Înșir’te mărgăritari: „Sufletul absent” de Federico García Lorca

Primele ceasuri ale zilei de 19 august 1936 rămîn unele dintre cele mai triste din istoria literaturii... În amintirea lor un poem de Federico García Lorca.


de Ilarion Lainic · 20 august 2017

În spatele fiecărei oglinzi
e o stea moartă
și un curcubeu copil
care doarme.

În spatele fiecărei oglinzi
este-o liniște veșnică
și-un cuib de tăceri
care nu au zburat.

Capriciu1

Primele ceasuri ale zilei de 19 august a anului 1936 rămîn unele dintre cele mai triste și mai întunecate nu doar din istoria literaturii, ci și din istoria peregrinărilor noastre ca oameni în această lume.

Războiul Civil Spaniol începuse cu doar o lună înainte, în 17 iulie și Escadroanele negre erau în căutarea indezirabililor, iar marele poet spaniol Federico García Lorca era unul dintre ei.

La 16 iulie, renunțînd la proiectul de a vizita New York-ul și Mexicul, se-ntorsese în Granada natală împreună cu prietenul său, poetul Luis Rosales, în casa căruia găsește  o vreme adăpost. În 17 august e însă descoperit, arestat și închis. Degeaba prietenii ori chiar H. G. Wells, în numele PEN-Club-ului Internațional, protestează și cer eliberarea lui.

O zi mai tîrziu, seara, e scos din închisoare din Víznar împreună cu un învățător, Dioscoro Galindo, și doi toreadori anarhiști, Francisco Galadí și Joaquín Arcollas.

Trei membrii ai unui Escadron îi duc, într-un Buick negru, pe cei patru pe drumul spre Alfacar. Aproape de Fuente Grande, mașina oprește și cei patru arestați coboară.

Pe rînd, învățătorul și cei doi toreadori sînt împușcați. „Sînt eu… poetul… Lorca”, pare a fi apucat să mai spună Federico înainte de a fi împușcat în ceafă. Apoi trupurile le sînt aruncate într-o groapă comună și locul rămîne pentru totdeauna uitat.

Cînd s-au prăbușit formele pure
sub cri-cri-ul mărgăritarelor
înțelesei că am fost asasinat.
Cutreierară cafenele și cimitirele și bisericile
deschiseră butoaiele și dulapurile,
nimiciră trei schelete ca să le smulgă dinți de aur.
Și nu m-au găsit.2

scrisese premonitoriu Lorca în „Poetul la New York” (1929).

La doar 38 de ani, unul dintre cei mai mari poeți ai Spaniei și unul dintre cei mai mari ai umanității, se stingea la marginea drumului, iar unul dintre motive pare a fi fost crezul lui nestrămutat: „Voi fi mereu de partea celor care nu au nimic și care nu sînt nici măcar lăsați să se bucure de acel nimic în pace”3

Cu doar un an înainte, într-un poem zguduitor (Bocet pentru Ignacio Sánchez Mejías) Federico plînsese moartea în arenă a unuia dintre cei mai dragi prieten, marele toreador, poate cel mai mare al tuturor timpurilor, Ignacio Sánchez Mejías, fără a ști că, într-un fel, își plîngea propria moartea și că presimțea nerăbdarea ceasurilor ce-și căutau sfîrșit.

Din acest poem, „măsură totală și sinteză definitivă a poeziei lorquiene” (Darie Novăceanu), spre aducere aminte a acelei nopți, în traducerea lui Teodor Balș, ultima și cea mai tulburătoare parte.

Bocet pentru Ignacio Sánchez Mejías

IV Sufletul absent

Nu te cunoaște taurul și nici smochinul,
nici caii, nici furnicile casei.
Nu te cunoaște copilul, nici înserarea
fiindcă pentru veșnicie-ai murit.

Nu te cunoaște muchia pietrei,
nici neagra mătase în care te-mprăștii.
Nu te cunoaște-amintirea ta mută
fiindcă pentru veșnicie-ai murit.

Toamna va veni, cu melci,
ciorchini de neguri și munți grămădiți,
dar nu va vrea nimeni ochii să-ți vadă
fiindcă pentru veșnicie-ai murit.

Fiindcă pentru vecie-ai murit
ca toți morții Pămîntului
ca toți morții pe care-i uităm
într-o mulțime de cîini potoliți.

