„Liniște, somnul etern...”: moartea și îngroparea lui Mihai Eminescu. Caragiale despre postumitatea poetului

Mihai Eminescu s-a stins în dimineața zilei de 15 iunie 1889 și a fost îngropat, două zile mai tîrziu, în cimitirul Șerban Vodă (Bellu).


de Ilarion Lainic · 15 iunie 2017

Națiunea mea, îmbracă doliu!… Literatura noastră, jelește!… Poezie română, plînge!
Vi s-a dărîmat o columnă, vi s-a stins un luceafăr, vi s-a răpit o podoabă…
Genialul poet Mihai Eminescu a încetat din viață.1

Astfel deplîngea la 25 iunie 1889, în articolul Eminescu a murit!, Iosif Vulcan moartea celui despre care scrisese în urmă cu 23 de ani: „Cu bucurie deschidem coloanele foii noastre acestui june numai de 16 ani, care cu primele sale încercări poetice trimise nouă ne-a surprins plăcut.”2 Și tot el găsise cu cale să-i schimbe numele din Eminovici în Eminescu. 

Cîteva zile mai tîrziu, Iacob Negruzzi scria în necrologul care deschidea numărul 4 al Convorbirilor literare apărut la 1 iulie:

Mihai Eminescu, iubitul nostru poet, amicul și colaboratorul nostru a murit în 15 iunie trecut după o lungă suferință în casa de sănătate a doctorului Suțu din București, în care se găsea de mai mult timp. Născut în 20 Dechemvrie 1849 în orașul Botoșani, el n-a atins pe deplin al 40-lea an al vieței sale, bogată în închipuiri și visuri, dar sbuciumată și plină de suferințe.3

Gazetele vremii anunțaseră și ele moartea poetului — „Eminescu s-a stins”, „Eminescu nu mai este”, oferind însă ca dată atît ziua de 15 iunie, cît și pe cea de 16. Sigură pare a fi însă cea de joi, 15 iunie, aceasta fiind și data din certificatul de deces. Cu o seară înainte, în azilul unde se afla de ceva vreme, poetul ar fi cerut să bea un pahar cu lapte și l-ar fi chemat pe doctorul Suțu căruia i s-ar fi plîns de dureri mari în tot corpul. Primind un calmant, Eminescu s-a întins pe pat. Moartea a venit ușor, aproape ca o binecuvîntare așezată peste zbuciumul ultimilor ani, căci în zorii zilei inima i s-a oprit.

Găsit a doua zi mort, la cererea lui Titu Maiorescu e mutat la Spitalul Brâncovenesc, unde, a doua zi, i se face autopsia și, cîntărindu-i-se creierul, se constată că avea 1400 de grame, „cu toate că erau în stare în imuere (ramoliție)” (scria Constituționalul), iar inima și ficatul sînt găsite în stare de „ipertrofie”.

În după-amiaza zilei de sîmbătă, 17 iunie, la cinci după-amiaza, are loc slujba de îngropare. Corpul fusese mutat la biserica Sf. Gheorghe-Nou, unde chipul poetului, ca urmare a mutilărilor autopsiei, arăta descompus. Așezat pe-un catafalc în mijlocul bisericii, acoperit de flori, de frunze, Eminescu avea la căpătîi singurul său volum publicat, Poesii (1884), și cîteva ziare la care colaborase.

După serviciul religios, Grigore Ventura, prim-redactor la Adevărul, ține un discurs banal, apoi corpul e purtat pe umeri de cîțiva prieteni și așezat în dricul simplu, tras de doar doi cai. Se făcuse șase și jumătate. În urma sicriului, pe ultimul drum, înaintea mulțimii mergeau Lascăr Catargiu, Titu Maiorescu, Mihail Kogălniceanu, Theodor Rosetti, George Lahovari, Augustin Laurian.

Ploua mărunt și cerul era acoperit de nori. În fața universității cortegiul se oprește și țin discursuri banale Laurian, în numele presei, și C. Calmuschi, un  student la Litere.

Cortegiul pornește din nou, apucă pe Calea Victoriei, Strada Carol, Calea Rahovei și ajunge la cimitirul Șerban Vodă (Bellu). Patru elevi ai școlii normale de institutori duc sicriul la mormînt și, după un ultim discurs ținut de doctorul Neagoe, Eminescu e coborît în groapa săpată între un brad și un tei, înflorit chiar în acele zile.

