Florilegiu: Ibrăileanu, Bănulescu, Céline

Garabet Ibrăileanu, Ștefan Bănulescu și Louis-Ferdinand Céline: frînturi de viață și de operă.


de Ilarion Lainic · 29 mai 2017

În săptămîna 22-28 mai 2017, în Florilegiu s-au adăugat frînturi din:

Garabet Ibrăileanu (1871-1936)

Alături de Eugen Lovinescu, Garabet Ibrăileanu a fost cel mai important critic de la începutul secolului al XX-lea. S-a născut în 23 mai 1871 la Tîrgu Frumos într-o familie de armeni. După moartea părinților are o adolescență plină de privațiuni și la liceu ajunge cu „bani strînși prin subscripție”. Între 1891-1895 este student la Facultatea de Litere și Filosofie din Iași.

În 1906, alături de C. Stere și Paul Bujor, fondează revista Viața Românească, una dintre cele mai importante reviste literare din secolul trecut, al cărei redactor va fi pînă în 1933 și unde va promova scriitori ca Ion Agârbiceanu, Gala Galaction, Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, Octavian Goga ori I. Al. Brătescu-Voinești.

Romanul publicat spre sfîrșitul vieții, Adela (1933), unul dintre romanele clasice ale literaturii române și care era pentru G. Călinescu „cel mai bun roman de analiză pe care-l avem”, încă se citește cu plăcere.

G. Ibrăileanu s-a stins la 10 martie 1936 la București.

Din roman:

Convingerea că numai o femeie înaltă, cu părul galben, cu o ușoară asimetrie a gurii cînd zîmbește poate da fericirea. Fiorul pe care mi-l dă cuvîntul «Adela».

E atît de plăcut să privești o femeie cînd nu știe că o privești, și mai cu seamă cîn d citește.

Ibraileanu Adela citat

Ștefan Bănulescu (1926-1998)

În urmă cu 19 ani, într-o zi de 25 mai, a murit Ștefan Bănulescu (născut la 8 septembrie 1926). Mult prea puțin citit și aproape uitat astăzi, Ștefan Bănulescu este unul din marii prozatori din a doua jumătate a secolului al XX-lea, creator al unui univers literar unic.

Iarna bărbaților (1965) și Cartea Milionarului, vol. I: Cartea de la Metopolis (1977) închid în ele o lume fantastică și alegorică, o lume locuită de personaje cu biografii fabuloase. Versurile de-un lirism filigranat din volumul Cîntece de cîmpie (1968) vor deveni „documente lirice ale spiritualității personajelor” din Iarna bărbaților, un minunat volum de povestiri. Tetralogia Cartea Milionarului ar fi trebuit să mai includă Cartea Dicomesiei, Sfîrșit la Metopolis și Epilog în orașul Mavrocordat.

Stefan Bănulescu citat

Louis-Ferdinand Céline (1894-1961)

Louis Ferdinand Destouches, de profesie medic, s-a născut la 27 mai 1894 la Courbevoie și a murit la 1 iulie 1961 la Meudon. Cu pseudonimul Louis-Ferdinand Céline a semnat cîteva dintre cele mai importante romane ale literaturii franceze din secolul trecut: Călătorie la capătul nopții (Voyage au bout de la nuit, 1932), Moarte pe credit (Mort à crédit, 1936) ori De la un castel la altul (D’un château l’autre, 1957).

Colaboraționismul din timpul ocupației naziste și eseurile antisemite îl vor trimite în exil în 1944 (Germania, apoi Danemarca, unde e și arestat) și-i vor aduce o condamnare la un an de închisoare în 1950. Este perioada care, chiar și astăzi, aruncă o umbră asupra receptării operei sale. Cu un stil care a fost văzut ca fiind revoluționar, cu un vocabular de multe ori argotic, cu o viziune lucidă asupra vieții și a lumii, oscilînd între disperare, tandrețe și umor, Céline rămîne unul din marii scriitori ai secolului al XX-lea, iar Călătorie la capătul nopții o lectură obligatorie.

