronicăi în termeni protocolari2:

Stimată doamnă,

Aseară v-am zărit într-o loje, pe care o ocupați la reprezentația de binefacere dată în folosul săracilor, în sala societății dramatice.
Atunci, mi-am amintit de invitația primită, de a veni într-o joi la serata dv. literară.

Nu merit laudele aduse pentru poezia Epigonii. E o concepție pe care o făurisem încă de la Viena, într-un elan de patriotism.

Trecutul m-a fascinate întotdeauna. Cronicile și cîntecele populare formează, în clipa de față, un material din care culeg fondul inspirațiunilor. Cred că voi putea ceti în salonul dv. o poezie avînd un subiect cules din acest material.

Primiți respectul meu,
Mihai Eminescu

Noile întîlniri dau naștere la trei ani de zbucium, de încercări, de „sărutări furate”, de întrebări, dar, mai presus de toate, de ceasuri de împlinire. „Ziua de 4/16 Fevr. 1876 a fost cea mai fericită a vieţii mele. Eu am ţinut pe Veronica în braţe, strîngînd-o la piept, am sărutat-o. Ea-mi dărui flori albastre pe care le voi ţine toată viaţa mea.”, scrie Eminescu pe marginea unei cărți. Deși destui le sînt împotrivă, între ei plutește promisiunea unei fericiri viitoare.

După trei ani, în octombrie 1877, el se mută la București „unde-l așteptau mizeria, boala, și, mai la o parte, moartea” (G. Călinescu)3. Își scriu, își duc dorul, se cheamă, amînă întîlniri ca reputația ei să nu sufere, el se plînge de lipsa banilor, dar, peste toate, speră.

La începutul lui august 1879, la scurt timp după moartea lui Ștefan Micle, Eminescu îi trimite o scrisoare de condoleanțe Veronicăi în care își mărturisește dragostea, de data aceasta îndrăznind ceea ce-și refuzase înainte: „Veronică – e întîia dată că-ți scriu pe nume și cutez a-l pune pe hîrtie – nu voi să-ți spun, dar tu nu știi, nici poți ști cît te-am iubit, cît te iubesc. Atît de mult încît mai lesne aș înțelege o lume fără soare decît pe mine fără ca să nu te iubesc.”4, îi scrie el încercînd să cuprindă-n cuvinte nu doar ce-a fost, dar mai ales ce-ar putea fi. E una dintre cele mai frumoase și mai tulburătoare scrisori de dragoste din literatura română; sînt în ea rînduri în care Eminescu, deși își spune că piedicile ar trebui să dispară acum, presimte că drumul ce-i așteaptă nu va fi ușor, se luptă parcă nu doar cu neputința împlinirii dragostei, cît, mai ales, cu spaima fericirii.

Urmează întîlnirile, ceasurile de dragoste, gustul plinătății ei, fericirea, reproșurile, intrigile și sfaturile pline de grijă ale „binevoitorilor”, despărțirea, îndepărtarea, apoi semnele bolii, boala și rătăcirile lui Eminescu prin Europa. Cînd se vor reîntîlni dragostea dintre ei va avea doar consintența umbrei lăsată de melancolia nu doar a ceea ce fost ori n-a fost, cît a ceea ce ar fi putut fi.

Mihai Eminescu
Mihai Eminescu în 1887, ultima fotografie cunoscută, via Wikimedia Commons

Treptat, dospește și crește mitul legăturii lor eterne, al unei iubiri dincolo de timp. La două săptămîni după sfîrșitul tragic al poetului, Veronica avea să-i scrie unei prietene:

Trebuie să-ți anunț cu toată părerea de rău moartea și chiar îngropăciunea lui Eminescu.

Prin o fatală coincidență tocmai în ziua cînd el murise, eu, fără să știu, am scris versuri pe tema «Ce n-ar da un mort din groapă» și pe care le-am publicat în România; gîndește-te de un an de zile n-am făcut un vers cît de infim și în ziua aceea m-au cuprins un fel de friguri și în 20 de minute a fost făcută. După părerea multora e frumoasă, am să ți-o trimit și ție.5

Ea se retrage la Mănăstirea Văratec și, în noaptea de 3 spre 4 august, incapabilă să-și potolească zbuciumul dinăuntru, măcinată poate de remușcări, alege să-și încheie drumul prin această luînd arsenic.

Cu atît mai tulburătoare sînt cuvintele pe care Eminescu i le trimisese, tot într-un august, în urmă cu zece ani, în amintita epistolă:

Dumnezeu nu e în cer, nu-i pe pămînt; D-zeu e inima noastră. Am înțelesc că un om poate avea totul neavînd nimic, și nimic avînd totul6.

După mai mult de-un veac, mulți dintre noi, de pe culmile arogante și a toate știutoare ale timpurilor moderne, privesc, măcar cu un zîmbet în colțul gurii, cuvintele poetului, jocul dragostei lor, cu neliniștile, întrebările și zbaterile sale, mai ales că toate-s acoperite în poleiala dată nu doar de timp, cît mai ales de părtinirea martorilor și de meschinăria posterității.