Cu amărăciune scria Iosif Vulcan în același număr din Familia:

A avut și el soarta celor mai mulți poeți mari. A făcut gloria națiunii sale, dar a fost și a rămas sărac, a trăit luptîndu-se cu lipse materiale și a murit în mizerie…

Geniul lui nemuritor s-a stins într-un spital, într-o cameră obscură, părăsit de toți, fără să vie cineva a-i da cele din urmă mîngîieri în starea-i nenorocită, fără să aibă un prieten care să-i țină lumina, cînd marele său spirit avea să părăsească corpul-lut, fără  să găsească o mînă care să-i închidă pleoapele amorțite pentru totdeauna…

Dar după moarte i s-a făcut paradă. Înmormîntarea-i a fost strălucită. La mormîntul lui s-au ținut cuvîntări. Guvern și societate, presă și oameni de litere i-au adus onorurile.

Mihai Eminescu
Mihai Eminescu în 1887, ultima fotografie cunoscută, via Wikimedia Commons

Cunoscîndu-l îndeaproape, știindu-i viața zbuciumată, intuindu-i talentul nemăsurat, I. L. Caragiale, la cîteva zile după îngropare, în 20 iunie 1889, cinstește amintirea poetului și publică în Constituționalul un editorial, În Nirvana, ale cărui rînduri de sfîrșit sînt unele dintre cele mai frumoase dedicate lui Eminescu:

Și dacă am plîns cînd l-au așezat prietenii și vrăjmașii, admiratorii și invidioșii sub «teiul sfînt», n-am plîns de moartea lui; am plîns de truda vieții, de cîte suferise această iritabilă natură de la împrejurări, de la oameni, de la ea însăși.

Acest Eminescu a suferit de multe, a suferit și de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată, și nu dintr-una care se găsește pe toate cărările.

Generații întregi or să suie cu pompă dealul care duce la Șerban-vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, și o bucată din care să scoți un alt Eminescu nu se va mai găsi poate. Să doarmă în pace necăjitul suflet! Ferventul budist este acuma fericit: el s-a întors în Nirvana — așa de frumos cîntată, atît de mult dorită — pentru dînsul prea tîrziu, prea devreme pentru noi.

Peste un an, în Timpul, Caragiale îi dedică un alt articol — Ironie:

Am cunoscut foarte de-aproape pe un om de o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atîta putere de gîndire. Era pe lîngă aceasta un mare poet; cu cea mai nobilă și mai înaltă fantazie, ajutată de un rafinat instinct artistic, el a turnat într-o lapidară «formă nouă limba veche și-nțeleaptă», pe care o cunoștea atît de bine și o iubea atît de mult.

De felul lui mîndru, el fugea de onoruri, știindu-le cîte concesiuni costă. Melancolic și pasionat, deși-n același timp iubitor de veselie și de petreceri ușoare, ura din convingere așa-numitele conveniențe și poleiala lumii. Niciodată nu primea bucuros laude, nici chiar de la puținii prietini, foarte puțini, pe cari-i avea și-n judecata și sinceritatea cărora credea — darmite pe ale acelei mulțimi de seci fără talent, judecată, nici sinceritate, cari se tot vîră în biata noastră literatură ca microbii răufăcători în trupul omului sănătos și cari nu se sfiesc a se fuduli à tout propos cu un prieteșug ce nu le-a fost nicicînd acordat! Laudele acelora îi inspirau d-a dreptul «dezgust».

Dar daca nu dorea onoruri, daca fugea de zgomot și de laude, asta nu era decît din pricina deșertăciunii lor, iar nu din vreo falsă modestie ce l-ar fi făcut să n-aibă deplină și manifestă încredere, față cu toată lumea, în talentul lui. Avea talent, și o știa mai bine decît oricine: nici o critică nu-l putea face să se-ndoiască de sine, iar aplauzele nu i-ar fi putut spune decît mai puțin de ce credea el însuși. De aceea opera ce ne-a lăsat-o nu denotă nici un moment de ezitare sau de nencredere în sine.

