Înșir’te mărgăritari: „Din noianul clocotitorului ocean” de Walt Whitman

„Te iubesc, în curînd n-oi mai fi, / Am făcut cale lungă numai și numai să te văd, să te ating...”, scrie Walt Whitman despre iubire.


de Ilarion Lainic · 4 iunie 2017

Stimate domn,

Numai un orb n-ar vedea ce dar neprețuit reprezintă Firele de iarbă ale dumitale. Ca înțelepciune și talent, sînt mai presus și mai de sine stătătoare decît tot ce a creat America pînă astăzi. Sînt fericit că citesc această carte, fiindcă o forță mare ne face întotdeauna fericiți. Este tocmai ceea ce eu am căutat mereu să înfăptuiesc, pentru că aici, în Occident, sufletele oamenilor devin din cale-afară de sterpe și sărăcăcioase, ca și cum s-ar fi istovit de prea multă muncă sau ar suferi de anemie; s-au lăbărțat, s-au îngrășat.

Te felicit pentru gîndul dumitale liber și îndrăzneț. Mă bucur infinit de acest gînd. Ai găsit pentru neasemuitele dumitale imagini cuvinte neasemuite, tocmai acelea care trebuiau. Peste toate o îndrăzneală fermecătoare de exprimare, pe care n-o poate inspira decît o concepție cu adevărat largă despre lume.

Te salut în pragul unei activități mărețe!”1

Îi scria, la 21 iulie 1855, Ralph Waldo Emerson („patriarhul din Concord”, personalitate deja recunoscută a literelor americane) unui poet necunoscut, Walt Whitman (1819-1892), care se-ncăpățînase să-și publice singur volumul de versuri cu cîteva săptămîni înainte. Leaves of Grass (Fire de iarbă) apăruse la 4 iulie, era o cărticică de nici o sută de pagini, tipărită pe hîrtie ordinară, cu o lungă prefață și cuprindea doisprezece poeme fără titlu. Din cele 800 de exemplare, 200 vor fi legate în pînză verde (ce va deveni un semn distinctiv al ediției).

De n-ar fi fost scrisoarea lui Emerson cine știe de Whitman nu ar fi renunțat la poezie, mai ales că primirea oarecum rece de la început se va transforma în atacuri violente ce vor culmina în iunie 1865 cu demiterea poetului din slujba pe care o avea la Ministerul de Interne de însuși James Harlan, fost senator de Iowa, ajuns ministru, care găsise cartea „obscenă”. Whitman însă va începe să lucreze chiar din vara lui 1855 și în 1856 va scoate o ediție adăugită, Fire de iarbă devenind proiectul întregii sale vieți, astfel că „ediția de pe patul de moarte”, apărută în 1891, va fi cea de-a IX-a și va cuprinde aproape 400 de poeme. Un proiect titanic ce va face din Whitman, alături de Emily Dickinson (descoperită însă mult mai tîrziu), arhitectul vocii lirice americane.

Apărut inițial în volumul Drum-Taps (Bătăi de tobă) în 1865, poemul Din noianul clocotitorului ocean va fi integrat în ediția din 1867 a Firelor de iarbă, iar în cea din 1871 va apărea în fascicula Copii ai lui Adam.

Out of the Rolling Ocean, the Crowd este un poem de dragoste cu versuri al căror ritm amintește de frumusețea incantatorie a celor din Cîntarea cîntărilor, versuri în care măestria poetică a lui Walt Whitman atinge desăvîrșirea.

În traducerea lui Mihnea Gheorghiu, acest minunat poem:

Din noianul clocotitorului ocean

Din noianul clocotitorului ocean o picătură a venit gingaș spre mine
Și mi-a șoptit: Te iubesc, în curînd n-oi mai fi.
Am făcut cale lungă numai și numai să te văd, să te ating; 
Fiindcă nu puteam muri înainte de a te fi văzut o dată măcar,
Și mă temeam că nu voi mai ajunge și te-oi pierde. 