Nimeni nu te cunoaște. Nu. Eu însă te cînt.
Cînt pentru mai tîrziu profilul și grația ta.
Maturitatea înțelepciunii tale, vestită.
Atracția morții și gustul sărutului său.

Tristețea ascunsă-a bucuriei tale-ndrăznețe.
Multă vreme va trece pînă va fi să se nască
un strălucit andaluz atît de bogat în primejdii.
Cînt grația lui cu cuvinte ce gem
și-amintirea-i, tristă-adiere printre măslini.4

 

„Multă vreme va trece…” Învăluită în tristețe, Andaluzia încă așteaptă nașterea unui poet pe măsura celui pierdut pe unul dintre drumurile sale, înaintea zorilor…

înșir’te mărgăritari...

  1. Federico García Lorca, Romancero țigan și alte poeme, traducere, tabel cronologic și note de Teodor Balș, Editura Minerva, București, 1977, p. 287 

  2. Ibidem, p. 185 

  3. sursa 

  4. Federico García Lorca, op. cit., p. 250 


Florilegiu: Botta, Steinhardt, Shelley, Preda, Hesse, Istrati, Mann, Eminescu

Emil Botta, N. Steinhardt, Shelley, Marin Preda, Hermann Hesse, Panait Istrati, Th. Mann ori Mihai Eminescu sînt cei de care mi-am amintit în vara lui 2017.


de Ilarion Lainic · 15 august 2017

Vara e vremea vacanțelor, dar și a lecturilor. În cea din 2017, mi-am amintit de cîțiva dintre marii scriitori ai lumii care mi-au încîntat ori alinat multe ceasuri în trecut.

Emil Botta (1911-1977)

„…un dor fără sațiu…” Într-o zi de 24 iulie, în urmă cu 40 de ani, se stingea Emil Botta.

Emil Botta Ultima intrebare

N. Steinhardt (1912-1989)

Are orice om cîte o «uliță a copilăriei». (Ciutură ce cumpănește în anii începutului păcatului strămoșesc.) A mea acolo a fost, în Pantelimonul cel atît de oarecare, între Capra și Fundeni — și-n curtea fără capăt a unei fabrici de cherestea, poate industria cea mai curată, adînc pătrunsă de mirosul lemnului tăiat și al rumegușului. (După ce plouă, din scînduri și butuci îmbibați se răspîndește un parfum înțepător.)

Fascinația unei mahalale românești din «vremuri bune». Fascinație pentru suflet a locului unde a nimerit? Pentru mine, captare puternică — deși cu mijloace atît de modeste. Ce poate fi mai neînsemnat, mai pieritor, decît salcîmul curților sărmane și cîrciumile tîrgoveților mintoși?

scria N. Steinhardt despre locul unde, în ziua de 29 iulie 1912, a văzut lumina zilei.

În Jurnalul fericirii, Monahul de la Rohia ne-a lăsat spre amintire și călăuzire această tulburătoare frază despre salvarea prin poezie: „Cine știe multe poezii pe dinafară este și va fi mereu fericit în închisoare.”</span>

Percy Bysshe Shelley (1792-1812)

Unul dintre cei mai mari poeți englezi, Percy Bysshe Shelley, s-a născut în urmă cu 225 de ani, în ziua de 4 august 1792. După o viață zbuciumată, o furtună îi frînge destinul în golful La Spezia înainte de-a împlini 30 de ani, într-o zi de 8 iulie.

Shelley La o albastrea
traducerea: © Petre Solomon

Marin Preda (1922-1980)

În ziua de sîmbătă, 5 august, s-au împlinit 95 de ani de la nașterea lui Marin Preda, unul dintre cei mai mari prozatori români.

Marin Preda Cel mai iubit dintre paminteni

Hermann Hesse (1877-1962)

În urmă cu 55 de ani, într-o zi de_ 9 august, se stingea Hermann Hesse. Avea 85 de ani și îmbogățise literatura universală cu povești ca _„Siddhartha”, „Lupul de stepă”, „Narcis și Gură-de-Aur” ori „Jocul cu mărgele de sticlă”.

În 1946 primise Premiul Nobel pentru Literatură „pentru inspiratele sale scrieri care, crescînd în îndrăzneală și putere de pătrundere, exemplifică idealuri umanitare clasice și înalte calități ale stilului”.

traducerea: © George Guțu

Panait Istrati (1884-1935)

În ziua de 10 august 1884, la Baldovinești, un sat de lîngă Brăila, s-a născut Panait Istrati.