În el Caragiale nu se sfiește să vorbească despre sărăcia poetului („era […] de tot sărac”, „trebuie să spun odată că poetul de care e vorba a trăit material rău; sărăcia lui nu este legendă, a fost o nenorocită realitate4, și ea îl afecta foarte” ori „Poetul a trăit cum a murit — foarte nenorocit și ca viață materială: copil ursit să sufere și cu sufletul, și cu trupul. De foame nu pierea, ce-i drept; dar suferea amar de sărăcie.” ori „L-am văzut destul de adesea scrîșnind de lipsă”), își aminte cu tristețe de celebritatea ivită peste noapte, imediat după declanșarea bolii, în 1883 („Pînă aci trăise destul de rău… Cine ar fi, nu plătit, ci barem citit versurile lui? Aproape niminea. Cîți îl știau că există? Foarte puțini. De-acu încolo, țin-te popularitate!…  Mulți cuminți trec pe drum și, dacă nu sunt și puternici, din cîți îi cunosc, d-abia unii le scot căciula; dar după un nebun, fără să-l cunoască nimeni, se strînge și se ia toată lumea. Și astfel succesul primei ediții a întrecut toate așteptările editorilor.”) și exclamă exasperat: „Ce Dumnezeu! doar n-a trăit omul acesta acum cîteva veacuri, ca să ne permitem cu atîta ușurință a băsni despre trista lui viață!… a trăit pînă mai ieri, aci, cu noi, cu mine, zi cu zi, ani întregi… Pe cine vrem noi să amăgim?5

Cît despre moarte, pentru Caragiale ea venise să desăvîrșească fariseismul unei societăți care, deși incapabilă să-i înțeleagă opera, era dornică să cunoască cele mai mici ascunzișuri ale vieții omului și mereu gata să se gudure la picioarele imaginii poetului:

Ieri d-abia îl cunoșteau și-l aprețiau cîțiva prieteni de aproape, și astăzi e un nume la modă, universal cunoscut; ieri d-abia avea ce mînca, «în lipsă aproape absolută de subsistență, amenințat de cea mai mare mizerie», și astăzi se mănîncă mulți bani — direct, cu opera lui, indirect, sub pretextul numelui lui; ieri, d-abia haine și hrană, astăzi, statuie și monumente de bronz, de marmură, de… hîrtie velină — mai știu eu de ce!

Atît de desăvîrșită necunoaștere și părăsire în viață, ș-apoi, într-o clipă, atîta zgomot, atîta solicitudine și închinăciune după moarte!

Apoi nu-i aceasta o crudă ironie?.

Începea postumitatea cu gust de fiere pe care Eminescu o presimțise:

…posteritatea este încă și mai dreaptă.
Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subțire
Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt și dânșii… Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul.”

Cît despre ziua de 15 iunie, despre ceasul morții, despre singurătatea acelor clipe, despre suferința neîmpărtășită, despre cele ce-au fost ori n-au fost să lăsăm mult așteptata liniște să se-aștearnă peste ele. Iar moartea, de sîntem în stare, să ne-o apropiem așa cum Mihai Eminescu o făcuse într-un manuscris din perioada studiilor universitare (ms. 2285 f. 141v. și 142):

Ah ce dulce-i moartea, ca repaosul după o zi de lucru, dulce ca momentul ațipirii. Cui nu-i place să doarmă — să doarmă, cald, adînc, fără visuri, cari neliniștesc sufletul. Liniștea e mai dulce decît chiar bucuria. De aceea pe-nțelepți nimic nu-i bucură ca pe nebuni, cum nu-i supără nimic ca pe nebuni. Viața duce-n sine acel grăunte de mulțămire, care s-a născut din acea primă mișcare, ce a scos haosul din echilibru.

Moartea – [a] cărei înțelepciune e echilibrul gîndirei — este echilibrarea esistenței. Ea este înțelepciunea vieței — rezultatul final a toată suma și osteneala noastră, — cine gîndește des că are să moară — acela-i așa de înțelept. Dacă însă din moarte poți învăța înțelepciunea e un semn că însuși înțelepciunea și liniștea trebuie să semene morții. Liniște, somnul etern – e așa de scurtă adormirea. A putut cineva să se prindă de aripile somnului să aibă conștiința de cum adoarme? Nu. Și nici nu-l neliniștește. De ce să se teamă de moarte.

E-ntocmai procesul adormirei — cînd ai adormit, nici nu știi și cum ai adormit. Și deși s-ar părea cumcă unui stadiu neconștiu* e indiferent totuși ce dulce e somnul fără de vise!

Moartea e un moment — și nu dureros. Aduceți-vă numai aminte, că bolnavii înainte de moarte se simt atît de bine — cum corpul ostenit se simte bine înainte de a adormi, cum sufletul ostenit se simte bine și liniștit înainte de a-și închide simțămintele sale [ilizibil] scrise. Insens devii în somn, insens în moarte. Visurile întregi Încet, încet [nu] mai auzi bătînd de cît visurile ce pătrund * însuși — după aceea nimic. Somnul te-a închis în imperiul lui de pace!

