„Limpede nu vezi decît cu inima. Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor”: Antoine de Saint-Exupéry despre apropiere și dragoste

„Micul Prinț” nu e una doar din cărțile pe care să le luăm cu noi pe-o insulă părăsită, ci e cartea care-n clipele de disperare ne poate salva...


de Ilarion Lainic · 30 iunie 2017

Pe nedrept considerate ca aparținînd unui gen minor, multe din cărțile pentru copii sînt adevărate bijuterii de artă literară și de înțelpciune. Între ele Micul Prinț. Una dintre cele mai tulburătoare povești ale timpurilor moderne s-a născut în America în vara și-n toamna lui 1942. Antoine de Saint-Exupéry și soția, Consuelo, se stabiliseră la New York cu un an înainte, expatriindu-se după ocuparea Franței.

Saint-Exupéry era deja un scriitor cunoscut. Născut în 29 iunie 1900, la Lyon, publicase deja Curierul de Sud (Courrier sud), Zbor de noapte (Vol de nuit), pentru care primise premiul Femina,  dar și Pămînt al oamenilor (Terre des hommes), încununat de Academia Franceză cu Marele premiu pentru roman.

În Statele Unite, soția unuia din editorii săi, Elizabeth Reynal, observînd că stresul îi afectează sănătătatea, îi propune să scrie o carte pentru copii, iar Saint-Exupéry, care avea deja schițată figura personajului, începe să lucreze la ceea ce avea să devină nu doar cea mai faimoasă carte a sa ori a secolului al XX-lea, ci una dintre cele mai celebre ale literaturii universale, ajungînd, la începutul acestui secol, să fie cea mai tradusă carte din lume după Biblie.

Într-un conac, The Bevin House, în Long Island, Saint-Exupéry găsește liniștea necesară și timp de cîteva luni se dedică unei munci asidue. Se apuca de scris cu un ceas înainte de miezul nopții și, ajutat de țigări, cafea ori de gin, scria ore întregi, mărturisind mai tîrziu că de multe ori adormea abia spre dimineață, cu capul pe birou. Ziua era dedicată în mare parte corecturilor și, mai ales, desenelor în acuarelă care, ilustrînd cartea, vor deveni la fel de celebre ca povestea.

Truditor al cuvîntului, în tradiția lui Flaubert, rescria iar și iar, ștergînd pasaje întregi, astfel că din povestea inițială, la sfîrșit, va păstra doar jumătate.

Îmbrăcînd hainele unei povești pentru copii, Micul Prinț este în primul rînd o poveste despre om și despre slăbiciunile lui, despre absurdul existenței, dar, mai ales, despre continua căutare a unui sens vieții și a găsirii frumuseții în cele mai mărunte fapte și lucruri.

„N-ar fi trebuit să fug de acasă”1, spune micul prinț și acesta este unul din sensurile profunde ale cărții. Fuga, evadarea, credința că departele nu doar că te va ajuta să te descoperi, ci că chiar te salvează, pentru a afla, de cele mai multe ori prea tîrziu, că întoarcerea e adevăratul răspuns sînt momentele fundamentale ale poveștii.

Unul dintre cele mai frumoase capitole ale cărții, al XXI-lea, este cel care narează întîlnirea micului prinț cu o vulpe, o întîlnire ce are loc după ce acesta descoperise că floarea sa (pe care, deși o iubea, o părăsise) nu era unică în Univers. Rătăcindu-se în peregrinările sale, într-un tîrziu găsise un drum la capătul căruia, într-o grădină, descoperise mii de trandafiri, întru totul asemănători florii sale și acesta e momentul acestei extrem de dureroase descoperiri, momentul în care unicitatea cu care fiecare dintre noi își hrănește orgoliul de-a lungul vieții se fărîmă ca un idol de lut: „Mă credeam înavuțit cu o floare fără seamăn, și iată că n-am decît o floare de rînd. Cu asta numai și cu trei vulcani, care-mi vin doar pînă la genunchi și dintre care unul e poate stins pe veșnicie, nu prea sînt un mare prinț…”

Și urmează cîteva cuvinte tulburătoare ce-nchid în ele o durere sfîșietoare:

Și, culcat în iarbă, plînse.