Acum ne-am întîlnit, ne-am privit lung, putem fi împăcați,
Întoarce-te-n pace la Ocean, iubirea mea;
Și eu sînt tot o părticică din acest noian, iubirea mea, nu sîntem despărțiți atît de mult,
Privește uriașul glob terestru, deplina înlănțuire a lucrurilor.
Pe noi doi trebuie să ne despartă irezistibila chemare a mare,
Va să ne poarte despărțiți așa, o oră doar — nu va putea o veșnicie;
Nu mai e mult — o clipă, ai răbdare — de dragul tău, să știi că saluta-voi aerul, oceanul și pămîntul,
În fiecare zi, la asfințitul soarelui, de dragul tău, iubirea mea.2

înșir’te mărgăritari...

  1. Walt Whitman, Opere alese, traducere și prezentare de Mihnea Gheorghiu, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1956, p. 555 

  2. Ibidem, pp. 134-5 


Jucării și jocuri de copii în scrierile lui Ispirescu, Pamfile și Eminescu

Amintiri din secolul al XIX-lea despre jucării și jocuri de copii consemnate de Petre Ispirescu, Tudor Pamfile ori Mihai Eminescu.


de Ilarion Lainic · 1 iunie 2017

Spiritul viitorului își are, mai mereu, rădăcinile în copilărie, căci în ea germinează lumea ce va să vină cu bunele și relele ei. O copilărie tristă, apăsătoare ori coercitivă dă naștere unor adulți închiși, depresivi, pentru care viața nu va fi decît o lungă dezamăgire.

În vremurile de azi copilăria, încătușată de nenumărate reguli, poartă o mască nefirească și, ascunzîndu-se în spatele lucrurilor nefolositoare, e înghițită de butaforia pe care adulții au învățat s-o numească realitate, o copilărie în care copiii sînt mai singuri ca niciodată.

Ne-au rămas însă mărturii despre o altfel de copilărie, despre jocurile și jucăriile ei, despre șederea împreună a copiilor. Sînt mărturii din secolul al XIX-lea, cel care a însemnat pentru noi începutul modernizării, timpul în care tihna societății patriarhale se întîlnea pentru prima dată cu alergătura lumii celei noi.

Unul dintre cei care s-au aplecat asupra obiceiurilor din copilărie a fost și Petre Ispirescu (1830-1887) care, într-o scrisoare din 1885, îi scria profesorului Jarník Jan Urban (1848-1923) despre volumul „Jucării și jocuri de copii” care abia apăruse:

Eu am scris Jucării și jocuri de copii, le-am publicat în ziarul Tribuna din Sibiu și redacțiunea mi le-a tras și în broșuri. Îți trimit și d-tale una, ca să știi cum ne jucam noi prin București, cînd eram copii, mai acum vro patruzeci și cinci de anișori.1

În cărticică erau descrise în amănunt modurile de realizare a unor jucării (sfîrîitoarea, bîzîitoarea, morișca, praștia, sfîrleaza ori pușcoacele) și regulile unor jocuri (jocul de-a porumbeii, de-a fețele, de-a bisericuța, de-a leapșa, de-a baba oarba…).

Despre sfîrîitoare, „jucărie de iarnă”, Ispirescu scrie că:

Se iau două nuci. Una dintr-însele se străpunge din burtă în burtă, sfredelind-o cu briceagul. Se lucrează cu băgare de seamă și ușurel, ca să nu se crape. Se scoate tot miezul dintr-însa, ca să rămînă seacă. Apoi i se mai dă o gaură, tot sfredelind, alături cu împreunătura găoacelor și în rînd cu celelalte găuri.

După ce una din nuci s-a pregătit astfel, se ia un bățișor cam de 5-9 centimetri, potrivit de gros, cît să între prin găurile de la nucă; și se ascute la un vîrf în lat. La mijlocul acestui bățișor se leagă căpătîiul de la o ață ca de 10 centimetri de lungă, și se bagă bățișorul prin ambele găuri ce au străbătut nuca din burtă în burtă. În capătul de sus al bățișorului se înfige a doua nucă cu creastă. Și scoțînd căpătîiul ațișoarei prin gaura de alături, se leagă o opritoare, ca să nu scape acest căpătîi.