 

Citiți și o tulburătoare epistolă de dragoste trimisă de Eminescu Veronicăi Micle în „Un om poate avea totul neavînd nimic, și nimic avînd totul”, iar despre ultimii ani din viață și despre moartea lui Caragiale citiți în „Eu sunt un geniu, mă. După ce am să mor o să vedeți!”.

  1. Familia, anul XXV, nr. 26, 25 iunie/7 iulie 1889, p. 309 

  2. Ibidem, p. 307 

  3. Convorbiri literare, anul XXIII, nr. 4, 1 iulie 1889, p. 289 

  4. s. m., I. L. 

  5. s. m., I. L. 


Florilegiu: Lorca, Pamuk, Dickens

Federico García Lorca, Orhan Pamuk și Charles Dickens: frînturi de viață și de operă.


de Ilarion Lainic · 13 iunie 2017

În săptămîna 5-11 iunie 2017, în Florilegiu s-au adăugat frînturi din:

Federico García Lorca (1898-1936)

Născut la 5 iunie 1898, poet și dramaturg, exponent de seamă al „generației lui ’27” („Generación del 27”), Federico García Lorca a avut aptitudini și pentru muzică, pictură, regie ori actorie.

În copilăria paradiziacă din Andaluzia obișnuia să dea „fiecărui lucru, obiect, arbore sau piatră, personalitate și suflet”, după cum va mărturisi mai tîrziu.1 Și-n acel paradis, pe cînd avea patru ani, fura pîine din casă ca s-o dea copiilor de țigani spunînd doar atît cînd era prins: „Copiilor le este foame!”

Folclorul andaluz va constitui, de altfel, coloana vertebrală a întregii sale opere: uneori țîșnind năvalnic, alteori strecurîndu-se ca o adiere abia percetibilă.

Arestat la puțin timp după izbucnirea Războiului Civil Spaniol, Lorca e împușcat în dimineața zilei de 19 august 1936 pe-un cîmp în apropiere de Alfacar.

„Sînt eu… poetul… Lorca” se pare c-au fost ultimele lui cuvinte…2

Lorca Gazelul Fugii
Federico García Lorca, Carte de poeme, traducere de Darie Novăceanu, Editura Univers, București, 1986, p. 377

Orhan Pamuk (n. 1952)

Născut la 7 iunie 1952, la Istanbul, Orhan Pamuk, deși va urma studii de arhitectură, le va abandona la 23 de ani pentru a se dedica în totalitate scrisului. „Cevdet Bey și fiii săi”, „Fortăreața albă”, „Cartea neagră”,  „Viața cea nouă” ori „Mă numesc Roșu” îl aduc încet în atenția publicului și-a criticii, iar premiile se-adună, culminînd în 2006 cu Premiul Nobel pentru Literatură.

Un estet și-un truditor al cuvîntului care își construiește cu migală cărțile ca pe-o broderie fină. Despre el The New York Times Book Review scria: „O nouă stea s-a ivit la Răsărit: Orhan Pamuk.”

Frînturi (traducerile îi aparțin Luminiței Munteanu):

De fapt, scopul romanului și al muzeului nu este, oare, să relateze cu deplină sinceritate amintirile care ne-nsoțesc și să facă în așa fel încît fericirea noastră să devină și fericirea altora? („Muzeul inocenței”)

Nu vreau să fiu însă un copac în sine; vreau să fiu esența lui. („Mă numesc Roșu”)

Pamuk Zapada
Orhan Pamuk, Zăpada, traducerea Luminița Munteanu, Editura Curtea Veche, București, 2008, pp. 343-344 (fotografie: © Alexey Balakin)

Charles Dickens (1812-1870)

Charles Dickens, unul din cel mai mari scriitori din literatura universală, s-a stins la 9 iunie 1870. Avea 58 de ani. Creator al unor personaje de neuitat ca Amy Dorrit, Estella, Ebenezer Scrooge, Oliver Twist, Fagin, Pip, David Copperfield, Uriah Heep ori Nicholas Nickleby, Dickens a lăsat o operă imensă în care copilăria, iubirea, dreptatea sînt cercetate și zugrăvite în cele mai mici detalii, paginile constituindu-se într-o veritabilă frescă a sufletului omenesc.