Micul print in iarba
„Și, culcat în iarbă, plînse.”, ilustrație de Antoine de Saint-Exupéry, via Wikimedia Commons

Și tocmai în acele clipe de durere, apare vulpea care nu se-arată, ci-i vorbește din umbră. Asemeni unui presentiment ori imaginilor pe care le zărim cu colțul ochiului și care-ascund în ele miraculosul, vulpea e, la început, ceva nedefinit, un contur ce se pierde-n întunecimile fiecărei zile, e aceea voce șoptită, dinăuntru, pe care-o înăbușim de fiecare dată cînd încearcă să se facă auzită de teamă să nu descoperim goliciunea a tot ce credem că sîntem

Vulpea e „tare frumoasă” și micul prinț, pentru a-și alunga tristețea care pusese stăpînire pe el, o invită să vină să se joace împreună, doar că făptura îl refuză pentru că nu este îmblînzită. Astfel începe unul dintre cele mai impresionante episoade de inițiere din întreaga literatură, o inițiere mirabilă, dar care, datorită vocii narative copilărești, îmbracă hainele a ceva cu totul banal, părînd că e vorba de o îmblînzire ca atîtea altele. Și totuși este ceva cu mult mai mult:

— E un lucru care prea e dat uitării! zise vulpea. Înseamnă «a-ți crea legături»…

Într-o lume în care sîntem străini unii altora, în care celălalt e, de cele mai multe ori, dușmanul, îmblînzirea apropie, naște nevoia lui împreună și astfel, după cum îi spune vulpea în continuare, ne transformă: „Tu vei fi, pentru mine, fără seamăn în lume…” Din niște ființe fără însemnătate ne preschimbăm în ceva minunat; are loc metamorfoza miraculoasă a omizii care, peste noapte, umple lumea cu culoare și devine fluture.

Încet, umbrele trecutului se luminează și micul prinț înțelege că tot ce s-a întîmplat acasă, pe asteroidul B612, a fost tot un fel de îmblînzire, doar că el, fără s-o știe, a fost cel îmblînzit.

Deși „viața ei e veșnic aceeași”, închisă în ciclul în care e pe rînd vînat și vînător, vulpea știe că apropierea de micul prinț i-ar însenina-o dîndu-i un sens nou. Micul prinț însă e grăbit, căci e-n căutare de prieteni și dornic să cunoască cît mai multe, dar vulpea încearcă să-i deschidă ochii: „nu cunoaștem decît ceea ce îmblînzim” și, cum pentru asta e nevoie de răbdare, micul prinț se înduplecă să-ncerce, fără a ști că îmblînzirea nu se face la întîmplare, că apropierea, dragostea au nevoie de timp, de clipe de așteptare, de îndoială, dar, mai ales, de momente care fac „ca o zi să se deosebească de celelalte zile”.

Vulpea
„nu cunoaștem decît ceea ce îmblînzim”, ilustrație de Antoine de Saint-Exupéry, via Wikimedia Commons

Și e atît de minunat și atît de banal descrisă apropierea, încît ne-ntrebăm cum de-am uitat atît de ușor frumusețea și simplitatea unor asemenea gesturi:

La început, te vei așeza ceva mai departe de mine, uite așa, în iarbă. Eu te voi privi cu coada ochiului, iar tu nu vei rosti nici un cuvînt. Graiul este izvor de neînțelegeri. Însă vei putea, pe zi ce trece, să te așezi din ce în ce mai aproape de mine…

Gesturi ce nu se fac însă la întîmplare, ci, pentru a avea efect, trebuie să se circumscrie unui rit despre frumusețea căruia îl învață tot vulpea:

— Mult mai frumos era, dacă veneai și astăzi la aceeași oră… zise vulpea. Dacă tu, de pildă, vii la ora patru după-amiază, eu încă de la ora trei voi începe să fiu fericită. Pe măsură ce ora va trece, mă voi simți și mai fericită. La ora patru, mă vor și cuprinde un frămînt și o neliniște: voi descoperi cît prețuiește fericirea! Dar dacă vii la voia întîmplării, eu niciodată nu voi ști la care ceas să-mi împodobesc sufletul.2

Și cînd ora despărțirii vine, după ce apropierea a avut loc, durerea, deși prezentă (și cum ar fi altfel pentru că, în definitiv, ea e esența viețuirii?) e umbrită de fericirea apropierii, de transformarea celuilalt (o vulpe ori o floare oarecare) într-un prieten și micul prinț învață că suferința pricinuită de vederea trandafirilor a fost una falsă, căci deși floarea lui, în aparență, e și ea un trandafir, „nu are-n lume seamăn.” Și n-are seamăn pentru că abia acum înțelege că toată grija pe care i-a arătat-o (udînd-o, adăpostind-o de soare, ucigînd omizile) a transformat-o din acea simplă floare în floarea lui„Cum te iubesc?” se-ntreba Elizabeth Barrett Browning într-un celebru poem, iar micul prinț, într-o grădină de trandafiri, pare-a fi găsit răspunsul.

