„Cerul și podoabele lui”: Tudor Pamfile despre întocmirea și frumusețea celor de sus

Cerul „nu face parte din lume, din pămînt, adică din «lumea de sub soare». El este deasupra lumii, și la rîndul său își are lumea sa”, scria Tudor Pamfile.


de Ilarion Lainic · 8 iunie 2017

Tudor Pamfile s-a născut în comuna Țepu din județul Galați la 11 iunie 1883 și s-a stins după doar 38 de ani într-o zi de 16 octombrie la Chișinău.

După studii militare la Iași, București și Tîrgoviște e numit sublocotenent la Regimentul 3 Roșiori din Bîrlad, unde va preda istoria românilor. Debutează în 1903 cu o culegere de lirică populară, „Cîntece din ținutul Tecuciului” în revista „Șezătoarea”, iar în 1906 îi apare primul volum Jocuri de copii”, editat de Academia Române, din care va mai publica încă două pînă în 1909. Vor urma zeci de studii de folclor ori de etnografie: „Cimilituri românești” (1908), „Industria casnică la români. Trecutul și starea ei de astăzi” (1910), „Sărbătorile de vară la români” (1910), „Boli și leacuri la oameni, vite și păsări” (1911), „Sfîrșitul lumii după credințele poporului român” (1911), „Povestea lumii de demult” (1913), „Agricultura la români__” (1913), „Sărbătorile de toamnă și postul Crăciunului” (1914), „Sărbătorile la români: Crăciunul” (1914), „Un tăciune și-un cărbune, povești” (1914), „Sibile și filosofi în literatura și iconografia românească” (1916), „Văzduhul după credințele poporului român” (1916), „Cartea cîntecelor de țară” (1919), „Frăția de cruce și alte înrudiri sufletești la români” (1920), „Povestiri populare românești” (1920),  „Noaptea Sfîntului Andrei” (1921) ori monumentala „Mitologie românească” cu cele trei volume ale sale „Dușmani și prieteni ai omului” (1916), „Comorile” (1916) și „Pămîntul după credințele poporului român” (1924). Toate într-un răstimp de doar 15 ani. Și nu trebuie uitată nici revista „Ion Creangă”, una dintre cele mai importante reviste de folclor de la noi, pe care a condus-o din 1908 pînă la moarte alături de M. Lupescu.

Avîndu-l ca înaintaș și model pe Simion Florea Marian, a cărui muncă o continuă, Tudor Pamfile și-a subordonat întreaga activitate, în mare parte ivită din truda unui autodidact, unui singur crez moral: „căutarea sufletului țărănesc, încercarea de a pătrunde și înregistra arta și cultura populară” (V. Ciobanu).

Publicat în 1915, în colecția Academiei Române „Din viața poporului român, culegeri și studii”, numărul XXVI, „Cerul și podoabele lui după credințele poporului român” este un studiu de o mai mică anvergură în care autorul s-a mărginit să culeagă „cît mai multe informațiuni din izvor românesc”1 despre cer și cele ale lui, după cum singur mărturisește în Prefață, abținîndu-se de la orice interpretări comparative cu credințele antichității grecești ori romane, considerînd că vremea unor asemenea cercetări va veni doar după strîngerea unui material suficient.

Studiul lui Tudor Pamfile are, pe lîngă capitolul deschizător dedicat cerului, un capitol dedicat Soarelui (care include și povestea ciocîrliei, povestea florii-soarelui ori pe cea a florii de cicoare), unul Lunii, altul pentru „Întunecimile de soare și de lună” (eclipsele, care „se întîmplă din pricină că cineva mănîncă din aceste podoabe ale cerului.”2), altul dragostei dintre soare și lună, un altul stelelor, ultimul fiind dedicat Drumului robilor.