Dickens Poveste
Charles Dickens, Poveste despre două orașe, în românește de Antoaneta Ralian, Editura Eminescu, 1973, p. 18
  1. Federico García Lorca, Carte de poeme, traducere de Darie Novăceanu, Editura Univers, București, 1986, p. 18 

  2. Ibidem, p. 73 


Înșir’te mărgăritari: „Cu dragostea în brațe” de Otilia Cazimir

„Cu dragostea în brațe, din ce în ce mai grea...", scria Otilia Cazimir la puțin timp după moartea lui G. Topîrceanu, cel pe care-l iubise atît de mult.


de Ilarion Lainic · 11 iunie 2017

În toamna anului 1912, la redacția revistei Viața românească, sosește o poezie intitulată Noapte, cu precizarea Răspuns unui poet. Fusese trimisă de o elevă a Liceului „Oltea Doamna” din Iași care, de teama directoarei, în loc de semnătură folosise trei steluțe. Mihail Sadoveanu și G. Ibrăileanu îi vor alege pseudonimul alipind fiecare numele unei iubiri din tinerețe: Sadoveanu fusese îndrăgostit de o domnișoară Otilia, iar Ibrăileanu de domnișoara Cazimir de la Botoșani.

Otilia Cazimir
Otilia Cazimir, via Wikimedia Commons

Alexandrinei Gavrilescu, numele adevărat al autoarei poeziei, nu i-a plăcut niciodată pseudonimul ales, așa cum avea să mărturisească mai tîrziu, dar, simțindu-se onorată să aibă asemenea nași literari, l-a acceptat, astfel că de-acum înainte va semna Otilia Cazimir.

Născută la 12 februarie 1894 în comuna Cotul-Vameșului, Alexandrina era cel mai mic copil al cuplului Gheorghe și Ecaterina Gavrilescu.

Poetul căruia îi răspunsese în poezia de debut era George Topîrceanu și-l cunoscuse în primele luni ale anului 1912: după ce-l văzuse întîi la Teatrul Național din Iași, unde fusese cu o colegă de clasă, Lili Stere (fiica lui Constantin Stere), îl întîlnește în casa tatălui acesteia. Între cei doi se leagă o prietenie și-o dragoste discretă, astfel că puțini vor avea habar de legătura lor.

Amîndoi au urmat cursurile Facultății de Litere și Filozofie ale Universității din Iași, ea fiind cea care lua notițe ori îl ajuta cu pregătirea examenelor. Despre acei ani Demostene Botez nota: „Nu știu dacă i-am văzut de două ori împreună pe stradă, și, cu toate că mulți ani am locuit în aceeași curte, nu am văzut-o niciodată venind la el. Parcă totul n-ar fi fost decît o poezie într-un decor ireal, dintr-o viață care nu se desfășura pe pămînt. Cînd îi întîlnea cineva, aveau senzația că privirea lui îi rănește și simțeau gîndurile lui ascunse ca o ofensă.”1

În 1923 Otilia Cazimir debutează editorial cu volumul Lumini și umbre, urmat în 1926 de Fluturi de noapte pentru care va primi anul următor Premiul Academiei și Premiul Femina Vie-Hereuse (înființat la Paris în 1904 de revistele Femina și Vie-Hereuse ca un răspuns la premiul Goncourt, cea care-a prezidat primul juriu fiind Anna de Noailles), iar în 1937 Premiul Național pentru Literatură.

Despre opera poetei Eugen Lovinescu scria în Istoria literaturii române contemporane:

„Grațioasă, fragedă și minoră poezia d-șoarei Otilia Cazimir evoluează între un pastelism modernizat prin observație miniaturistică și adesea umoristică […], tradusă în imagine nouă, și un erotism, care, sub forme ușoare și uneori laconice, împinge vagul și firescul sentimentalism pînă la patetism. Psihologic vorbind, zbuciumul acesta al unei iubiri otrăvite în esența ei, ce se dă și se ia, se oferă ori numai cedează, entuziastă și deziluzionată, amărîtă și totuși necesară, dar, mai presus de orice, fatală, prin nu știu ce porunci interioare, pe care o simți în versurile atît de cristaline ale poetei, este elementul cel mai interesant al unei atitudini poetice pîndite de sentimentalism. Tonul de romanță din E atîta primăvară-n noi, iubite!…, În ziua cînd ne-am întîlnit…, E mult de-atunci, — îți mai aduci aminte? Iubirea mea, iubirea mea, pe unde ești? etc. etc. e înnobilat prin sentimnetul tragic al unei situații insolubile:

Cînd vreau să fug, mă ții în loc cu un cuvînt
Așa se zbat copacii în furtună:
Ca pentru fugă crengile-și adună
Dar rădăcina-i leagă de pămînt

[…]

și de la atît de grațioasa

— Vezi, mîna asta-i mîna mea, În forma ei prelungă dormitează, neștiute
Atîtea gesturi încă nefăcute,
Și-atîtea mîngîieri ce-așteptă să se dea
Sînt scrise toate-n jocul vioriu
De vinișoare firave și pale, —
Și-n palma mea-i scobită forma frunței tale.