Micul print trandafirii
„Voi nu semănați întru nimic cu floarea mea…”, ilustrație de Antoine de Saint-Exupéry, via Wikimedia Commons

Înainte de despărțire, vulpea îl cheamă pentru a-i împărtăși taina și acesta este unul dintre cele mai profunde momente ale cărții:

— Te du cu bine! zise vulpea. Iată care-i taina mea. E foarte simplă: limpede nu vezi decît cu inima. Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor. […] Numai timpul cheltuit cu floarea ta face ca floarea ta să fie atît de prețioasă.3

Și mai este ceva, uitat mult prea ușor astăzi într-o lume în care alienarea și egoismul sînt țelurile supreme: „Devii răspunzător de-a pururi pentru ceea ce ai îmblînzit.”4

În cuvinte puține, într-o poveste pentru copii, Antoine de Saint-Exupery a reușit să închidă sensurile adînci ale viețuirii noastre. Dar sînt cuvinte pentru care nu-i de-ajuns, de cele mai multe ori, o viață ca să ți le-apropii, cuvinte pe care, puțini dintre noi au șansa de-a le trăi și de-a le înțelege cu-adevărat.

Micul Prinț nu e doar una din cărțile pe care să le luăm cu noi pe-o insulă părăsită, ci e cartea care, reamintindu-ne ceea ce contează cu adevărat, ne poate salva în clipele de disperare, cartea pe care s-o luăm cu noi în moarte…

 

Deși avea 43 de ani și deși depășise cu opt ani limita de vîrstă, Antoine de Saint-Exupéry s-a întors în Europa și a executat alte misiuni de zbor alături de camarazii săi din Escadrila 2/33 Savoie. În ziua de 31 iulie 1944 a decolat pentru ceea ce avea să fie ultima sa misiune, iar dispariția avionului său, anunțată în aceeași zi, avea să dea naștere multor speculații cu privire la ce s-a întîmplat. Abia în 1998, în largul coastelor Marsiliei, un pescar va descoperi o brățară de identificare cu numele lui, iar doi ani mai tîrziu, în aceeași zonă, vor fi găsite și rămășițele avionului său.

Bratara Antoine de Saint-Exupéry
Brațara de identificare a lui Antoine de Saint-Exupéry descoperită în 1998, via Wikimedia Commons

Despre alte cărți ale copilăriei, care ascund adevărate lecții pentru adulți, citiți și-n articolul „Cele mai frumoase cărți pentru copii și părinți deopotrivă”, iar despre bucuria jocului de altădată citiți în Jucării și jocuri de copii în scrierile lui Ispirescu, Pamfile și Eminescu .

  1. citatele sînt preluate din Antoine de Saint-Exupéry, Micul Prinț, trad. Benedict Corlaciu, Editura Ion Creangă, București, 1996 

  2. s. m. I. L. 

  3. s. m. I. L. 

  4. s. m. I. L. 


Florilegiu: Rushdie, Ahmatova, Sînzienele

Săptămîna 19-25 iunie 2017 a închis în ea solstițiul de vară și noaptea de Sînziene. Ne-am amintit de Salman Rushdie și de Anna Ahmatova.


de Ilarion Lainic · 26 iunie 2017

Săptămîna 19-25 iunie 2017 a închis în ea solstițiul de vară și noaptea de Sînziene. În Florilegiu s-au adăugat frînturi și din:

Salman Rushdie (n. 1947)

Salman Rushdie, un mare scriitor de la cumpăna mileniilor, a împlinit, în 19 iunie, 70 de ani.

Cine și ce sînt? Răspuns: sînt suma a tot ce s-a întîmplat înaintea mea, a tot ce am fost, văzut și făcut, a tot ce mi s-a făcut. Sînt orice lucru și orice ființă a căror existență în lume au afectat și au fost afectate de existența mea. Sînt tot ce se întîmplă după ce am plecat și nu s-ar fi întîmplat dacă n-aș fi venit. Și să nu credeți că reprezint un caz excepțional: fiecare «eu» […] conține o multitudine asemănătoare. Repet pentru ultima oară: ca să mă înțelegeți, trebuie să înghițiți o întreagă lume. (Copiii din miez de noapte, traducerea Radu Paraschivescu)

traducerea: Antoaneta Ralian (fotografie: © Kyle Cassidy)

