Kafka despre cărțile pe care ar trebui să le citim

„O carte trebuie să fie toporul pentru marea înghețată din noi” îi scria Franz Kafka prietenului din copilărie Oskar Pollak.


de Ilarion Lainic · 5 iulie 2017

Unul dintre cei mai mari scriitori ai tuturor timpurilor, Franz Kafka (3 iulie 1883 – 3 iunie 1924), a trăit aproape în anonimat, rareori părăsind Praga, orașul cu care a ajuns să se identifice, publicînd doar cîteva povestiri (Verdictul, Metamorfoza ori Colonia penitenciară), mereu nemulțumit de ceea ce scria. Abia după moarte, opera sa, cu mult îmbogățită de volumele antume, și-a dezvăluit pentru noi adevărata valoare și însemnătate. Și aceasta doar pentru că prietenul de-o viață, Max Brod, nu i-a îndeplinit ultima dorință: „Tot ce găsești în urma mea, […] sub formă de jurnale, manuscrise, scrisori de-ale mele sau străine, desene și așa mai departe, să arzi în întregime, fără să citești”, îi transmisese Kafka într-o ultimă scrisoare1

Istorii cum nimeni nu scrisese înainte, care oglindesc lumi și viețuiri stranii, dar totuși atît de asemănătoare alor noastre, ne-au schimbat pentru totdeauna nu doar modul nostru de a citi ori de-a înțelege literatura, cît, mai ales, modul în care ne-apropiam viața și lumea. Procesul, Castelul, America, paginile de jurnal ori corespondența vor deveni unele dintre cele mai uimitoare pagini scrise în secolul al XX-lea.

Kafka a avut curajul să privească totul cu ochi pe care noi ori nu știam că-i aveam, ori nu îndrăznisem să-i deschidem, iar această privire i-a dezvăluit atît absurdul viețuirii, singurătatea în care fiecare dintre noi se scufundă cu fiecare zi ce trece, cît și durerea care ne pîndește fiecare clipă, l-a ajutat să întrezărească demnitatea cu care viața trebuie trăită și bunătatea pe care ar trebui să o revărsăm peste ceilalți. Să nu uităm că-n Metamorfoza nu Gregor Samsa se dezumanizează, ci lumea care-l strînge într-un trup de gînganie, căci el, deși are alt trup, rămîne neschimbat, pe cînd ceilalți, în aceleași trupuri, încet își preschimbă sufletele.

Despre toate acestea, în 8 noiembrie 1903, pe cînd avea doar 20 de ani, Franz Kafka îi scria prietenului din copilărie, Oskar Pollak:

…Sîntem totuși părăsiți ca niște copii rătăciți în pădure. Cînd stai în fața mea și te uiți la mine, ce știi tu despre durerile pe care le am și ce știu eu despre ale tale? Iar dacă m-aș arunca la picioarele tale și aș plînge și aș povesti, ce-ai ști despre mine mai mult decît despre iad, despre care ți se povestește că-i fierbinte și îngrozitor? Tocmai de aceea s-ar cădea ca noi, oamenii, să stăm unii în fața altora tot așa de respectuoși, de îngîndurați și de iubitori, ca la poarta iadului.2

Kafka întrezărea însă căi de salvare, lectura fiind una dintre ele („Unele cărți funcționează ca o cheie pentru sălile necunoscute ale propriului castel”3, îi scria în aceeași epistolă), doar că era conștient că această potecă nu putea fi urmată la întîmplare, că trebuia să îmbrace hainele unei adevărate inițieri: un șoc, urmat de-o părăsire totală a viziunii dinainte. Cîteva luni mai tîrziu, la sfîrșitul lui ianuarie 1904, într-o altă scrisoare, după ce terminase de citit Jurnalul lui Christian Friedrich Hebbel (lectură care-l împiedicase, zile de-a rîndul, „să ia condeiul în mînă”4), Kafka îi mărturisea lui Pollak:

Cred că ar trebui să citim numai asemenea cărți care ne mușcă și ne înțeapă. La ce bun să mai citim o carte care nu ne trezește cu un pumn în scăfîrlie? Ca să ne facă fericiți, așa cum scrii tu? Dumnezeule, fericiți am fi și de n-am avea cărți, iar astfel de cărți care ne fac fericiți, am putea scrie, la o adică, noi înșine. Dar avem nevoie de acele cărți ce au asupra noastră efectul unei nenorociri care ne doare teribil, ca moartea cuiva pe care l-am iubit mai mult decît pe noi înșine, și ne face să ne simțim ca și cum am fi izgoniți în codri, departe de toți oamenii, sau ca o sinucidere; o carte trebuie să fie toporul pentru marea înghețată din noi. Așa cred eu.5

Franz Kafka, deși scria despre cărțile altora, își înfățișa în același timp propria căutare, căci asemenea cărți a încercat să scrie și el întreaga viață, o asemenea lovitură de topor s-a luptat să ascundă în spatele fiecărui rînd și-al fiecărui cuvînt. Crezînd că n-a reușit, a vrut să le ardă ca să nu rămînă nici o urmă din trudă și ca să nu ne împovăreze cu pagini care n-ar fi schimbat nimic înlăuntru nostru, doar că ele au reușit să-și croiască drum spre noi și să ne tulbure pentru totdeauna nopțile și sufletele.