(Strofe în amurg)

pînă la tragicul resemnat din:

Străbunii mei cuminți ce dorm în sat,
…Atîta moștenire mi-au lăsat:
Amarul mut din sufletele lor.
(Atavism)

se întinde octava gamei sentimentale a poetei; suspinul duios al viorii e acoperit de violoncelul dureros al unei pasiuni, al cărei patetism iese tocmai din lipsă de revoltă și din conștiința unei suferinți ineluctabile.”2

Otilia Cazimir și G. Topîrceanu
Otilia Cazimir și G. Topîrceanu,  via Wikimedia Commons

Începînd cu 1928 sănătatea lui G. Topîrceanu e din ce în ce mai șubredă, iar la începutul lui 1937, cum durerile deveniseră insuportabile și ciroza (vag diagnosticată în România) avansa, cei doi pleacă la Viena purtînd poate în suflet neliniștea, dar și speranța pe care poetul le oglindise-n Balada călătorului. Trec frontiera pe la Curtici la 25 februarie, se opresc cîteva ore la Budapesta și seara ajung la Viena. Deși e consultat și tratat de doi medici celebri (Singer și Porges) perspectivele sînt sumbre, astfel că la 27 martie cei doi părăsesc Viena, „el convins că nu are decît o ciroză a ficatului și eu cunoscînd adevărul”, după cum va mărturisi mai tîrziu poeta.3

După doar o lună, la 7 mai 1937, G. Topîrceanu se stinge cu Otilia Cazimir, care îl îngrijise în tot acest timp, la căpătîi.

Într-o scrisoare, peste cîteva zile, poeta a așternut întreaga durere a acelor zile:

Azi am fost la cimitir, întîia oară de atunci. I-am dus și din partea matale garoafe (nu terminasem încă banii de flori).

Mormîntul lui, înțelege mata cuvintele astea absurde? Mormîntul lui! Dar… nu l-am simțit pe el acolo, dedesubt. El e în altă parte. O să-l caut și o să-l găsesc. Prea mi-e dor de el ca să nu mai fie nicăieri.

(scrisoare adresată prietenei Sandra Cotovu și publicată în revista România literară, nr. 41, 12-18 octombrie 2012)

„Pe urmă… Otilia a rămas singură cu destinul ei de a îngriji toată viața acel mormînt. Troița lui a fost întotdeauna înflorită. Iar cînd n-a mai fost, însemna, sigur că s-a stins și Otilia”, a scris mai tîrziu Demostene Botez.4

Ea îi va supraviețui 30 de ani. Anii de după război vor fi mai ales ani de zbatere, de trudă, ani în care, în ciuda lipsurilor, va continua să scrie, ani în care va șlefui strălucite traduceri din clasici ruși. S-a stins în primele ore ale zilei de 8 iunie 1967.

În volumul Poezii, apărut la Editura Fundațiilor Regale în 1939, se găsește un poem în care Otilia Cazimir a închis dragostea tragică a ei, a lor, poem care-a prefigurat însă și anii de singurătate ce-au urmat pentru ea.

Cu dragostea în brațe

Cu dragostea în brațe, mănunchi curat de flori,
Rîzînd, în pragul vremii mi-am însemnat hotarul,
Și-am așteptat pe cel mai sărac din trecători
Să-i risipesc în cale și rîsul meu, și darul.

Cu dragostea în brațe, din ce în ce mai grea,
Am vrut să plec în lume pe drumul gol și mut,
Dar m-am temut de-o piatră, de-un spin, de-un nor, de-o stea,
Și-am stat în pragul vremii – și nimeni n-a trecut…

Acum, în pragul vremii m-am sprijinit de poartă,
Cu dragostea în brațe: mănunchi de flori de fum,
S-arunc în țărna aspră și rea iubirea moartă,
S-o calce în picioare străinii de pe drum.

înșir’te mărgăritari...

  1. George Sanda, Otilia Cazimir, Editura Cartea Românească, 1984, p. 134 

  2. Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, vol. II, Editura Minerva, București, 1984, pp. 186-187 

  3. George Sanda, op. cit., p. 150 

  4. Ibidem, p. 162