Celine Călătorie la capătul nopții citat
Louis-Ferdinand Céline, Călătorie la capătul nopții, trad. Angela Cișmaș, Editura Nemira, București, 1995

Înșir’te mărgăritari: „Astăzi ne despărțim” de Ștefan Aug. Doinaș

„Nu peste mult are să bată vîntul…” este ultimul vers al unuia din cele mai frumoase poeme de dragoste din literatura română scris de Ștefan Aug. Doinaș.


de Ilarion Lainic · 28 mai 2017

În 1955, cînd a venit la București, Ștefan Popa avea 33 de ani. Se născuse într-o zi de 26 aprilie în comuna Caporal Alexa din județul Arad și era fiu de țărani. În 1948 absolvise Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Cluj, iar în timpul refugiului la Sibiu al Universității, audiase cursurile lui Lucian Blaga și făcuse parte din Cercul Literar de la Sibiu alături de Ion Negoițescu, Radu Stancu și I. D. Sîrbu. După absolvire timp de șapte ani se dedicase profesoratului: întîi în satul natal, apoi la Hălmagiu și, la sfîrșit, la Gurahonț.

În București se întreține greu publicîndu-și cîteva texte, dar datorită intervențiilor lui Radu Stanca, a lui Ovid S. Crohmălniceanu, dar mai ales celei a lui Mircea Avram (directorul teatrelor), cu care fusese coleg de liceu la Arad, e numit, la începutul lui 1956, redactor la revista „Teatrul”.

Destinul face să fie primit în gazdă de vărul prim-balerinei Operei din București, Irinel Liciu (născută în 1928 la Cluj), de care se îndrăgostește nebunește.

Surprinzîndu-i pe toți, ea, cea mai frumoasă femeie din Bucureștii acelor ani, cu studii la Moscova și Leningrad, curtată de mai marii zilei, îi va răspunde cu aceeași dragoste.

Peste un an, în februarie 1957, Ștefan Popa e arestat pentru „omisiune de denunț”: „uitase” să informeze organele statului că Marcel Petrișor, un coleg de redacție, își exprimase speranță că revoluția din Ungaria va ajunge și-n România.

E eliberat în februarie 1958, la insistențele lui Irinel se pare, și cei doi se căsătoresc în 8 aprilie 1958.

Și totuși nu cu el alcătuia Irinel un cuplu celebru în acei ani, ci cu Gabriel Popescu, colegul ei de scenă. Acesta însă, pentru orientarea sexuală va fi închis în 1965 și după eliberare va fugi în Vest. Irinel va apărea din ce în ce mai rar pe scenă, pentru ca la 12 februarie 1970 marea balerină să danseze pentru ultima dată — în „Faust”, spectacolul în care, de altfel, debutase.

Steaua ei pălea, în urmă crescînd doar amintirea, dar a lui se înălța. Semna Ștefan Augustin Doinaș și debutase în 1964 cu volumul „Cartea mareelor”, iar în 1968 primise Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române. Îi vor urma șapte premii ale Uniunii Scriitorilor, Medalia Goethe a Institutului „Goethe” din München (1982), Premiul European pentru Literatură (1990) și Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” (1997), iar în 1992 va fi primit în Academia Română.

E unul din intelectualii fini ai epocii, iar marele poet care se dovedise încă de la primele volume e dublat și de-un mare traducător: Goethe (datorită lui avem o strălucită traducere a lui Faust), Hölderlin, Mallarmé ori Valéry.

Deși va exista și-o perioadă cînd Irinel îl va părăsi din cauza infidelităților, cei doi rămîn împreună pînă la sfîrșit. În ziua de 25 mai 2002, la finalul unei operații care reușise, Ștefan Aug. Doinaș suferă un infarct și se stinge. Irinel e chemată la spital, îl vede mort, se-ntoarce acasă, ia un pumn de somnifere și pleacă după el în ultima lor călătorie. Va fi găsită a doua zi de menajeră.

Domnul meu și Dumnezeul meu, iartă-mă! Doinaș, dulcele meu, o prea mare iubire ucide!

a scris în biletul de adio marea balerină, iubirea eternă a unui mare poet.