Panait Istrati Nerantula
traducerea: © Alexandru Talex

Thomas Mann (1875-1955)

În 1929, Premiul Nobel pentru Literatură îi era acordat lui Thomas Mann „…în principal pentru marele roman «Casa Buddenbrook», care de-a lungul anilor a fost întîmpinat cu o constant sporită apreciere ca o operă clasică a literaturii contemporane”. Născut la 6 iunie 1875 în Lübeck, Thomas Mann a murit în_ 12 august 1955_ la Zürich, în Elveția.

Thomas Mann Muntele vrajit
traducerea: © Petru Manoliu

Mihai Eminescu (1850-1889)

Mihai Eminescu ne-a lăsat 31 de sonete. „Răsai asupra mea…” e singurul de inspirație religioasă, fiind închinat Fecioarei Maria. Un sonet ca o rugăciune, „o rugăciune a lui Eminescu însuși, cu tot ce era el și cu ce devenise cu timpul, cînd începuse să-l împresoare umbra durerii din urmă, cea a neputinței.”, după cum nota Petru Creția.

Mihai Eminescu Rasai

Înșir’te mărgăritari: „Dureri ascunse” de Dimitrie Anghel

„Sînt flori care-și înclină boiul și mor topite de visare, / Mai sînt și ochi ce plîng în noapte și-adorm cînd soarele răsare..."


de Ilarion Lainic · 16 iulie 2017

La cumpăna dintre veacurile al XIX-lea și al XX-lea își fac apariția cîțiva scriitori care ar fi putut însemna cu mult mai mult în literatura română, dacă destinul nu li s-ar fi frînt tragic, înainte de a da întreaga măsură a talentului lor: Ștefan Petică, St. O. Iosif, Dimitrie Anghel, Panait Cerna ori Ilarie Chendi.

Dimitrie Anghel, socotit de G. Călinescu „printre cei dintîi simboliști”, s-a născut în 16 iulie 1872, la moșia Cornești de lîngă Iași, și descindea, pe linie paternă, din aromâni refugiați, iar, pe linie maternă, din neam de greci. Copilăria idilică îi este însă zguduită de moartea mamei, Erifilia. Rămas orfan la nici șapte ani, poetul se va lupta întreaga viață cu apăsarea amintirii, cu golul căscat în suflet și, mai tîrziu, își va evoca mama în cuvinte pline de dragoste: „Gura ta a tăcut așa de curînd și farmecul vorbelor dulci, ce le poate spune o mamă au sunat așa de puțin în auzul meu. De copil n-am avut nimănui să spun ce mă doare, ochii mei n-au avut către cine să se întoarcă, mînele mele spre cine să-și întindă desnădejdea” (Mama în Poezii și proză). Cînd abia împlinise 16 ani, Dimitrie Anghel trece printr-o nouă suferință: tatăl, chinuit de datoriile acumulate, cu sănătatea din ce în ce mai șubredă, se stinge și el. Cei patru copii lichidează moștenirea și cu banii rămași își desăvîrșesc studiile.

Mitif, cum era alintat poetul în familie, va fi însă un elev mediocru: abandonează, în 1890, gimnaziul „Alexandru cel Bun”, iar, mai tîrziu, se opune încercărilor zadarnice ale fraților de-a urma o școală superioară la Paris.

Dimitrie Anghel
Dimitrie Anghel (1872-1914)

În 1890 îi apar, în Contemporanul, primele încercări literare: două poezii marcate de-un profund epigonism eminescian, dar călătoria în Italia din anul 1893, stabilirea la Paris în același an și rămînerea acolo vreme de nouă ani îi vor prilejui contactul cu literatura nouă și-l vor ajuta să-și limpezească vocea lirică.

Tot la Paris, în aprilie 1900, îl cunoaște pe St. O. Iosif și între ei se naște una dintre cele mai interesante și mai prolifice prietenii din literatura română. Traduc și scriu mult împreună  (cei doi vor semna cu un pseudonim devenit celebru A. Mirea) și se implică în reapariția revistei „Semănătorul”.