Anna Ahmatova (1889-1966)

Într-o zi de 23 iunie, în urmă cu 128 de ani, s-a născut o mare poetă rusă, Anna Ahmatova. Rubrica „Poemul de duminică” i-a găzduit versurile la început de martie —  Înșir’te mărgăritari: „Elegie de martie” .

traducerea: Madeleine Fortunescu

Sînzienele (24 iunie)

„Un mare neajuns crede poporul că are dela un fel de spirite femeiești ce poartă diferite numiri, cari toate la un loc se cuprind în acel de Iele, și uneori în cel de Zîne sau Rusalii. Aceste numiri sînt înmulțite de o altă credință populară care zice că Zînele să nu fie chemate după numele lor adevărat, ci cu un alt cuvînt convențional, care, firește, după ce devine știut de toți, trebuie părăsit și înlocuit prin altul. Astfel că Ielele se mai cheamă și Nemilostive, Dînse, Iude, Fetele lui Iuda, Drăgaice, Samovile, Vîlve, Nagode, Irodițe, Vînturițe, Vîntoase, Fetele Vîntoaselor, Stăpînele vîntului sau Irodice.” scria Tudor Pamfile în „Mitologie românească” despre făpturile magice cărora, uneori, „poporul le da numiri de laudă sau de dezmierdare […]: Milostive, Zîne milostive, Măiestre, Zîne măiestre, Doamne, Domnițe…1 

Iar ziua de 24 iunie, apropiată de solstițiul de vară, era una din zilele în care acestea se arătau:

„În ziua de Sf. Ion Botezătorul, numită Sînziene sau Drăgaică, nu se lucrează, căci te pocește și vei juca ca Drăgaicele. «Drăgaicele sînt un fel de Șoimane sau Rusalii care opăresc oamenii. În această zi se adună dis-de-dimineață de pe cîmp tot felul de buruieni bune de leac peste an».”2

Despre Tudor Pamfile puteți citi și în articolul „Cerul și podoabele lui..”.

Tudor Pamfile, Mitologie românească, colecția Academiei Române „Din viața poporului român, culegeri și studii”, București, 1916, pp. 260-264

 

  1. Tudor Pamfile, Mitologie românească, colecția Academiei Române „Din viața poporului român, culegeri și studii”, București, 1916, p. 260 

  2. Ibidem, p. 263 


Înșir’te mărgăritari: „Cîntec de leagăn” de St. O. Iosif

Printre poemele lui St. O. Iosif care au trecut proba timpului se numără, sub forma unei poezii pentru copii, o mică bijuterie: „Cîntec de leagăn”.


de Ilarion Lainic · 25 iunie 2017

Cu excepția a doi ani petrecuți departe de țară, scurta existență a lui Ștefan Octavian Iosif (St. O. Iosif) a fost umbrită de grijile materiale.

Șt. O. Iosif
St. O. Iosif (1875-1913)

Născut la Brașov în 11/23 octombrie 1875, St. O. Iosif a fost al cincilea copil din cei unsprezece pe care i-a avut cuplul Paraschiva (născută Mihălțeanu) și Ștefan Iosif.

La Brașov are o copilărie aproape idilică marcată de hoinărelile prin pădurea de pe Tîmpa, de jocurile de-a haiducii și de căutarea cuiburilor de păsări, a fost timpul cînd natura îl va prinde pentru totdeauna în mrejele ei.

În 1889 tatăl scriitorului, pensionat, își mută familia la Sibiu, pentru ca în 1891 să treacă munții și să ocupe un post de profesor suplinitor la Turnu-Măgurele, astfel că la sfîrșitul anului poetul e înscris la liceu în București.

În primăvara anului următor are loc debutul în Revista școalei din Craiova cu poezia Izvorul, căreia îi urmează o foarte bună traducere a baladei Craiul ielelor de Goethe. În toamnă și Adevărul îi publică cîteva poezii, dar adevărata intrare în lumea literară va avea loc în 1893 prin revista Viața a lui Al. Vlahuță.

În timpul liceului, de ale cărui taxe e scutit pentru că prezintă un certificat de paupertate, Iosif dă, pentru a se întreține, meditații prost plătite care-l istovesc peste măsură. În 1895, după ce-și trece bacalaureatul, se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie din București, dar n-o va frecventa și nici nu-și va da examenele.