La sfîrșitul articolului „Ștefan Aug. Doinaș” din România literară (nr. 22, 5-11 iunie 2002) pe care îl dedică morții celor doi, o mare doamnă a poeziei române, Constanța Buzea, scria despre întîlnirea cu ei în urmă cu aproape 40 de ani:

iubirea lor îi făcea suav indestructibili, pentru totdeauna, așa cum se țineau strîns de braț și înaintînd într-o cadență parcă de dans nepămîntean, nemaispunîndu-și cuvinte pînă, depășind grupul nostru gălăgios, și-au reluat conversația întreruptă sau au continuat să tacă… Domnul meu, și Dumnezeul meu, odihnește-i în pace, căci mult s-au iubit, și iartă-i ei greșeala de a nu te fi putut urma pe Tine, în dreptele Tale porunci…

În același număr Livius Ciocârlie le aduce un ultim omagiu tulburător în articolul „Împreună”, iar Nicolae Manolescu își încheie astfel editorialul: „Dumnezeu să-l aibă în paza lui pe Poet!” 

„Astăzi ne despărțim” este unul din cele mai frumoase și mai triste poeme de dragoste din literatura română. Datat 1942 poartă în el atît germenii iubirii de mai tîrziu, cît și al despărțirii îndrăgostiților de lume. Sînt versuri tulburătoare, de-o frumusețe aparte de care e plină poezia de început a lui Doinaș.

Astăzi ne despărțim

Astăzi nu mai cîntăm, nu mai zîmbim.
Stînd la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărțim
cum s-au despărțit apele de uscat.
Totul e atît de firesc în tăcerea noastră.
Fiecare ne spunem: — Așa trebuie să fie…
Alături, umbra albastră
pentru adevăruri gîndite stă mărturie.
Nu peste mult tu vei fi azurul din mări,
eu voi fi pămîntul cu toate păcatele.
Păsări mari te vor căuta prin zări
ducînd în gușă mireasma, bucatele.
Oamenii vor crede că sîntem dușmani.
Între noi, lumea va sta nemișcată
ca o pădure de sute de ani
plină de fiare cu blană vărgată.
Nimeni nu va ști că sîntem tot atît de aproape
și că, seara, sufletul meu,
ca țărmul care se modelează din ape,
ia forma uitată a trupului tău…
Astăzi nu ne sărutăm, nu ne dorim.
Stînd la început de anotimp fermecat,
astăzi ne despărțim
cum s-au despărțit apele de uscat.
Nu peste mult tu vei fi cerul răsfrînt,
eu voi fi soarele negru, pămîntul.
Nu peste mult are să bată vînt.
Nu peste mult are să bată vîntul…1

Vocea lui Doinaș poate fi ascultată într-o înregistrare în care poetul își recită poemul:

În numărul 19 din 2017 al revistei România literară, puteți citi ultima poezie scrisă de Doinaș, Tu care orbești, o poezie în care își reafirmă dragostea pentru Irinel.

înșir’te mărgăritari...

  1. Ștefan Aug. Doinaș, Versuri, Editura Eminescu, București, 1972, pp. 21-22 


Înșir’te mărgăritari: „Balada deposedatului” de Georges Duhamel

„Omul care nu mai are nimic de pierdut, / Omul căruia i s'a luat totul.", versurile lui Georges Duhamel traduse de un poet român mort în drum spre Siberia.


de Ilarion Lainic · 22 mai 2017

La sfîrșitul lui 1942, în pustietățile fără sfîrșit ale Rusiei, un tren plin cu prizonieri grăbea să ajungă în Siberia. Însă moartea le va aduna sufletele și le va arunca trupurile în locuri fără semne cu mult mai devreme și nici unul nu va mai ajunge la destinație.1

Între ei, un bărbat de doar 35 de ani, corespondent de război, născut la Giurgiu. În 1934 își publicase unicul volum de versuri „Duh de basm”, poezii și articole îi apăruseră însă în mai toate revistele vremii. Era în el promisiunea unui mare poet. Primul, la noi, tradusese poezia lui Edgar Allan Poe în 1938, dar și poeme de Paul Claudel, Maurice Maeterlinck, François Mauriac ori Guillaume Apollinaire. Îl chema Emil Gulian (1907-1942) și va fi printre puțini prieteni care în anii de prigoană nu se va dezice de Mihail Sebastian.

