„Eu sunt un geniu, mă. După ce am să mor o să vedeți!” Moartea lui Caragiale în exil

În dimineața zilei de 9/22 iunie 1912, Ion Luca Caragiale se stinge subit la Berlin, orașul în care plecase, într-un exil autoimpus, în 1905.


de Ilarion Lainic · 21 iunie 2017

„Eu sunt un geniu, mă. După ce am să mor o să vedeți!”1 sînt vorbele pline de obidă ale celui mai mare dramaturg român.

Temperamental, căutîndu-și un loc în lume, de multe ori alegînd cele mai ciudate căi în dorința de a reuși, Ion Luca Caragiale (născut la 30 ianuarie 1852) va descoperi, la începutul secolului al XX-lea, că se simte din ce în ce mai singur în țară, că îl dezgustă atît jocurile din lumea literară, cît, mai ales, ițele încurcate ale politicii. Aceasta din urmă, deși îi îmbogățise opera, nu-i adusese decît insatisfacții, iar literatura se transformase în ceva apăsător, mai ales că valoarea scrierilor sale, deși recunoscută, era din ce în ce mai contestată, acestea fiind considerate imorale și antinaționale. În 1891, pentru asemenea motive, li se refuză, volumelor Teatru și Năpasta, Premiul I. Heliade Rădulescu al Academiei Române_, iar, în 1902, volumul Momente ratează și el Premiul Năsturel Herăscu.

Atacurile culminează cu acuzele de plagiat ale lui Caion (Const. Al. Ionescu) care, pentru a-și demonstra teza, inventează un dramaturg ungur (István Kemény). Caragiale îi intentează proces pentru calomnie la sfîrșitul lui 1901, dar, deși în prima instanță Caion e condamnat, mai tîrziu e achitat și revine în forță cu noi învinuiri de plagiat.

Scîrbit de toate, în 1905, Caragiale ia calea străinătății. Gîndul exilului începuse să-l bîntuie încă din 1891 cînd se interesase de-o eventuală mutare la Sibiu, pentru ca, un an mai tîrziu, să caute refugiu la Brașov unde plănuise ca el să dea lecții de franceză și de română, iar soția de engleză, de franceză și de pian, dar abia la începutul lui martie 1905 reușește să plece, stabilindu-se definitiv la Berlin, de unde îi scrie, cu oarecare maliție, lui Alceu Urechia2:

Gara Breslau, 14 Martie 1905

Dragă Alceu,

Plînge-mă! În acest moment pun în gură prima franzelă a exilului. Vă salut, cu o foame îndrăcită, mînca-v-ar nenea!
Complimente lui Metronimidis.
Nu mai pot scrie. Mi-a adus băiatul zupa, mă rog frumos.

Car.

Urmează cîțiva ani în care Caragiale pare că și-a găsit liniștea departe de țară și reîncepe să lucreze plin de încredere. Cîteva moșteniri îl ajută să nu mai ducă grija traiului zilnic, deși familia nu trăiește în huzur. La început refuză orice colaborare cu ziarele din țară, dar cu timpul, o vreme alegînd să publice anonim, revine asupra deciziei. Celebra broșură 1907, din primăvară pînă-n toamnă produce un adevărat cutremur în țară.

Cînd Emil Gîrleanu, președintele Societății Scriitorilor Români vrea să sărbătorească cei 60 de ani de viață ai dramaturgului, la începutul lui 1912, Caragiale nu doar că refuză să participe, dar interzice, printr-o telegramă, și „reprezentarea pieselor fără autorizația mea în scris”, iar în martie renunță și la subscripția publică propusă de C. Rădulescu-Motru ca urmare a unui articol al lui M. Dragomirescu în care acesta deplîngea soarta dramaturgului și ingratitudinea țării față de el.

În aprilie Caragiale vizitează pentru ultima oară Iașii în compania lui Al. Vlahuță și duce cu această ocazie, la redacția revistei Viața Românească, treisprezece poezii ale fiului său Mateiu, poezii ce vor constitui debutul literar al acestuia.

Întors la Berlin, continuă să lucreze și chiar planifică o excursie de cîteva zile la Travemünde pentru toată familia, excursie la care o invită și pe Cella Delavrancea.