Acum sfîriitoarea este gata. Cu două degete de la mîna stîngă, adecă cu degetul cel mare și cu arătătorul, se ține nuca cea găurită de ambele capete, cu gaura de alături spre mîna dreaptă.

Cu mina dreaptă se întoarce bățișorul cît sufere ațișoara, adecă pănă vine opritoarea lîngă gaura lăturașă. De această opritoare tragerăpede cam smîcit, și îndată slăbește ațișoara. Bățișorul cu nuca in cap se învîrtește, desrăsucindu-se ațișoara, și greutatea nucii din cap îl face să se învîrtească pină ce răsucește ața iarăși împregiurul lui, în chip împotrivitor.

Tot astfel se trage de opritoare, de cîte ori vrea băiatul, care se joacă cu sfîrîitoarea, și de atîtea ori să învîrtească și bățișorul cel cu nuca în cap.

Pieter Bruegel cel Bătrîn - Jocuri de copii
Pieter Bruegel cel Bătrîn, Jocuri de copii (1560), detaliu, via Wikimedia Commons

Cît de spre înălțatul zmeielor aflăm că „Toamna este timpul cel mai priincios spre a se juca copiii cu zmeul, fiindcă toamna se mănîncă și vînturile mai adese.” și că sînt „zmeiuri românești” și „zmeiuri turcești”:

Zmeul românesc se face dintr-o jumătate de coală, dintr-o coală, din două și din patru coale. Mai mic decît dintr-o jumătate de coală se face pentru copii mici, ca să alerge de colo pînă colo prin curte; mai mare decît din patru coaie se face de flăcăi, cînd își aduc aminte de ale copilăriei; și aceștia sunt, rari.

În formă, zmeul este mai mult lung decît lat.

Că, asemeni majorității jucăriilor, „Zmeul se face de cătră înșiși băieții cari se joacă cu dînsul. Rareori să se găsească băieți care să facă zmeuri de vînzare.”

Copii înălțînd zmeie
Justus de Gelder, Copii înălțînd zmeie, via Wikimedia Commons

Înălțatul și ținutul zmeielor sînt și ele descrise de Ispirescu, mai ales că uneori zmeiele capturate se transformă în veritabile trofee:

Zmeul se ține in chipul următor: un copil apucă zmeul cu mîna dreaptă de ața gurei, tocmai de lîngă încrucișarea spetezelor și cu mîna stîngă de un colț, ca să steie drept cu capul ceva mai sus de capul copilului. Coada stă lungită pe pămînt.

De cum începe a se umfla vintul, cel ce-l înalță strigă: „Lasă!” Și-l dă fuga asupra vîntului, ca să se ridice zmeul.

Sunt băieți cari știu să facă să joace zmeul. Aci îl vezi că se dă într-o parte, aci îl vezi că parcă umblă să se deie în cap. Sunt băieți meșteri să facă încurcare cu zmeurile.

Cînd vrea să prinză vreun zmeu străin, se apropie cu al său pînă ce poate să apuce cu sfoara sa coada zmeului ce voiește să-l prinză, și să-l facă să se deie in cap preste sfoara zmeului său. Pe lîngă aceasta trebuie să fie și iute de mîni. Giolarii toți sunt iuți de mîni. Cum vede că zmeul se dă în cap preste sfoara zmeului, cu care a rupt coada celui pe care vrea să-l prinză, începe a trage zmeul răpede. Trage și unul, trage și altul. Dar acela al cărui zmeu stă înălțat trage mai cu folos, căci vin amîndouă deodată, și mai totdeauna acesta biruiește.

Alteori cel care voiește să prinză vreun zmeu mai mic decît al său lasă să se atingă sfoara zmeului său de sfoara zmeului ce vrea să prinză pe deasupra, și trage. Trăgînd, se roade sfoara zmeului celui mic, se rupe și scapă. Atunci băiatul cel cu zmeul mai mare sau tovarășii lui dau fuga și-l prind.