Cum vedeau dar românii cerul și ce era pentru ei acest loc întins ca un cort deasupra lumii, de obicei văzut ca hotar între cele văzute și cele nevăzute, un hotar inefabil prin esența lui ? Aflăm că, pentru ei, cerul era „așternut picioarelor lui Dumnezeu”3 și că despărțea lumea Lui de cele de dedesubt ale oamenilor, că „nu face parte din lume, din pămînt, adică din «lumea de sub soare». El este de-asupra lumii, și la rîndul său își are lumea sa.”4

Despre tocmirea cerului aflăm că la început, Dumnezeu făcuse pămîntul mult prea mare și că nu începea sub el, dar că „prin ispita ariciului sau a altor vietăți, a încrețit fața pămîntului, dînd cu chipul acesta naștere dealurilor și văilor: pămîntul s-a încăputat cu cerul, poalele cerului s-au putut rezema tocmai pe margenile pămîntului.”5

Alte credințe povestesc cum la începuturi cerul nici măcar nu exista și cum luna și soarele, neavînd cer, umblau pe pămînt. O dată însă, — fie din pricina drumurilor grele, fie că ardeau pe oameni prea tare, fiind aproape, — fie soarele și luna, fie oamenii, — s-au rugat lui Dumnezeu ca să le facă cer de umblat.”6, ori cum „Dumnezeu a dat aripi îngerilor, — a făcut îngeri prin într’ariparea sfinților, — și aceștia au zburat la Rohmani, o lume care se află sub lumea noastră. De acolo au adus îngerii piatră scumpă, din care mai întîi s-a făcut cerul ca o nesfîrșită pînză de sticlă, și apoi, din ceea ce a rămas, i s-au durat șapte stîlpi, care-l sprijină. Cei șapte stîlpi păzesc la cei șapte stîlpi ai cerului, în schimbul cărei slujbe, lumea îi cinstește prin păzirea celor patru posturi de peste an. În cerul, astfel făcut, s-au urcat apoi soarele, luna, și după dînșii Dumnezeu, cu toate cetele sale.”7

Sînt amintiri dintr-o lume în care Dumnezeu nu se retrăsese din creație, vremuri cînd Dumnezeu putea fi unul dintre noi, cînd colinda lumea și cînd, la ceas de seară, la răspîntii ori pe prispa unui creștin oarecare, se oprea s-asculte povești despre mersul lumii.

Cerul abia creat fusese întins jos, atît de aproape de oameni că-l „ajungeai cu mîna cînd te suiai p’un maidan” 8, dar răutatea omului îl determină pe Dumnezeu să-l ridice și. o dată cu acesta, să se îndepărteze și El cu lumea de dincolo, poporul povestind că ridicare cerului a avut loc ori din pricina unui „cioban nesocotit” care „a luat o baligă și a svîrlit-o în lună de a chiorît-o” pentru că „lumina întocmai ca soarele” (după cum se spunea în județul Muscel), ori din a unei mătuși care, certîndu-se cu Dumnezeu, a aruncat cu scîrnă în El (jud. Vîlcea), ori din pricina unei mame care, după ce-și curăță copilașul murdar, își șterge mîna de cer. O variantă din județele Dolj și Olt, cea mai frumoasă dintre toate, povestește despre nebăgarea de seamă a unei mame, povestitorul amintindu-și cu obidă pierderea acelor vremuri de comuniune cu Ziditorul:

La facerea lumii, cerul era foarte aproape de pămînt; însă omul, cum e nesinchisit din fire, nu și-a dat samă de această bunătate dumnezeiască, că nu era puțin lucru pentru om să aibă pe Dumnezeu în preajma lui, ca să-i poată cere sfatul ca unui bun părinte, oricînd avea vreo nevoie. Nesinchiseala a ajuns așa de departe că într-o zi o femeie a aruncat spre cer o cîrpă murdărită a unui copi, cîrpă cu care era cît p’aci să mînjească cerul. Și de atunci Dumnezeu s-a mîniat foc și-a depărtat cerul atît de mult, că nu degeaba zicem noi: departe cît cerul de pămînt.9

Un alt comentariu vorbește tot despre slăbiciunea omenească: „Dac-a văzut așa Dumnezeu, că oamenii nici cerul nu-l pot ține curat, l-a ardicat în sus! Și de-atunci și astăzi este ardicat. Bagsamă de sila oamenilor.”10