În primul număr din 1939 al Revistei Fundațiilor Regale îi apărea traducerea unui poem de Georges Duhamel (1884-1966), cel care, după experiența ca medic în Primul Război Mondial, își va dedica viața și opera apărării unei civilizații cu față umană. Deși cunoscut mai degrabă pentru romanele sale, începuturile literare ale lui Duhamel au stat sub semnul poeziei.

„Balada deposedatului”, poemul pe care Gulian îl alesese pentru începutul de an 1939, prevestea parcă iadul în care pentru mulți ani Europa și lumea aveau să se scufunde. Iadul care va înghiți viețile atîtora, lăsîndu-i pe cei rămași goi și stingheri la marginea drumului, privind fără să înțeleagă cum de-a fost posibil ca, la puțini ani după un alt dezastru, viețile să li se prefacă-n pulbere.

S’a sfîrșit! Tot ce putea a făcut;
Tot ce se cerea dela el s’a ‘mplinit.

Convoaiele nesfîrșite ale „deposedaților” au umplut pămîntul și jalea lor mută s-a strecurat pînă și-n cele mai ascunse cotloane ale sufletului. Înfricoșati de orori, ne-am promis că ne vom schimba, doar că altele, uneori cu mult mai îngrozitoare, și-au făcut din nou loc, iar noi am preferat să ne-nvelim privirile cu strălucirea inutilă a lucrurilor de tot felul. Lumea promisă, lumea cea nouă am găsit-o goală, fără suflet, iar pe cei cărora li „s-a luat totul” i-am lăsat să rătăcească pe drumuri din ce în ce mai ascunse, ca vederea lor să nu ne mai tulbure. Îi știm că sînt acolo, uneori le auzim pașii, respirația bolnavă și suspinele, dar năluciri lucitoare poartă somn liniștit peste noi. Doar în nopțile îngrozitor lungi, cînd ne trezim și cînd apele din oglindă se limpezesc, cînd minciuna se chircește într-un colț, știm că adevărata viață ei o trăiesc, că gustul libertății doar în gurile lor înmugurește și că autentică e doar trezirea lor.

Poemul lui Georges Duhamel în traducerea lui Emil Gulian.

Balada deposedatului

Omul care nu mai are nimic de pierdut,
Omul căruia i s’a luat totul.

Cu nepăsare lasă să se întindă
Pe pat membrele-i rănite și reci.

Cu nepăsare lasă să-i cadă și capul:
Oriunde poate să cadă povara!

Nici o rugăciune, nici un geamăt.
Nu mai vorbește: nimic de spus.

Lasă să se audă doar un suspin,
Un suspin ce aproape nu mai e omenesc.

Ce face între noi? Nu mai are nimic.
E ușurat de orice speranță.

E lipsit de orice bucurie:
Mai are doar viața de neîndurat.

Mai are doar flacărea muribundă.
Și amintiri care trebuesc izgonite.

S’a sfârșit! Tot ce putea a făcut;
Tot ce se cerea dela el s’a ‘mplinit.

S’a sfîrșit! Aruncat din luptă,
Zace un om spăimântător de liber.

Ochiul pustiit urmărește un nor
Ce reflectă, departe, nevăzutele țări.

Și adesea acest ochi se îndreaptă spre noi
Noi ce alergăm după trebi inutile.

Ce caută, între noi, deposedatul?
Călătorul ce așteaptă să se umfle vântul?

Îl privim în tăcere cu toții,
Îl privim cu toții îngroziți.

În fundul sufletelor noastre sfârșite,
Gelozia misterioasă crește.23

înșir’te mărgăritari...

  1. După cum povestește Nicolae Manolescu aici 

  2. Revista Fundațiilor Regale, anul VI, nr. 1, ianuarie 1939, pp. 70-71 

  3. Am considerat că e potrivit să păstrez ortografia anilor interbelici (n.m. I. S.)