Pieter Bruegel cel Bătrîn - Jocuri de copii
Pieter Bruegel cel Bătrîn, Jocuri de copii (1560), detaliu, via Wikimedia Commons

Un sfert de secol mai tîrziu un mare folclorist român, Tudor Pamfile (1883-1923), publica studiul Jocuri de copii (1909) în care găsim jocuri ca:

De-a ascunsul (cucul). În Ardeal copiii l-au botezat de-a chitulușul (chituluș = pasărea mică numită ochiul-boului).
În Bucovina, jocul de-a se ascunde e foarte obișnuit. E o plăcere deosebită pentru copil, cînd a speriat pe cineva. Se ascunde pe sub paturi, pe după uși și strigă: boo sau bee!

Popicul. În Ardeal, jocul poartă numele de de-a simălul și cînd se dă pentru întîia dată în popic—simăl—zic: «simăl»; a doua oară: «bist», a treia «terciu». În alte părți se aude: simol sau țîvlic.

De-a taiu-mălaiu. Cu fetele învățătorului Clăiță: Livia, Veturia și Mili, se juca și Huțu cel poreclit «Budulea-taichii». Stăteam doi cîte doi ținîndu-ne de mîni. Cînd (Huțu) el se punea înnaintea noastră și zicea:

Taiu-mălaiu în două
Și ne dă și nouă,

noi trebuia să fugim unii la dreapta și alții la stînga, iar el trebuia să prindă pe una din fete și atunci se ținea de mînă cu dînsa, pentru ca să-i iea locul cel ce rămînea singur. Cînd zicea «taiu-mălaiu», el privea totdeaun pe Livia și mai ales pe ea voia s-o prindă, căci acum se juca și ea cu noi, iar noi rîdeam pentru că nu putea să o prindă decît foarte tîrziu, cînd, obosită de fugă, ea se lăsa moartă în brațele lui… [I. Slavici, Nuvele, București, 1907, vol. I, p. 174-5]

ori

Piatra care rade apa. Joaca se cunoaște și în Ardeal, iar săritura pe care o face piatra se numește lutunoaie. Prin alte părți, tot de pe acolo, se numește că se joacă cu pișpirigă__. «De cîte ori sare piatra, atîtea mămăligi a mîncat cel care a aruncat-o.» Se mai chiamă și pițirigă, sau zic copiii că țese.

Pieter Bruegel cel Bătrîn - Jocuri de copii
Pieter Bruegel cel Bătrîn, Jocuri de copii (1560), detaliu, via Wikimedia Commons

O parte însemnată a studiului e dedicată jucăriilor: arc și săgeată, beșica de porc, bice, fluiere, păpuși, praștie, rațe de țipirig ori scrînciobul, pe cînd ultima este în întregime consacrată unor altfel de jocuri, cele de cuvinte, glumelor, păcălelilor ori întrebărilor istețe și este potrivit numită Cîntece de luare în rîs și altele. În ea, adunate sub titlul Frămîntări de limbă, găsim scrînteli ale limbii care îi vor încînta cu siguranță și pe copiii de azi:

Stîrc, stîrcea-gîsc, mai stîciogîtăl nițel.

Nu e anevoie a zice bou breaz-bîrlobreaz, dar e anevoie a dîrlobîrlobrezi dîrlobîrlobrezitura din oile Dîrlobîrlobrezeanului.

Păsărică sură-n gură: pică pila-n pungă, punga-n pilă, pila-n pungă.

Colea pe moșuroiu este o codăbătură c-un codăbăturoiu: cînd codăbăturoiu’ sare peste codăbatură, cînd codăbatura sare peste codăbăturoiu și se codobăturau amîndoi.

Capra neagră calcă-n piatră, cum o calcă-n patru crapă: crăpe capul capre-n patru, cum crapă piatra-n patru.

Și nu e o întîmplare că asemenea jocuri de cuvinte găsim și-n manuscrisele lui Mihai Eminescu (1850-1889), cel atît de îndrăgostit de graiul românesc:

Mere racul a peți
La broscuța-n pipirig;
Află broasca nevedind.
— Bună ziua, roască broască!
— Sănătos, race drace!
Placă race la prînzit.
— N-am venit ca să prînzesc,
Ci-am venit să te pețesc.
— Me-a dracu după tine,
Că n-ai cap de cumenac.
Nici piciorul de nădrăg.