În ziua de 21 iunie scrie ultima scrisoare către un profesor de la Blaj, Al. Ciura 3:

Vineri 8/21 Iunie 1912,

Iubite amice Ciura, pînă la revedere, tocmai înspre iarnă, primește deocamdată călduroase mulțumiri pentru volumul ce mi-ai trimis.4 Nu i-am tăiat încă foile: ai răbdare pînă să ne vedem și nu te teme, prea smerite ucenic, cum nu mă tem nici eu că va trebui să fiu aspru. Te cunosc că ești o calfă vrednică, de care poate fi mîndru orice meșter cinstit, chiar în vremuri de cinstire a meșteșugului, nemite în vremea noastră – de cîrpăcerie – cînd ciubotarii croiesc nădragi și croitorii tălpuiesc ciuboate, spre gloria «culturală» a ruralilor cis și transcarpatini.

Îți urez petrecere frumoasă în timpul verii. Să ne mai vedem sănătoși și cu voie bună la Blaj!

Dumnezeu cu d-ta și cu ai dumitale.

Devotat frate mai bătrîn

Caragiale

Seara o petrece în familie și, înainte de-a se retrage-n dormitor, își roagă soția să nu-l trezească a doua zi prea devreme, căci plănuia să lucreze pînă tîrziu. Ea-i ascultă dorința și, dimineață, nu-l deranjează. La prînz, intrigată de liniștea nefirească, intră în odaia lui, găsește lampa de la căpătîi aprinsă, iar pe Caragiale lîngă pat „cu jurnalul și ochelarii căzuți alături.”5

Despre momentul efectiv al morții B. Jordan și Lucian Predescu notau în Caragiale, tragicul destin al unui scriitor:

Caragiale se stinsese probabil în zori, pe la șase și jumătate, cînd soției i s-a părut că aude accesul de tusă. A murit discret, de parcă s-ar fi jenat să tulbure liniștea sufletească a celor dragi, cu mizeriile ultimelor lui clipe.6

Cauza morții lui Caragiale este artero-scleroza, combinată cu boala de inimă de care se stinsese aproape tot neamul Caragiale.7

Cît despre sosirea veștii în țară, Constantin Bacalbașa va scrie mai tîrziu: „În București știrea a fost comunicată de d-na Caragiale cu această scurtă telegramă, trimisă lui Take Ionescu: «Caragiale a murit!». Take Ionescu a răspuns: «Nu pot descrie jalea mea pentru moartea scumpului prieten, iubitului d-tale soț și cel mai mare dramaturg român. În durerea generală fie să găsești curajul ca să suporți o astfel de pierdere.»”8

La Berlin ajung Vlahuță, Delavrancea, Dobrogeanu-Gherea și Ion Bacalbașa, directorul Teatrului Național, vrînd să aducă în țară rămășițele pămîntești ale scriitorului, dar, supremă ironie!, „corpul nu poate fi adus însă imediat în țară, deoarece ministrul plenipotențiar al României din capitala Germaniei, e tocmai pe punctul de a pleca în concediu. El și telegrafiază soției marelui dispărut: «Amînați transferarea rămășițelor defunctului vostru soț, fiind nevoit să plec în concediu».”9 Astfel că trupul lui Caragiale își găsește odihnă în cimitirul Erster Schöneberger Friedhof pînă-n toamnă.

În 18 noiembrie, după „ce rătăcise două săptămîni pe liniile austriece” (așa cum s-a zvonit în gazetele vremii), vagonul cu rămășițele dramaturgului ajunge la București. Sicriul e depus la biserica Sf. Gheorghe-Nou (unde fusese depus și trupul lui Eminescu), iar înmormîntarea are loc cîteva zile mai tîrziu, joi 22 noiembrie 1912.

Funeraliile sînt impunătoare, toată intelectualitatea bucureșteană e prezentă. Au venit scriitori, actori, gazetari, oameni politici și admiratori. Nu lipsesc militarii, studenții și școlarii. Ceremonia e sobră și rece. Numai felinarele, de-a-lungul parcursului, pînă la cimitirul Bellu, sînt cernite și dau un caracter semi-oficial înmormîntării. […] Lentele carului funebru sînt ținute de Take Ionescu, Al. Davilla, Barbu Delavrancea și I. Procopiu10

După discursurile lui Take Ionescu, M. Sadoveanu, M. Dragomirescu, I. Procopiu și Al. Davilla, „Caragiale e coborît în liniștea eternă a pămîntului”11