Și totuși cerul nu s-a transformat într-o barieră de netrecut: „Pe-alocuri se zice că cerul e ca un pod, avînd către margini niște uși pe unde vin și se duc îngerii lui Dumnezeu, din cer pe pămînt, și de aici  iarăș în cer, cu știrile de nevoie.”11, mai ales că „Măreața și nepătrunsa taină a lumii de sus ni se arată nouă, celor pămînteni, la anumite zile de sărbătoare mare, prin deschiderea cerului.” 12

Astfel cerul se deschide la Paști (oamenii avînd obiceiul de-a aștepta miracolul în jurul focurilor) și rămîne astfel pînă la Ispas (Înălțare). Se deschide la Ovidenie (Intrarea în biserică a Maicii Domnului), în Ajunul Crăciunului, la Bobotează, la Probejeni (Schimbarea la față), în noaptea de Sf. Gheorghe (cînd Dumnezeu „dă putere tuturor pomilor ca să înflorească”), dar mai ales în noaptea de Sf. Vasile, aceasta din urmă fiind una cu totul magică, un timp în afara timpului, hotarul dintre ani, noaptea cînd „vorbesc vitele și ard comorile.”

Cînd se deschide cerul copacii se-nchină aplecîndu-și pînă-n pămînt crengile, iar pe mijlocul lui se ițește o cărare, despicătura apărînd pe unde-i „Drumul robilor”. În ceasurile acelea (deși uneori miracolul durează atît de puțin că unii nici nu apucă să-l vadă) toate cererile către Dumnezeu ale oamenilor, mai ales ale celor drepți,  se împlinesc și „cum rar se întîmplă oameni drepți și fără păcate, cel mai nimerit lucru este ca omul să ceară binele pentru lumea celaltă, căci mai ușor i se dă.”13, „cel cuminte cere raiul” e sfat pentru cei care s-ar lăcomi să ceară ceva aici. Doar că-n vremurile de-acum, spuneau încă de-atunci țăranii din Bucovina, păcatele oamenilor au întunecat pînă și deschiderea cerului, căci „cerurile astăzi nu se mai deschid decît la șapte ani o dată.”14.

Una din podoabele cerului e o „pînză fumurie”, vizibilă mai ales în nopțile senine, fără lună, ce-l brăzdează și care poartă numele de „drumul sau calea robilor, calea rătăcită, drumul sau calea lui Troian sau Traian, calea laptelui, drumul orbilor, calea țiganilor, calea șchiopilor, paiele țiganului, crîngul cerului, brîul sau brîul luminos al cerului.”, fiecare denumire ascunzînd în spatele ei o poveste. E ba urma rămasă în urma furtului unor paie ori al laptelui, urmă menită să-l dea-n vileag pe hoț, ba drumul de întoarcere al celor duși în robie de Traian, de tătari, de Căpcăuni ori de turci. O altă credință, de-o duioșie aparte, spune că robii pentru care e pregătit acest drum sîntem, de fapt, noi, „robii pămîntului”, și că pe el, mergînd la judecata de apoi, vom rătăci amintindu-ne „toate cîte le-am săvîrșit în viață”.15 și poate tocmai de-aceea țărăncile întindeau calea rătăcită pe ouăle de Paști.

Credințele adunate de Tudor Pamfile, povestite într-o limbă și-n imagini cum rar se mai întîlnesc astăzi, ne-aduc aminte de vremurile cînd lucrurile și făpturile care ne-nconjurau, asemeni vieților noastre, erau rostuite, cînd cele de sus ori de dincolo nu doar că existau și că se-arătau, dar nici nu erau cu mult diferite de cele de-aici, de văzutele; readuc între noi veacurile cînd neștiința noastră umplea cerul, văzduhul, apele, pădurile și întunecimile sufletului cu mistere pentru a țese apoi povești nemaiauzite în jurul lor.