și

Unde fugi pin ramuri verzi,
Gangure, gangure?
Vei în lume să te perzi,
Gangure gangure?
Dar de fugi, tu mă răpui,
Pui, pui, pui, pui.
Vin la pieptu-mi să te pui.2

Sînt mărturii dintr-o lume apusă. Nu știm și nu sîntem în măsură să judecăm de era mai bună ori mai frumoasă, era însă o lume mai așezată în care viețile se-adunau într-o țesătură rostuită parcă de la începuturile timpurilor, o lume în care copilăria însemna descoperirea universului prin jocuri și joacă, în care copiii nu se-adunau ca niște străini, în care se știa că „Dacă-i copil, să se joace; dacă-i cal, să tragă; și dacă-i popă, să citească…“ așa cum înțelesese cel mai minunat copil al literaturii române, Ion Creangă…

  1. sursa Petre Ispirescu, Corespondență 

  2. Mihai Eminescu, Opere. Volumul 6 : Literatura populară, Ediție critică îngrijită de Perpessicius, Editura Academiei Republicii Populare Române, București, 1963, pp. 258-259 


Cele mai frumoase cărți pentru copii și părinți deopotrivă

Recomandări de lectură pentru copiii de azi, dar și pentru copiii care-am fost și pe care am uitat că încă-i purtăm în noi.


de Ilarion Lainic · 30 mai 2017

Puține amintiri din copilărie au intensitatea unei dimineți de întîi iunie. Trebuie să fi fost o sîmbătă pentru că, nemergînd la școală, m-am trezit tîrziu. Un soare orbitor îmi inundase camera și mi-au trebuit cîteva clipe ca să mă obișnuiesc cu lumina puternică și ca lucrurile să capete contur.

Aveam vreo 10 ani, o cameră doar a mea și un birou, la care îmi făceam temele, plin cu cărți, caiete, hîrtii și nenumărate nimicuri așa cum aveau să fie pline toate birourile mele de-a lungul vieții, căci întotdeauna am crezut că dezordinea e ordinea perfectă și că doar în haos reușești să găsești imediat lucrurile de care ai nevoie. O singură privirea aruncată asupra biroului mi-a fost de-ajuns; după șocul inițial, am simțit una din cele mai puternice bucurii ale vieții: cărțile și caietele fuseseră împinse pe margine și-n golul nou apărut trona o insulă din cărți. Niciodată n-aveam să mai primesc atîtea.

Un timp nici măcar n-am îndrăznit să mă ridic din pat. Știam că nu visez, dar nici în realitate nu mi se părea c-aș fi. Părinții mei începuseră să fie din ce în ce mai reticenți față de „boala” cititului și acceptam cu greu că mi-ar fi putut face, tocmai ei, un asemenea cadou. Cît despre Moș Crăciun ori alte zîne, deși în adînc nici măcar astăzi n-am încetat să sper că măcar sînzienele mi se vor arăta într-o noapte de vară, încetaseră de mult să mai existe pentru mine.

Peste o jumătate de oră a sunat telefonul. Era mama. Voia să mă „trezească”, dar, mai ales, să mă-ntrebe de am găsit cadoul (de parcă l-aș fi putut rata) și de mi-a plăcut. Nici astăzi nu știu de-a înțeles cît de mult m-au bucurat acele cărți. Cîteva zile am uitat de școală și m-am pierdut în pădurea deasă ca un labirint în care încet, în anii ce-au urmat, s-a transformat cititul.

Astăzi, mulți ani mai tîrziu, mi-aș dori să retrăiesc bucuria acelei dimineți, deși orice încercare știu că e zadarnică. La 1 iunie voi citi însă o carte din copilărie și, ca să-mpart bucuria, vă recomand cinci care îi vor încînta cu siguranță pe puști ori pe puștoaice, dar sper că și pe cei care cred că acei ani sînt pentru totdeauna îngropați în trecut.