Veronica Micle
Veronica Micle în 1886, ultima fotografie cunoscută, via Wikimedia Commons

Există însă în acea scrisoare, aflată la hotarul dintre lumi, ce purta în ea promisiunea nu doar a unei iubiri ideale, ci și a unei vieți care-și găsea în sfîrșit un sens, o frumusețe aparte dată de _prea omenesc-_ul care răzbate în fiecare rînd. Eminescu, scăpat de hainele strălucitoare de poet cu care l-au împovărat urmașii, ni se arată om ca toți oamenii, un tînăr bărbat îndrăgostit, frămîntat de îndoieli, amăgit de speranță, care așteaptă cu nerăbdare întunericul ca să bată cu teamă în fereastră și să primească un sărut începător de lume nouă.

Iată, întreagă, această epistolă dintr-un veac pentru totdeauna pierdut:

[București, 5-11 august 1879]

Dulcea mea amică,

Tu știi prea bine că, dacă este cineva care poate aprețui pierderea ce ai suferit-o, acela sunt eu. Trăind într-o poeziție sigură și respectată, te vezi astăzi, prin acea sigură lovire, espusă unor schimbări neașteptate, pe care nu le prevezi, pe care o natură sfioasă de femeie, precum e a ta, nici nu le poate prevedea și, dacă liniștea unui liman al vieții e adevărata fericire, tu cel puțin, de n-ai fost fericită, ai avut o lipsă de suferințe întru cît acestea se nasc din greutățile vieții. Ai avut sprijin pe care-l respectai, precum o știu eu însumi.

Și, dacă-mi dai voie să vorbesc de mine, de acea dureroasă dar adîncă și întinsă fericire pe care atingerea în treacăt a mînei tale, zîmbetul tău, privirea ta trecătoare au răsfrînt-o asupra unei vieți atît de izolate și lipsite de fericire precum este a mea: totuși eu nu voi uita că acea fericire mi-a fost dată între patru păreți ai tăi, ai lui.

Tu știi, dulce și neuitată amică, că sentimentul de care-ți vorbesc nu e nimic banal, nimic care să aibă ceva comun nici cu teoria plăcerii, la care se-nchină mulțimea celor fericiți, nici platitudinile unei tinereți necoapte. Nici tinerețea, nici frumusețea ta, nici virtuți sufletești, nici grații fizice nu au fost cauza acelei simțiri care a aruncat o umbră adîncă asurpa vieții mele întregi. Eu nu cutez să-i dau nume și nu i-am dat nicicînd. Adesea există lungi enigme matematice pentru a căror dezlegare îți trebuie o singură cifră cunoscută. Adesea un complex întreg de cauze se dezleagă prin o singură cauzeă, necunoscută încă.

Astfel, în viața mea, ciudată și azi și neesplicabilă pentru toți cunoscuții mei, nu are nici un înțeles fără tine. Nici nu știu de ce tu ești parte integritoare a tuturor gîndurilor mele, nici mă preocup s-o știu, căci nu mi-ar folosi la nimic, dar este o legătură cu tine neesplicabilă; de nu între viața ta și a mea, dar desigur între a mea și tot ce e te atinge pe tine, între a mea și răsuflarea ta pe pămînt.

Veronică – e întîia dată că-ți scriu pe nume și cutez a-l pune pe hîrtie – nu voi să-ți spun, dar tu nu știi, nici poți ști cît te-am iubit, cît te iubesc. Atît de mult încît mai lesne aș înțelege o lume fără soare decît pe mine fără ca să nu te iubesc.

Tu nu m-ai făcut fericit, și poate că nu sunt nici capabil de-a fi, tu nu m-ai făcut nici atît de nefericit încît să mă nimicesc, dar ceea ce era mai adînc ascuns în sufletul meu privirea ta le-a scos la lumina zilei. Văzîndu-te, am știut că tu ești singura ființă în lume care în mod fatal, fără să vrea ea, fără ca eu să voiesc are să determineze întreaga mea viață.

Tu știi prea bine că nici să te amăgesc nu voi, nici îmi pare bine de pierderea ce-ai suferit-o, și Dumnezeu ști de n-aș muri ca s-o fac nefăcută. Tu știi asemenea că nu fericirea mea o am în vedere și că doresc toate nefericirile cu putință dacă aceasta ar putea fi prețul fericirii tale. Tu știi dar bine că nu voiesc fericire și, deși tu ești în stare a-mi da – și numai mie mai mult decît ai tu însăți, tu care, în zîmbete neînsemnate pentru altul pe mine mă îndumnezeiești, totuși am renunțat de mult de la toată și față cu toată fericirea, care pentru mine e una cu persoana ta; eu aș putea să mor nedorind alta nimic decît liniștea ta; oricît de adîncă ar fi durerea pentru pierdere, mor neademenit de dulci iluzii. Dumnezeu nu e în cer, nu-i pe pămînt; D-zeu e inima noastră. Am înțelesc că un om poate avea totul neavînd nimic, și nimic avînd totul.7

  1. G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, Editura Minerva, București, 1989, p. 156 

  2. Cînd te-am văzut, Verena…, Mihai Eminescu – Veronica Micle, Scrisori de dragoste, Ediție îngrijită de Simona Cioculescu, Editura Cartea Românească, 1998, p. 13 

  3. G. Călinescu, op. cit, p. 254 

  4. Cînd te-am văzut, Verena…, ed. cit., p. 37 

  5. Veronica Micle, Corespondență, Ediție, prefață și note de Augustin Z. N. Pop, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979, p. 270 

  6. s. m. I. L. 

  7. Cînd te-am văzut, Verena…, ed. cit., pp. 36-38