  1. Tudor Pamfile, Cerul și podoabele lui după credințele poporului român, colecția Academiei Române „Din viața poporului român, culegeri și studii”, București, 1915, p. III 

  2. Ibidem, p. 98 

  3. Ibidem, p. 12 

  4. Ibidem, p. 1 

  5. Ibidem, p. 1 

  6. Ibidem, p. 2 

  7. Ibidem, p. 2 

  8. Ibidem, p. 2 

  9. Ibidem, p. 1 

  10. Ibidem, p. 5 

  11. Ibidem, p. 6 

  12. Ibidem, p. 7 

  13. Ibidem, p. 9 

  14. Ibidem, p. 9 

  15. Ibidem, p. 192 


Florilegiu: Jiménez, Cărtărescu, Kafka

Juan Ramón Jiménez, Mircea Cărtărescu și Franz Kafka: frînturi de viață și de operă.


de Ilarion Lainic · 6 iunie 2017

În săptămîna 29 mai — 4 iunie 2017, în Florilegiu s-au adăugat frînturi din:

Juan Ramón Jiménez (1881-1958)

În 1956 Juan Ramón Jiménez a primit Premiul Nobel pentru Literatură pentru „poezia lui care, în limba spaniolă constituie un exemplu de înaltă spiritualitate și de puritate artistică”, după cum a motivat juriul Nobel. Avea să moară peste doar doi ani într-o zi de 29 mai.

Născut la 23 decembrie 1881, Jiménez a dus o viață închinată în totalitate poeziei:

Pentru mine poezia a fost întotdeauna contopită intim cu întreaga mea existență

și pentru multe generații de poeți spanioli a fost Poetul, un maestru incontestabil.

Juan Ramon Jimenez Eternitati
traducerea: Aurel Covaci

Mircea Cărtărescu (n. 1956)

Unul din cei mai importanți și mai apreciați scriitori români contemporani, Mircea Cărtărescu, s-a născut în ziua de 1 iunie 1956 la București. După ce s-a remarcat la „Cenaclul de Luni” condus de Nicolae Manolescu, a debutat cu poeme în „România literară” în 1978. Debutul editorial va avea loc în 1980 cu „Faruri, vitrine, fotografii” pentru care va primi și Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut. Vor urma volumele de lirică „Aer cu diamante” (1982), „Poeme de amor” (1983), „Totul” (1985), „Levantul” (1990)

În 1989 apare volumul de nuvele „Visul” (Premiul Academiei din același an) care va fi republicat cu titlul „Nostalgia” în 1993, unul din cele mai bune volume de proză din literatura română și, poate, cea mai bună carte a sa.

Între 1996-2007 vor apărea volumele trilogiei „Orbitor”: „Aripa stîngă”, „Corpul” și „Aripa dreaptă”. „Orbitor” rămîne un impresionant proiect literar, printre puținele duse la capăt în literatura română.

“Nu iubim o femeie pentru că are un corp perfect, ci pentru forma unică a ochilor sau a gurii, în care vedem (cînd formată? de ce apărută?) personalitatea ei profund și subtil erotizată. Suportăm mai ușor gîndul că iubita noastră ne-a înșelat decît că i-a zîmbit altcuiva ridicînd dintr-o singură sprînceană sau că pe obrajii ei au apărut, în jurul gurii, acele cute de o duioșie ironică, pe care tu le credeai ivite acolo doar datorită influenței tale și imposibil de repetat pentru altul… ” („Gemenii”)1

Mircea Cartarescu Ruletistul
Mircea Cărtărescu, Nostalgia, Editura Humanitas, București, 1997, p. 27 (fotografie: © Albin Olsson)

Franz Kafka (1881-1958)

„Într-o bună dimineață, cînd Gregor Samsa se trezi în patul lui, după o noapte de vise zbuciumate, se pomeni metamorfozat într-o gînganie înspăimîntătoare.” („Metamorfoza”)2

„Pe Josef K. îl calomniase pesemne cineva, căci, fără să fi făcut nimic rău, se pomeni într-o dimineață arestat.” („Procesul”)3

Sînt două dintre cele mai celebre începuturi din literatura universală.

Franz Kafka, cel care le-a dat naștere, s-a născut în 3 iulie 1883 la Praga, oraș în care și-a trăit mare parte din viață. Deși și-a dedicat viața aproape în întregime scrisului, o mică parte din opera lui a fost publicată în timpul vieții („Verdictul”, „Metamorfoza” ori „Colonia penitenciară”).