Posteritatea se arăta, ca și-n cazul lui Eminescu, la fel de plină de fariseism: „Ieri d-abia îl cunoșteau și-l aprețiau cîțiva prieteni de aproape și astăzi e un nume la modă, universal cunoscut”, scrisese însuși dramaturgul într-un articol publicat la un an de la moartea poetului. Lumea nu se schimbase din 1876 cînd, în Ghimpele, Caragiale publicase un sonet care, deși uitat astăzi, rămîne o oglindă nu doar a timpului, ci și a nimicniciei omenești dintotdeauna:

SONET

Contimpuranilor mei

Fără de graiuri gure și ochi făr’ de priviri,
Făr’ de mișcare forme, și încă, vai! ce este
Mai sec în astă lume și mai nemernic, țeste
Făr’ de gândiri și inimi lipsite de simțiri!

Așa ne pomenirăm, dodată, fără veste,
Trecând p-aci, prin jocul capricioasei firi.
Bizar! Ființe fără ființă, trecem peste
Pocitul vis al unei smintite-nchipuiri

În vreme de-njosire, în tină și din tină,
Ne căpătarăm locul l-a soarelui lumină;
Zadarnic ne născurăm și făr’ să trebuim!

Păsemne-așa ne scrise pustia de ursită:
Păcum ne fuse vremea meschină ș-umilită,
Meschini și mediocri să fim și să murim!

 

Un îndemn adresat de I. L. Caragiale copiilor, la început de școală, găsiți într-un articol din rubrica florilegiu, iar despe moartea și îngroparea lui Eminescu puteți citi în „Liniște, somnul etern”….

  1. C. Bacalbașa, Bucureștii de altă dată, vol. IV, Editura ziarului „Universul”, 1936, p. 217 

  2. I. L. Caragiale, Opere VII, Corespondență, Ediție îngrijită de Șerban Cioculescu, Fundația Regală pentru Literatură și artă, București, 1942, p. 442 

  3. I. L. Caragiale, op. cit., p. 365 

  4. Amintiri, schițe și nuvele, Orăștie, 1911, n. ed. 

  5. B. Jordan și Lucian Predescu, Caragiale, tragicul destin al unui scriitor, Editura „Cugetarea”, București, 1939, p. 366 

  6. s. m., I. L 

  7. Ibidem, pp. 366-367 

  8. Constantin Bacalbașa, op. cit, p. 88 

  9. B. Jordan și Lucian Predescu, op. cit., p. 367 

  10. Ibidem, p. 369 

  11. Ibidem, p. 369 


Florilegiu: Frank, Borges, Goncearov

Anne Frank, Jorge Luis Borges și Ivan Aleksandrovici Goncearov: frînturi de viață și de operă.


de Ilarion Lainic · 19 iunie 2017

Săptămîna 12-18 iunie 2017 a fost marcată de trecerea a 75 de ani de la prima însemnare dintr-unul din cele mai celebre jurnale ale umanității. În Florilegiu s-au adăugat frînturi și din:

Anne Frank (1929-1945)

În urmă cu 75 de ani, în 12 iunie, Anne Frank împlinea 13 ani. Un caiet primit în acea zi avea să devină una din cele mai zguduitoare mărturii despre cel de-Al Doilea Război Mondial — Jurnalul Annei Frank. Anne a notat în el istoria celor doi ani petrecuți de opt evrei (familia Frank și încă patru persoane) într-o ascunzătoare din Amsterdam. Ultima însemnare este din 1 august 1944, cu trei zile înainte de descoperirea și arestarea lor. Cei opt sînt deportați în diverse lagăre cărora le va supraviețui doar tatăl Annei, Otto Frank.

Anne și sora ei, Margot, au murit în februarie ori martie 1945 în lagărul Bergen-Belsen.

Jurnalul Annei Frank
Jurnalul Annei Frank, în românește de C. Țoiu, Editura Tineretului, 1959

Jorge Luis Borges (1899-1986)

Cel atît de îndrăgostit de poezie, de „O mie și una de nopți”, cel care credea că „nu e nevoie să construiești un labirint, cînd universul însuși constituie un labirint”, Jorge Luis Borges, a murit în 14 iunie 1986 la Geneva.