  1. fragmentul citat este preluat de aici 

  2. Franz Kafka, Corespondență, vol. 1, trad. Radu Gabriel Pârvu, Editura RAO, București, 2005, p. 29 

  3. Ibidem, p. 30 

  4. Ibidem, p. 37 

  5. Ibidem, p. 37 


Florilegiu: Hemingway, Alex. Leo Șerban, Saint-Exupéry

În săptămîna 26 iunie - 2 iulie 2017 ne-am amintit de doi mari scriitori și de-un mare critic român de film. 


de Ilarion Lainic · 4 iulie 2017

În săptămîna 26 iunie – 2 iulie 2017, în Florilegiu s-au adăugat frînturi din:

Ernest Hemingway (1899-1961)

„Toată viața am privit cuvintele ca și cum le-aș fi văzut pentru prima oară”, scria Ernest Hemingway într-o scrisoare în 1945, pentru ca, ani mai tîrziu, să spună că „toți sîntem ucenici într-un meșteșug în care nimeni nu devine vreodată maestru”.

„Adio, arme” (1929), „A avea și a nu avea” (1937), „Pentru cine bat clopotele” (1940) ori „Bătrînul și marea” (1952) sînt cîteva din cărțile unuia din marii romancieri ai secolului al XX-lea.

În 1954 primește Premiul Nobel pentru Literatură „pentru măiestria artei narative, foarte recent demonstrate în «Bătrînul și marea» și pentru influența pe care a exercitat-o asupra stilului contemporan.” (motivația juriului Nobel)

Născut în 21 iulie 1899, după o viață aventuroasă, bolnav, Hemingway s-a sinucis la 2 iulie 1961.

Hemingway Pentru cine bat clopotele
Ernest Hemingway, Pentru cine bat clopotele, vol. 1, traducere de Dumitru Mazilu, Editura Minerva, colecția Biblioteca pentru toți, București, 1971, p. 259

Alex. Leo Șerban (1959-2011)

Un mare critic de film, Alex. Leo Șerban, s-a născut în 28 iunie 1959 și s-a stins, mult prea devreme, la 8 aprilie 2011. În 2009 plecase într-un exil autoimpus în Argentina, dar s-a întors să moară acasă.

Cu o viață dedicată în întregime filmului și scrisului, Alex. Leo Șerban a adorat-o ca puțin alții pe Marilyn Monroe. Articolele lui mi-au deschis ochii și m-au ajutat să-i înțeleg farmecul.

Astăzi îmi lipsește acel „ceva” din cronicile sale și încă aștept un Alex. Leo Șerban în lumea cărților românești.

Alex Leo Serban

Antoine de Saint-Exupéry (1900-1944)

Antoine de Saint-Exupéry, cel care ne-a lăsat una din cele mai minunate și mai profunde cărți ale umanității — „Micul Prinț”, s-a născut în ziua de 29 iunie a anului 1900.

Antoine de Saint-Exupéry, Micul Prinț, trad. Benedict Corlaciu, Editura Ion Creangă, București, 1996

 


Înșir’te mărgăritari: „Cum te iubesc?” de Elizabeth Barrett Browning

Sonetul XLIII „Cum te iubesc?”, din ciclul „Sonetele unei portugheze” al poetei Elizabeth Barrett Browning, este unul dintre cele mai celebre poeme de dragoste.


de Ilarion Lainic · 3 iulie 2017

În 1844 apărea, în două volume, “Poems, by Elizabeth Barrett Barrett”, culegerea de poeme ce va constitui începutul uneia dintre cele mai cunoscute povești de dragoste dintre doi poeți englezi.

Elizabeth Barrett se născuse în 6 martie 1806 în comitalul Durham, în nordul Angliei, și era primul copil din cei doispreze ai familiei Barrett Moulton. Dă dovadă de precocitate literară scriind prima carte de poezii înainte de a împlini doisprezece ani. Deși are o copilărie fericită în care citește mult și se cufundă în studiul clasicilor (traduce din Eschil, „Prometeu înlănțuit”, și, la 12 ani, compune un poem epic în tradiția lui Homer“The Battle of Marathon: A Poem”), la 14 ani se-mbolnăvește și tratamentul acelor vremi (laudanum și morfină mai tîrziu) îi va slăbi sănătatea pe parcusul întregii vieți.

Moartea mamei determină mutarea familiei în Sidmouth, Devon, în 1832, iar în 1836 o nouă mutare are loc, la Londra de această dată. Doi ani mai tîrziu își publică primul volum de poezii “The Seraphim and Other Poems” și tot acum, din cauza problemelor de sănătate, pleacă la Torquay, Devon însoțită de un frate, Edward. Moartea acestuia prin înecare o va afecta în asemenea măsură încît se retrage din societate, simțind o aversiune teribilă în a mai întîlni pe cineva. O astfel de alegere face mai tîrziu și o altă mare poetă, Emily Dickinson. Cu toate acestea reputația ei literară crește, asfel că apariția celui de-al doilea volum de poezii, “Poems”, îl determină pe poetul Robert Browning (1812-1889) să-i trimită, în ianuarie 1845, o scrisoare în care-și exprimă admirația atît pentru versurile ei, cît și pentru ea.