„Procesul”, „Castelul, „America”, paginile de jurnal și de corespondență au ajuns la noi doar pentru că Max Brod nu i-a îndeplinit ultima dorință:

„Tot ce găsești în urma mea, […] sub formă de jurnale, manuscrise, scrisori de-ale mele sau străine, desene și așa mai departe, să arzi în întregime, fără să citești”(din ultima scrisoare a lui Kafka către Max Brod)4

Franz Kafka s-a stins la 3 iunie 1924, bolnav de tuberculoză.

Franz Kafka Jurnal
Franz Kafka, Jurnal, trad. Radu Gabriel Pârvu, Editura RAO, București, 2006, p. 533
  1. Mircea Cărtărescu, Nostalgia, Editura Humanitas, București, 1997, p. 104 

  2. Franz Kafka, Verdictul și alte povestiri, trad. Mihai Isbășescu, Editura pentru Literatură Universală, București, 1969, p. 24 

  3. Franz Kafka, Procesul, trad. Gellu Naum, Editura Minerva, București, 1977, p. 1 

  4. sursa 


„Elogiul satului românesc”: discursul de recepție în Academia Română al lui Lucian Blaga

„Vreau să vorbesc despre singura prezență vie încă, deși nemuritoare, [...] despre unanimul nostru înaintaș fără de nume, despre: satul românesc...”


de Ilarion Lainic · 5 iunie 2017

În 1936, Lucian Blaga a fost primit în Academia Română și urma să rostească discursul de recepție într-o ședință solemnă. Anul următor, în luna mai, poetul scria familiei aflate la Berna:

Ziua mare e marți, dup-amiază.
Regele și-a ales, din cele trei discursuri de recepție, pe al meu, spre prezidare.
Toată lumea socotește aici acest lucru ca o deosebită cinste, ceea ce în adevăr este.1

Cîteva zile mai tîrziu Blaga revine cu precizări: „Așteptam să trec și peste discurs, dar la dorința Regelui, care e bolnav, și care ține neapărat să prezideze, discursul s-a amînat deja de două ori. Din cauza aceasta a trebuit să se prelungească și sesiunea.”2, iar la 2 iunie, într-o altă scrisoare, trimite noi vești: „acu se spune că sîmbătă, va fi, irevocabil discursul. Nădăjduiesc că Vodă va fi pe deplin sănătos ca să poată veni.”3

Ședința s-a ținut într-adevăr peste trei zile, sîmbătă, în ziua de 5 iunie 1937. Răspunsul la Discursul de Recepție a fost rostit de Ion Petrovici, iar regele Carol al II-lea, care a prezidat ședința, l-a felicitat pe Blaga pentru discursul devenit celebru în timp și care începuse astfel:

Sire,
Domnilor Colegi,
Onorat Auditoriu,

Am fost învrednicit de înalta cinste de a fi ales membru al acestei ilustre instituții într-un moment cînd s-a procedat la o lărgire a cadrelor academice, lărgire cerută, dacă nu mă înșel, de sporul spiritual al țării. Ales fără înaintaș, ivirea mea aici între Domniile Voastre are oarecum aspectul unei generări spontane. Trebuie să recunosc că împrejurarea aceasta mă stînjenește puțin, deoarece îmi răpește posibilitatea și norocul, date pînă acum în chip de la sine înțeles, de a face, intrînd sub această cupolă, elogiul unui nemuritor dispărut trupește, dar care n-a încetat să fie prezent, grație înfăptuirilor de o viață. Vă rog să-mi acordați totuși potrivit obiceiului statornicit, dreptul nescăzut de a face astăzi, aici, elogiul unei alte nemuritoare prezențe care n-a ocupat nici un scaun în această nobila incintă.4

Lucian Blaga ținînd discursul de recepție în Academia Română
Lucian Blaga citește discursul de recepție în Academia Română. De la cea mai apropiată masă îl privește Liviu Rebreanu.