Interviu Borges
citat dintr-un interviu pentru „El Pais” (septembrie 1981)

Ivan Aleksandrovici Goncearov (1812-1891)

În vara lui 1857, Ivan Aleksandrovici Goncearov (născut în 18 iunie 1812 la Simbirsk), aflat la Marienbad pentru tratament, scrie, aproape în întregime, „Oblomov”, romanul de care va fi pentru totdeauna legat numele său și despre care L. N. Tolstoi va nota:

„Oblomov este o operă măreață, cum nu apare decît o dată la foarte multă vreme. Sînt vrăjit de roman și îl tot recitesc.”

Este una dintre marile povești ale umanității, în care prinde viață și unul din cele mai fascinante personaje feminine – Olga. </span>

Ai să vezi: cînd în organismul dumitale se vor fi trezit toate puterile și viața va prinde a fremăta în jurul dumitale, vei vedea atunci lucruri pe care nu le vezi acum, vei auzi ce nu auzi încă: muzica nervilor, simfonia sferelor, vei prinde cu urechea cum crește firul de iarbă. Așteaptă, nu te grăbi, că vine de la sine!

Goncearov, despre care Cehov spunea că „e de zece ori mai talentat decît mine”, s-a stins la 15 septembrie 1891.

Oblomov Goncearov
I. A. Goncearov, Oblomov, traducere de Ștefana Velisar-Teodoreanu și Tatiana Berindei, Editura Univers, București, 1973

Citiți și „Ai să vezi: cînd în organismul dumitale se vor fi trezit toate puterile și viața va prinde a fremăta…”, un alt fragment din Oblomov.


Înșir’te mărgăritari: „Mai bine zborul unei păsări...” de Fernando Pessoa

Un poem din „Paznicul turmelor" de Alberto Caeiro, heteronimul lui Fernando Pessoa, „uimitorul poet portughez”, așa cum îl considera Harold Bloom.


de Ilarion Lainic · 18 iunie 2017

„Uimitorul poet portughez”, după cum îl considera Harold Bloom în Canonul occidentalFernando Pessoa s-a născut în ziua de 13 iunie 1888 la Lisabona și a dus o viață aproape pierdută în anonimat, fără mari călătorii (cu excepția a zece ani petrecuți în Africa de Sud în copilărie), fără o carieră extraordinară, cu o singură iubire, intensă, dar neîmplinită, pentru Ophelia Queiroz. O viață pentru totdeauna legată de Lisabona, orașul pe care l-a iubit și cu care s-a identificat.

La moartea sa, în 30 noiembrie 1935, lăsa în urmă patru cărticele de poezii scrise în engleză și un volum de poeme în portugheză Mensagem (Mesaj). Într-un cufăr vor fi găsite însă peste 27000 de documente care vor face din Pessoa unul dintre cei mai mari poeți portughezi (egal lui Camões) și unul dintre cei mai importanți din secolul al XX-lea.

Și mai uimitoare este însă pleiada heteronimilor, după cum însuși poetul îi numise. Heteronimii, aproape 80 la număr, nu erau simple pseudonime, ci Pessoa îi înzestrase cu existențe distincte. Dintre aceștia trei vor alcătui: „o întreagă generație de poeți — Alberto Caiero, Álvaro de Campos, Ricardo Reis. […] Doi dintre ei — Caeiro și Campos — sînt poeți mari, total diferiți unul de altul și de Pessoa, pentru a nu mai vorbi de Reis, care e un poet minor interesant.”1, scria același Harold Bloom.

Dar cine erau aceștia și ce vieți trăiseră? Alberto Caiero, născut la Lisabona în 1889, „fragil”, moare în 1915 de tuberculoză; fără profesie și fără educație, își trăise viața la țară. Álvaro de Campos născut la Tavira în 1890 fusese inginer naval la Glasgow, dar prin 1935 se plimba prin Lisabona „fără nici o ocupație”, pe cînd Ricardo Reis, născut în 1887 la Porto, era medic și, monarhist fiind, se expatriase de bunăvoie în Brazilia.