E angajat copist la Ministerul Domeniilor, dar după puțin timp renunță devenind secretarul lui I. L. Caragiale, care fusese însărcinat să conducă noul săptămînal Epoca literară. Dar revista are viață scurtă și poetul rămîne corector la Epoca.

În 1897 ajunge la Iași, devine unul din fondatorii revistei Floare albastră, dar continuă să se lupte cu lipsurile materiale și versurile i se întunecă.

Un prieten, Virgil Cioflec, îl ia cu el în străinătate și urmează doi ani de liniște. La Paris și în Bavaria își regăsește seninătatea, scrie mult și traduce masiv din Heine. Tot acum îl cunoaște și pe Dimitrie Anghel, colaborarea dintre cei doi fiind una din cele mai interesante din literatura română.

Întors în țară se logodește în 1903 cu Natalia Negru (se vor căsători peste un an) și devine custode la Muzeul Aman și la Biblioteca Fundației Universitare „Carol I”.  Dar fericirea casnică nu durează și în 1910 soția îl părăsește pentru a-l urma pe Dimitrie Anghel, astfel că prietenia și colaborarea celor doi se încheie.

St. O. Iosif e din ce în ce mai bolnav, iar în zorii zilei de 22 iunie 1913 moare la spitalul Colțea și e îngropat a doua zi în cimitirul Bellu.

În Istoria literaturii române contemporane, Eugen Lovinescu își intitulează capitolul pe care i-l dedică „St. O. Iosif, poet minor”, reținînd puține versuri din opera acestuia: „Și nu știu cine ești anume / Cînd mă privești întrebător: / Din îngeri rătăcită-n lume / Vreo soră vitregă de-a lor?” (În ochii tăi) ori uimitoarea strofă:

Mi-e dor de-un vis așa curat
Și alb ca albul de hermină,
Să rîd ca florile-n lumină,
Să uit că ros e de vermină
Copacul vieții scuturat.1

(„Mi-e dor de-un vis”)

Dacă din opera originală critica va păstra puține poeme, în privința traducerilor se va grăbi să le recunoască valoarea, căci St. O. Iosif ne-a oferit traduceri excelente din Heine, Goethe, Schiller, Bürger, Wagner, Petőfi ori Longfellow. Moartea prematură avea să pună capăt unuia dintre cele mai importante proiecte ale sale: traducerea integrală a lui Shakespeare în română. Nu ne-au rămas decît Romeo și Julieta, Visul unei nopți de vară și cîteva fragmente din Hamlet.

Traducerea poemului Loreley, lăsată de St. O. Iosif, rămîne cea mai frumoasă tălmăcire românească a baladei lui Heine.

Printre poemele care au trecut proba timpului se numără, sub forma unei poezii pentru copii, o mică bijuterie: Cîntec de leagăn. Scrisă pentru Corina, fiica născută în 1905 și care avea să sfîrșească tragic_ „ucisă la 13 sept. 1916 de bombele aruncate de un Zeppelin german”_ (G. Călinescu), poezia a apărut la 24 decembrie 1906 în Sămănătorul.

Natalia Negru cu fiica, Corina
Natalia Negru și Corina, fiica lui St. O. Iosif

În versuri simple, cuvintele se joacă cu noi și, deși poate acum nu mai reușesc să ne-adoarmă, încă sînt în stare să recreeze misterul ceasurilor de taină cînd, deasupra noastră, capul aplecat al mamei închidea în el universul întreg.

Cîntec de leagăn 

Corinei

Hai, odor, hai, păsărică,
Dormi, o, dormi fără de frică,
Să te-alinte
Moș cuminte
Și să-ți cînte-ncetinel :
„Mugur, mugur, mugurel…”

Îngeri vin tiptil și-alene
Să te mîngîie pe gene,
Și mi-ți leagă-n
Dulce leagăn
Fraged trupușor de crin,
Ca s-adormi frumos și lin…

Ce tresari ?… Nu-i nime, nime…
Liniște și-ntunecime.
Doar zefirul,
Musafirul
Cel șagalnic și pribeag,
A trecut pe lîngă prag…

Și-a trimis o gîză mică
Să-ți aduc-o scrisorică
Și să-ți spună
Noapte bună,
Că și el, sătul de drum,
Merge să se culce-acum…2

înșir’te mărgăritari...

Citiți și-o reușită traducere de St. O. Iosif a unei celebre balade de Goethe, Ucenicul vrăjitor.

  1. St. O. Iosif, Versuri originale și tălmăciri, Editura pentru literatură, 1968, p. 117 

  2. Ibidem, pp. 94-95