Cum nu urma unui nemuritor de curînd decedat, al cărui elogiu ar fi trebuit să-l aducă după cutumă, Blaga a ales să elogieze predecesorul nostru al tuturor:

Prezența nemuritoare la care mă refer nu e legată de nici un nume, nu rîvnește la nici o laudă, și e răspîndită în spațiul din preajma noastră, cît ține întinderea împărătească a țării. Vreau să vorbesc despre singura prezență vie încă, deși nemuritoare, nemuritoare deși așa de terestră, despre unanimul nostru înaintaș fără de nume, despre: satul românesc.5

Poetul, mărturisind că vorbește despre sat „nu ca un specialist, care și-a potrivit în prealabil metodele în laborator și pornește pe urmă să examineze pe din afară un fenomen”6, rememorează ceea ce a trăit, satul ca prezență.

Și cum copilăria și-o petrecuse acolo, alege să vorbească mai ales despre aceasta, despre miracolul pe care-l reprezintă pentru un copil toate ale satului, despre descoperirea lumii ca univers fabulos în care se integrează încet, călăuzit de ceilalți, vii ori morți:

Copilăria și satul se întregesc reciproc alcătuind un întreg inseparabil. S-ar putea vorbi chiar despre o simbioză între copilărie și sat, o simbioză datorită căreia fiecare din părți se alege cu un cîștig. Căci, pe cît de adevărat e că mediul cel mai potrivit și cel mai fecund al copilăriei e satul, pe atît de adevărat e că și satul la rîndul lui își găsește suprema înflorire în sufletul copilului. Există un apogeu exuberant, învoit și baroc, al copilăriei, care nu poate fi atins decît în lumea satului, și există de altă parte aspecte tainice, orizonturi și structuri secrete ale satului, cari nu pot fi sesizate decît în copilărie. […] Pentru a-ți tăia drum spre plenitudinea vieții de sat trebuie să cobori în sufletul copilului. Copilăria e de altfel vîrsta sensibilității metafizice prin excelență. Și satul, ca zăriște integrală, are nevoie de această sensibilitate pentru a fi cuprins în ceea ce cu adevărat este. Copilăria mi se pare singura poartă deschisa spre metafizica satului, spre acea stranie, și firească în același timp, metafizică, vie, adăpostită în inimile care bat subt acoperișele de paie, și oglindită în fețele bîntuite de soartă, dar cu ochii atîrnați de cer.7

În sat își fac simțită prezența nu doar cele văzute, dar mai ales cele nevăzute, căci toate își au un loc al lor unde pot fi găsite nu ca simple păreri ori idei, ci ca prezențe reale: „Localizam pe Dumnezeu în spațiul ritual de după iconostas, de unde îl presimțeam în lume. Nu era aceasta o poveste, ce mi s-a spus ca multe altele, ci o credință de neclintit.”8 Satul era plin de „locuri mitologice”, transcendentul manifestîndu-se sub cele mai banale înfățișări: în tinda unui vecin se-ascundea diavolul,  un sorb comunica cu străfundurile iadului, iar în rîpa roșie de lîngă sat „sălășluia aievea un căpcăun”.

Satul, spre deosebire de oraș care, lipsit de asemenea locuri, se-arată a fi sărac în trăiri, se „integrează într-un destin cosmic, într-un mers de viață totalitar dincolo de al cărei orizont nu mai există nimic”.9

Și-n sat copilul capătă o cu totul altă conștiință despre lume, căci toate îi sînt aproape; în sat pînă și cimitirul e parte integrantă din viețuire, Blaga povestind cum, pe cînd avea șapte ani, fiind adunați cîțiva băieți, pe înserat, unul dintre ei, întrebîndu-se „cum o fi cînd ești mort?”, primește un răspuns pe cît de surprinzător, pe-atît de minunat prin simplitatea cu care cele două lumi, cea a celor de-aici și cea a celor plecați, se întrețes:

Mort trebuie să fie ca și viu. E așa că nici nu știi că ești mort. Noi bunăoară stăm aici în cerc și vorbim, dar poate că suntem morți, numai că nu ne dăm seama.10

Ori cum o fetiță lua prune din pomii crescuți în cimitir ca să vadă „ce gust au morții”: „Cînd mușca dintr-o prună amară, spunea că mortul de la rădăcină trebuie să fi fost rău. Cînd nimerea în alt pom o prună dulce, zicea că mortul de la rădăcină trebuie să fi fost om bun.”11 În lumea satului morții, cumva, nu plecau niciodată. Drumul lor în cimitir nu presupunea o despărțire definitivă, ci era mai degrabă o retragere, ca o călătorie din care se-ntorceau adeseori, fiind așteptați mai ales în zilele de pomenire hărăzite peste an.