În următoarele douăzeci de luni, cei doi vor schimba aproape 600 de scrisori, dragostea dintre ei crescînd și culminînd cu fuga și căsătoria lor în septembrie 1846. Își petrec luna de miere la Paris și apoi se stabilesc în Italia, întîi la Pisa, apoi la Florența. Tatăl lui Elizabeth o va dezmoșteni și n-o va ierta nici măcar pe patul de moarte.

În Italia va continua să scrie, iar opera ei va ajunge să aibă o influență majoră asupra poeților americani Edgar Allan Poe și Emily Dickinson, vocea ei fiind recunoscută mai tîrziu ca una din primele voci feministe.

Cu sănătatea tot mai șubredă, dependentă de morfină ca să-și potolească durerile, Elizabeth Barrett Browning moare în 1861, într-o zi de 29 iunie, în brațele soțului care mai tîrziu va mărturisi că s-a stins „zîmbind, fericită și cu chipul luminos ca al unei fetițe. Ultimul ei cuvînt a fost: «Minunat».”1

ElizabethBarrett Browning
Elizabeth Barrett Browning, via Wikimedia Commons

Deși peste opera ei se așterne încet uitarea, un ciclu de sonete, unul dintre cele mai cunoscute ale literaturii engleze, rămîne să înfrunte timpul — „Sonetele unei portugheze” (“Sonnets from the Portuguese”). Apărut în 1850, volumul cuprindea 44 de sonete, iar titlul a fost ales pentru a lăsa impresia că sînt o traducere. William Harmon notează că o variantă a titlului ar fi fost : “Sonnets Translated from the Bosnian”. Titlul definitiv ar fi fost inspirat de numele cu care o alinta Browning („micuța mea portugheză”), fiind în același timp și o trimitere la ciclul de sonete al poetului portughez Luís de Camões.

Sonetele au fost scrise în perioada în care Robert o curta pe Elizabeth (deși ea nu i le va arăta decît în 1849) și sînt printre cele mai minunate poeme de dragoste, de multe ori considerate egale sonetelor shakespeariene. Sonetele surprind în ele jocul dragostei, înfiriparea sentimentelor, îndoiala, teama că dragostea se va stinge la fel de repede, pe cît de repede venise, că diferența de vîrstă e o piedică între ei (Robert era cu șase ani mai tînăr), că regretele ar putea umbri și distruge dragostea dintre ei.

De va fi dat să mă iubești, să fie
din dragoste… — Eu n-aș voi să spui:
«Surîs… cum e al ei pe lume nu-i…
nici ochi nu sînt, nici glas mai blînd…»2

mărturisea poeta în Sonetul XIV.

Dar cînd ea se convinge de trăinicia și de profunzimea sentimentelor lui și cînd toate îndoielile dispar, răspunde dragostei lui prin cel mai celebru sonet al ciclului, Sonetul XLIII, al cărui prim vers “How do I love thee? Let me count the ways” i-a asigurat un loc lui Elizabeth nu doar în canonul literar, ci și-n inimile îndrăgostiților de pretutindeni, acesta fiind versul care va rămîne chiar de toate celelelalte vor fi uitate.

„Cum te iubesc?” se-ntreabă poeta și urmează o înșiruire năvalnică a potecilor pe care dragostea le sădise-n sufletul și-n inima ei, iar Barbu Solacolu, tălmăcindu-l, reușește să păstreze farmecul acestui minunat poeme de dragoste.

XLIII

Cum te iubesc? În multe feluri, — iată:
eu te iubesc adînc, senin și mult
de parcă zările în mine-ascult
ca-ntr-un tumult cum cîntă toate-o dată.

Eu te iubesc de-i zi, de-i noapte —
fie-n sclipiri de candeli, fie-n soare… Sînt
cu-același suflet drept și drept cuvînt
în gînd curat cu teamă de trufie

cum pătimașă altădat’, copilă,
credeam sau, suferind, pierdeam umilă
încrederea în sfinții mei… Mi-ești drag

cum lacrimi doar și zîmbet pot să-ți poarte
prinos… Și cînd voi trece-al morții prag
te voi iubi și dincolo de moarte…3

înșir’te mărgăritari...

Tot despre dragoste citiți și-n Umbrele iubirii într-o zi de vară: un sonet de Shakespeare și meandrele traducerii 

  1. Marjorie Stone, „Browning, Elizabeth Barrett (1806–1861)”, Oxford Dictionary of National Biography, Oxford University Press, 2004, via wikipedia.org 

  2. Elizabeth Barrett-Browning, Sonetele unei portugheze, înfățișate în versuri românești de Barbu Solacolu, Editura Univers, București, 1971, p.  35 

  3. Ibidem, p.  93