Am descoperit și eu cu mirare moda cărților de colorat pentru adulți, dar cred c-ar fi cu mult mai plăcut („relaxant” după cum spun unii) nu să dăm în mintea copiilor, ci-n lectura lor. Într-o ordine oarecare…

Micul Prinț de Antoine de Saint-Exupéry

N-am fost în stare să pricep nimic! Trebuia să o judec după fapte, nu după vorbe. Mireasma ei mă îmbăta și mă însenina. N-ar fi trebuit să fug de acasă niciodată! Trebuia ca dincolo de bietele ei șiretlicuri, să-i ghicesc duioșia. Florile sînt atît de ciudate, dar eram prea mic ca să știu cum s-o iubesc. 1

Neapărat cu desenele autorului. De-ar fi să mă rătăcesc vreodată pe-o insulă pustie ori în măruntaiele pămîntului, mi-aș dori să nu fi uitat să iau cu mine „Micul Prinț”. O carte de-o frumusețe și de-o tristețe aparte, mai potrivită poate pentru părinți.

Cărțile cu Apolodor de Gellu Naum

Poezia e un lucru într-atît de minunat că trebuie să ne obișnuim cu ea cît mai devreme, iar cărțile lui Gellu Naum sînt printre cele mai potrivite începuturi atît pentru cei de azi, cît și pentru cei care-am fost.

„La circ, în Tîrgul Moșilor,
Pe gheața unui răcitor,
Un pinguin din Labrador.
— Cum se numea? — Apolodor.
— Și ce făcea? — Cînta la cor.” 2

Și-n unele seri, cînd ne vom ascunde în spatele oboselii refuzul lecturii, ne putem turna un pahar de vin și asculta pe Ada Milea și-al ei minunat Apolodor.

Dar ce să fac? Mi-e dor, mi-e dor
De frații mei din Labrador…

Aventurile lui Habarnam de Nikolai Nosov

Era odată un oraș de basm, locuit de pitici. Li se spunea pitici pentru că erau mici, mici de tot. Oricare dintre ei nu era mai înalt decît un castravete și nici acela prea mare. Însă orașul lor era tare frumos […]
Piticii erau de două feluri: prichindei și prichinduțe.3

Cum să te-oprești din citit? Cum să nu renunți la somn citind asemenea rînduri? Mai ales că-n curînd vei face cunoștință cu niște prichindei care locuiesc împreună în aceeași căsuță: Știetot, doctorul Pilulă, mecanicul Șurubel cu ajutorul Piuliță, Zahar Zaharescu Limonadă, vînătorul Glonțișor cu cățelușul Strop, pictorul Acuarelă, muzicantul Guslă, Grăbilă, Dondănel, Tăcutul, Gogoașă, Zăpăcilă, uimitorii frați Posibil și Probabil și „cel mai vestit dintre toți […] prichindelul zis Habarnam.” căruia „îi plăceau cu deosebire culorile tari”.

Copilul va descoperi o lume din care se va desprinde cu greu, iar voi, de n-ați cunoscut-o pînă acum, vă veți smulge și mai greu. Mărturisesc că de multe ori, înainte de culcare, mă-ntorc în Orașul Florilor, mă simt atît de Habarnam și aștept cu nerăbdare să zbor cu balonul.

Alice în Țara Minunilor și Alice în Țara din Oglindă de Lewis Carroll

„Ce rost are o carte fără poze și fără dialoguri?”4 Așa că găsiți o ediție ilustrată care să ajute imaginația copilului, iar vouă să vă amintească de vremurile în care dintr-un simplu desen se năștea o lume, de timpul cînd să cazi în vizuina Iepurașului „era ceva absolut firesc”.

Copilul poate nu va înțelege mare lucru din poveste, dar va rămîne cu un sentiment nedefinit care nu-i va da pace și care-l va determina poate mai tîrziu să se-ntoarcă și să descopere adevărata frumusețe a cărții, frumusețe pe care, în sfîrșit, o puteți gusta cu ochii de-acum voi, părinții. Două cărți despre fetița care „a încercat să-și închipuie cum arată flacăra unei lumînări după ce lumînarea se stinge, pentru că nu-și amintea să fi văzut vreodată așa ceva.” 5

Cît despre Alice Liddell, fetița din spatele poveștii, puteți citi mai multe aici.