E o lume oarecum diferită de toate celelalte, o lume cu hotare, care se apără de exterior, care respinge uniformizarea la care tinde civilizația urbană modernă: „Satele nu țin să se conformeze toate la rînduielile unuia singur. În port, în obiceiuri, în cîntec, fiecare sat ține la autonomia și la aureola sa. […] Fiecare sat, care se respectă ca atare, există pentru sine în centrul unei lumi, și are frumoasa mîndrie de a fi puțin mai altfel decît toate celelalte. Fiecare sat vrea să rămînă el însuși, nu vrea să dicteze celorlalte nici gustul, nici reguli de comportare. Se constată o oarecare aristocratică distanțare, dar cîtuși de puțin afișată ca atare, între sat și sat. Acest mod de a-și înțelege existența aduce cu sine și stîrnește acea varietate de aspecte în cadrul unuia și aceluiași stil, vast răspîndit pe cîte o întreagă țară, varietate pe care o ilustrează așa de minunat diversele «țări românești».”12

Aici, în cultura și-n spiritualitatea satului găsea Blaga temelia pe care să se sprijine „cultura românească majoră”, dar nu printr-o simplă imitare, ci prin sublimarea culturii „minore”, populare. Abia astfel cultura majoră monumentalizează cultura minoră „potrivit unor vii forme, accente, atitudini și orizonturi lăuntrice”13.

Din această cultura țărănească alege Blaga, la sfîrșitul elogiului, cîteva versuri uimitoare, versuri ce-i surprind întreaga bogăție a spiritului:

Foaie verde grîu mărunt
Cîte flori sunt pe pămînt
Toate merg la jurămînt.
Numai spicul grîului
Și cu vița vinului
Și cu lemnul Domnului
Zboară-n naltul cerului
Stau în poarta raiului
Și judecă florile
Unde li-s miroasele.14

Apărut în Monitorul Oficial: „Academia Română, Discursuri de recepțiune, LXXI, 5 iunie 1937”, Elogiul satului românesc va fi reeditat abia în 1972 cînd, la Editura Minerva, apare volumul de eseuri Isvoade, pregătit de Lucian Blaga în ultimii ani de viață. Faust și problema traducerilor, Stratul Mumelor, Fîrtate și Nefîrtate ori Marele orb fac din Isvoade o lectură obligatorie în acest început de secol XXI și aduc mărturie despre personalitatea covîrșitoare care-a fost Lucian Blaga. Din păcate, nu știu cît din satul pe care și l-a ales cel care-a scris Poemele luminii ca predecesor în Academia Română mai există astăzi, cîte din frumusețile și din misterele pe care le amintea cu atîta duioșie au rezistat tăvălugului istoriei.

După 80 de ani, Elogiul satului românesc rămîne unul dintre eseurile uriașe ale culturii noastre, o întocmire care, chiar de satul va fi să se stingă, îi va purta în eternitate amintirea.

  1. Dorli Blaga, Tatăl meu, Lucian Blaga, Editura Humanitas, București, 2012, p. 301 

  2. Ibidem, pp. 302-303 

  3. Ibidem, p. 303 

  4. Lucian Blaga, Isvoade, Editura Minerva, București, 1972, p. 33 

  5. Ibidem, p. 33, s. m. I. L. 

  6. Ibidem, p. 34 

  7. Ibidem, pp. 33-35 

  8. Ibidem, p. 35 

  9. Ibidem, p. 36 

  10. Ibidem, p. 37 

  11. Ibidem, p. 38 

  12. Ibidem, p. 42 

  13. Ibidem, p. 48 

  14. Ibidem, pp. 47-48