Heteronimii aveau nu doar o existență intelectuală, ci una de carne, căci Pessoa îi vedea aievea: „Caeiro […] are părul blond-deschis și ochii albaștri; Reis e un brunet cu părul tern și mat; Campos are pielea mai degrabă deschisă, cu vagul aer al unui evreu portughez, însă cu părul lins și despărțit normal de o cărare; și, de asemenea, cu monoclu.”2

Cît despre fărîmițarea personalității lui Pessoa în heteronimi, acesta nota: „am pus în Caeiro toată puterea mea de depersonalizare dramatică, am pus în Ricardo Reis toată disciplina mea mentală, înveșmîntată în muzica ce îi este lui proprie, am pus în Álvaro de Campos toată emoția pe care eu nu mi-o acord nici mie și nici vieții.”3

Știm toate acestea dintr-o scrisoare pe care, cu cîteva luni înaintea morții, Fernando Pessoa i-a trimis-o mai tînărului critic Adolfo Casais Monteiro. Datată 13 ianuarie 1935, scrisoarea este un veritabil testament literar și, în același timp, o confesiune, căci în ea poetul încercase să explice atît geneza, cît și existența heteronimilor. I-a amintit întîi pe cei „care zac undeva pierduți în trecutul îndepărtat al copilăriei mele aproape uitate”4 (pe mulți îi uitase cu totul, deși primul, Chevalier de Pas, plămădit pe la șase ani, era încă viu în memorie), pentru a se concentra apoi asupra celor trei.

Un început de geneză pare să fi avut loc în 1912, cînd, venindu-i ideea unor „poeme în caracter păgîn”, scrisese cîteva versuri și, „fără ca eu să-mi dau seama”5, se născuse Ricardo Reis.

Mai tîrziu, din joacă, trudise cîteva zile încercînd să nască un poet bucolic. Apoi:

Într-o zi, cînd pînă la urmă m-am hotărît să renunț — era în data de 8 martie 1912 —, m-am apropiat de o comodă înaltă și, după ce am luat o foaie de hîrtie, am început să scriu, în picioare, așa cum scriu de fiecare dată cînd mi se prezintă o asemenea ocazie. Și am scris treizeci și ceva de poeme laolaltă, cuprins de un soi de extaz a cărui natură n-aș putea să o definesc. A fost ziua triumfală a vieții mele, și nu voi mai cunoaște niciodată una asemănătoare. Am început cu titlul, Paznicul turmelor. Iar ceea ce a urmat a fost de fapt apariția cuiva în mine, căruia i-am dat imediat numele Alberto Caeiro. Scuzați absurditatea acestei fraze: și-a făcut atunci apariția în mine maestrul meu. Aceasta a fost senzația imediată ce m-a cuprins.6

În acea zi Pessoa ori, mai degrabă, Alberto Caeiro a scris „treizeci și ceva de poeme”.

Liaoxiornis delicatus
Liaoxiornis delicatus, via Wikimedia Commons

Din Paznicul turmelor, într-o zi de duminică, un încîntător poem despre trecerea noastră prin lume și despre vremelnicia a toate, despre frumusețea ei; un poem ca un diamant șlefuit pînă la perfecțiune: strălucitor și tăios în același timp, în traducerea unui mare poet român — Ștefan Augustin Doinaș.

Paznicul turmelor (XLIII)

Mai bine zborul unei păsări, ce trece și nu lasă urmă,
Ca trecerea unei sălbăticiuni, ce stă-nsemnată pe pămînt.
Pasărea trece și este uitată, și-așa trebuie să fie.
Sălbăticiunea, unde nu mai e, și de aceea nu servește la nimic,
Arată ca a fost, și-aceasta nu servește la nimic.

Amintirea e o trădare a Naturii,
Pentru că Natura de ieri nu e Natură.
Ceea ce-a fost nu e nimic, iar amintirea nu e vedere.

Treci, pasăre, treci, și învață-mă să trec. 7

înșir’te mărgăritari...

  1. Harold Bloom, Canonul occidentali, trad. Delia Ungureanu, pref. Mircea Martin, Grupul Editorial Art, București, 2007, pp. 484 

  2. Fernando Pessoa, Opera poetică, traducere Dinu Flămând, Editura Humantias Fiction, București, 2012, p. 55 

  3. Ibidem, p. 55 

  4. Ibidem, p. 54 

  5. Ibidem, p. 52 

  6. Ibidem, p. 52 

  7. Atlas de sunete fundamentale, Antologie, prezentări, traduceri și postfață de Ștefan Aug. Doinaș, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988, p. 439