Enciclopedia Zmeilor de Mircea Cărtărescu

Considerat în trecut o ființă fabuloasă, asemănătoare dragonilor sau trolilor, zmeul și-a dovedit în ultima vreme, grație celor mai bine de douăzeci de exemplare vii și a numeroaselor fosile, realitatea biologică.6

Un veritabil tratat despre lumea fabuloasă a zmeilor: anatomie, rase, geografie, istorie, arme, economie, civilizație, limbă, științe, artă și literatură. O carte ce-i va fascina cu siguranță pe copii: vor învăța toate speciile de zmei așa cum unii le învață pe cele de dinozaur. Între altele aflăm că zmeii au un organ de simț prințesoreceptor și unul voinicoreceptor. O carte scrisă de unul dintre marii noștri scriitori de azi, într-un limbaj contemporan, jucăuș și ademenitor:

foarte tînăra zmeoaică Vasiliska […] nu se mai sătura să tot adune, în sufletul ei încăpător ca o visterie regală, forme și culori, sunete și adieri, vești din lumea largă și minuni ale închipuirii.7

Operele alese ale lui T. S. Spivet de Reif Larsen

Carnetele mele erau organizate pe culori. Cele albastre, înșiruite frumos de-a lungul peretelui de sud al camerei mele, erau rezervate „Hărților cu Oameni Care Fac Chestii”, spre deosebire de carnețelele verzi de pe peretele dinspre est, care conțineau hărți zoologice, geologice și topografice, sau de cele roșii de pe peretele dinspre vest, în care inventariasem anatomii de insecte în caz că mama, Dr. Clair Linneaker Spivet, avea să-mi solicite vreodată serviciile.8

Operele alese… e o carte pe care mi-aș fi dorit s-o citesc în copilărie, căci, deși trebuie să mărturisesc că m-a prins cu totul și la vîrsta de-acum, atunci aș fi trăit-o cu siguranță. O carte în care cuvintele și desenele se îngemănează într-o experiență unică — e jurnalul de călătorie al unui puști de 12 ani care, primind un telefon din partea Institului Smithsonian prin care e anunțat c-a cîștigat prestigiosul premiul Baird, hotărăște să plece, pe ascuns, la Washington ca să-și ridice premiul, o călătorie ce se transformă într-o veritabilă epopee americană.

Recomandarea lui Stephen King spune tot ce se poate spune în cîteva cuvinte despre carte: „Iată o carte care face imposibilul: îi combină pe Mark Twain, Thomas Pynchon și pe Little Miss Sunshine. Romanele bune îți țin companie; dar cele mari sunt ca un cadou pentru cititorii care au norocul să le găsească. Cartea asta e o comoară”.

&

Acestea, multe ori puține, au fost alegerea mea de astăzi, dar sînt și altele pe care aș fi putut să le-amintesc; pe unele însă trebuie să le fi uitat cu totul. E vreme și pentru acelea, mai ales că de multe ori îmi spun că-n cărțile copilăriei se ascunde misterul vieților noastre de mai tîrziu.

  1. Antoine de Saint-Exupéry, Micul Prinț, trad. Benedict Corlaciu, Editura Ion Creangă, 1996, București 

  2. Gellu Naum, Apolodor, un pinguin călător, Editura Ion Creangă, București, 1988 

  3. Nikolai Nosov, Aventurile lui Habarnam și ale prietenilor săi, Editura Ion Creangă București, 1985, p. 5 

  4. Lewis Carroll, Alice în Țara Minunilor și Alice în Țara din Oglindă, traducere de Antoaneta Ralian, Editura Univers, București, 2007, p. 11 

  5. Ibidem, p. 16 

  6. Mircea Cărtărescu, Enciclopedia Zmeilor, Editura Humanitas, București, 2010, p. 10 

  7. Ibidem, p. 102 

  8. Reif Larsen, Operele alese ale lui T. S. Spivet, trad. Bogdan Perdivară, Editura Vellant, București, 2011, pp. 3-4