Prietenia lor se sfîrșește însă în 1910, cînd Anghel nu-și poate înfrînge pasiunea pentru soția prietenului, Natalia Negru. Un an mai tîrziu, în ianuarie 1911, un eveniment tragic (îi arde casa în timp ce se afla în străinătate cu Natalia, care îi devenise între timp soție) determină internarea lui într-o clinică de boli nervoase. Urmeză declinul: ostracizat după moartea lui St. O. Iosif (în 1913), cu o viața conjugală furtunoasă, D. Anghel se împușcă după o ceartă violentă cu soția pe o rănise ușor cu un glonț tras mai mult ca s-o sperie. După două săptămîni de chinuri, poetul s-a stins la 13 noiembrie 1914.

Cele două volume de poezii, apărute în timpul vieții, În grădină (1905) și Fantazii (1909), deși nu reprezintă un moment de răscruce în literatura română, cuprind în ele versuri de-o duioșie și de-o frumusețe aparte, versuri pe care trecerea timpului nu le-a întunecat ori banalizat:

Azi vasele-s împodobite cu triste flori de crizanteme;
În lacrimi tremură oglinda ca fața apelor cînd plouă.”
Crizanteme

Iar noaptea toată deodată miroas-a dragoste și-a moarte.
Miroas-a moarte ș-a iubire și crește-o dulce lenevie
Ca-ntr-un polog frumos în care te-nvinge somnul fără vrere.
O ceață diafană zboară ca peste-un cîmp de bătălie,
Acoperind din nou grădina cu-ntunecatele-i mistere.”
După ploaie

„În murmurul fîntînei plînge povestea vremilor trecute…
De știi s-asculți, auzi iar glasul atîtor guri ce-s astăzi mute”
Murmurul fîntînei

„Sînt seri cînd murmurul furtunei e-așa de blînd, încît ai spune
Că s-a ascuns în umbr-un înger și povestește o baladă.”
În furtună

„Cîntai un cîntec straniu din țările de nord,
O melodie blîndă și limpede ca gheața”
Reverie

„Muream din nou, dar cînd trudită făcîndu-ți brațele cunună,
A fost s-adormi zîmbind la mine cu fața calmă între perne,
Eu ca o pulbere de aur m-am ridicat ușor subt lună
În căutarea altei forme desăvîrșite și eterne.”
Metamorfoză

Dimitrie Anghel, cu toate că a rămas cunoscut, poate pe nedrept, ca un poet al florilor, al grădinilor înmiresmate, paradisiace, a scris și o poezie a întrebărilor chinuitoare, o poezie în care stările sufletești difuze creează o atmosferă apăsătoare prin care viața irumpe cu toate ale ei. Dureri ascunse e-un poem în care tristețea sfîșietoare a trecerii vremelnice prin lume și a zădărniciei viețuirii e îmblînzită doar de țesătura diafană a imaginilor pe care le nasc cuvintele.

Dureri ascunse

Sînt flori care-și înclină boiul și mor topite de visare,
Mai sînt și ochi ce plîng în noapte și-adorm cînd soarele răsare,
Mîhnite-s florile acele, dar jalea lor cine-o mai știe?
Cine-a-nțeles cît plîns ascunde sub ochi o dungă viorie?

Cît praf de flori nu cerne vîntul de-a lungul zilelor de vară,
Și totuși veselă-i grădina. Pe-un ram, sfioși, visau asară
Doi trandafiri ca doi prieteni, și azi vîrtejul de petale
Acelui ofilit, în roate, dă celui de pe ram, ocoale…

Ca ei, ții minte, stam alături…Dar tu nu poți să mai ții minte:
Ochii închiși nu mai visează și foile ce mai-nainte
Erau o floare roșie-acuma-s doar un prilej de amintiri,
Iar viața re-nnoită-ncepe din purpura de trandafiri.

Așa mor florile-n neștire, așa-și sting ochii buni lumina
Și-n preajma vieței care rîde, cine-ar gîndi, privind grădina,
Că sub surîsul ei s-ascunde o ne-ntreruptă agonie!
Cine-a-nțeles cît plîns ascunde sub ochi o dungă viorie?…

înșir’te mărgăritari...

 

Citiți și Amurg pe fluviu de D. Iacobescu, un poet al cărui destin s-a încheiat înainte de a împlini 20 de ani, ori Cîntecul de leagăn scris de St. O. Iosif pentru fiica sa, Corina.