„Cînd am să plec din lume n-au să mai fie flori”: Omar Khayyam despre viață, iubire și moarte

Rubaiatele lui Omar Khayyam închid în ele întreagă noastră viață, cu toate slăbiciunile și speranțele noastre, și ne-ndeamnă să trăim clipa.


de Ilarion Lainic · 18 mai 2017

Legenda spune că-n a doua jumătate a secolului al XI-lea, la Nișapur, în Persia, trei învățăcei se leagă prin jurămînt să se ajute reciproc de unul dintre ei va reuși în viață. Se despart și destinul îi aruncă în vîltoarea lumii.

Unul dintre ei, Abdul Kassim, va reuși primul, ajungînd Mare vizir al Imperiului Selgiucizilor și Nizam al-Mulk, cum va fi cunoscut, își amintește ori îi este amintit legămîntul, căci Hassan Sabbah, unul din prietenii care trăiseră pînă atunci în umbră, vine și-i cere un loc la curte, dar curînd uneltește chiar împotriva binefăcătorului și e nevoit, o dată cu urcarea pe tron a lui Malik-Șah, să apuce calea exilului. Personalitate fascinantă a Orientului, Hassan Sabbah, căzut în dizgrație, fondează secta Asasinilor, un membru al căreia se spune că l-ar fi ucis în 1092 chiar pe Nizam al-Mulk.

Celălalt prieten cere însă doar o rentă viageră care să-i permită să scrie poezie și să mediteze asupra celor ale sufletului. Dorința i-ar fi fost îndeplinită și tînărul, aproape necunoscut, devine astfel poetul, matematicianul și astronomul Omar Khayyam.

Omar Khayyam
Bustul lui Omar Khayyam, Nișapur, Iran, via Wikimedia Commons

Pe numele întreg Ghiyath al-Din Abu’l-Fath Umar Ibn Ibrahim Al-Nișaburi al-Khayyami, poetul s-a născut la 18 mai 1048 la Nișapur și se spune că numele de al-Khayyami („fabricant de corturi”) și l-ar fi ales în amintirea tatălui care avusese această îndeletnicire.

Că s-a întîmplat datorită lui Abdul Kassim ori datorită faimei sale (înainte de a împlini 25 de ani scrisese o carte despre aritmetică, una despre muzică și una de algebră), cert este că, în 1073, este chemat de Malik-Șah la Esfahan pentru a pune bazele, alături de cei mai buni învățați ai imperiului, unui observator. Vreme de 18 ani sub conducerea lui Khayyam știința prosperă acolo, culminînd în 1079 cu reforma calendarului, echipa sa calculînd durata unui an pînă la a 11-a zecimală, astfel încît noul calendarul va fi cu mult mai precis decît cel gregorian, adoptat cinci sute de ani mai tîrziu. Se face cunoscut și ca matematician, iar unul din tratatele sale de matematică, Discuții asupra unor probleme de algebră, devine celebru și stă la baza algebrei europene.

În 1092 aparenta stabilitatea de care se bucurase pînă atunci dispare, căci în noiembrie, la cîteva luni după uciderea vizirului său, moare și Malik-Șah, iar văduva acestuia preia frîiele puterii. Cum Khayyam nu se număra printre favoriții acesteia, fondurile dispar, iar atacurile musulmanilor ortodocși se înmulțesc. Erau vizate atît cercetările științifice care determinaseră înlocuirea calendarului lunar musulman, cît și poezia sa cu accente blasfematorii pe alocuri, iar Omar, acuzat de erezie, se vede nevoit să împlinească pelerinajul anual la Mecca.

În ultimii ani de viață se retrage în orașul natal și moare, după ce trecuse de optzeci de ani, la 4 decembrie 1131. Își alesese ca loc de odihnă veșnică o livadă unde florile cădeau de două ori pe an.

Trecerea veacurilor așterne uitarea peste numele lui și peste cele mai mult de o mie de catrene sau rubaiate (rubaiat sau robaiyat, cuvînt de origine arabă care înseamnă patru, sînt catrene în care primul, al doilea și ultimul vers rimează, iar cel de-al treilea este vers alb) pe care se presupune că le-a scris. Cîțiva orientaliști (Thomas Hyde în secolul al XVII-lea, Gore Ouseley în secolul al XVIII-lea sau Friedrich Rückert la începutul secolului al XIX-lea) îl citează și-i traduc cîteva catrene, dar acestea rămîn cunoscute doar unui cerc restrîns.

Totul avea să se schimbe odată cu apariția în 1859 la Londra a unei traduceri semnate de Edward FitzGerald (1809-1883). FitzGerald a studiat la Trinity College, Cambridge, și s-a numărat printre prietenii lui Thackeray și Tennyson, dar n-a arătat mult timp că ar fi interesat de succesul literar. Publică cîteva lucrări care trec aproape neobservate, traduceri de poezie spaniolă, iar în 1853, cînd trecuse 40 de ani, începe studiul literaturii persane la Oxford. Profesorul său, Edward Byles Cowell, îi trimite patru ani mai tîrziu, din Calcutta, cîteva rubaiate, iar FitzGerald publică, anonim, în 1859 o primă ediție The Rubaiyat of Omar Khayyam, care cuprindea doar 75 de catrene și care era ilustrată de Edmund J. Sullivan

Mica broșură, tipărită în două sute cincizeci de exemplare, trece mult timp neobservată și, deși prețul inițial fusese de 5 șilingi, curînd ajunge pe raftul cărților de 1 penny și poate ar fi fost înghițită cu totul de uitare, de-n 1861, așa cum povestește o altă legendă, poetul și pictorul Dante Gabriel Rossetti, scotocind în lada cu vechituri, n-ar fi dat peste ea. În aceeași zi se-ntoarce cu Swinburne si cumpără alte patru exemplare, iar faima rubaiatelor crește pe zi ce trece, FitzGerald scoțînd noi ediții. Deși traducerea nu era întru totul fidelă și-n edițiile care vor urma va fi revizuită destul de mult, catrenele lui FitzGerald rămîn ca un moment important în lirica engleză și fraze ca “A Jug of Wine, a Loaf of Bread—and Thou,” “Take the Cash, and let the Credit go” sau “The Flower that once has blown forever dies” devin celebre în cultura engleză. Vor urma traduceri și-n alte limbi și Khayyam e redescoperit în Iran ca urmare a interesului arătat de europeni.

„Un om prin lume trece. El nu e musulman. / Nici infidel nu este. Nu crede-n legi și zei. / Nu neagă, nu afirmă. Dar vezi în ochii săi / Că nimenea nu este mai trist și mai uman.”1. Acestea sînt, în minunata traducere a lui George Popa, versurile în care vorbește despre sine unul dintre cei mai mari poeți persani. „Îmi aparțin. Pricepeți? Și sînt ceea ce sînt2 ori „Nici infidel cu totul, nici musulman smerit”3 sînt versurile unui poet care pune tot la îndoială și care-și clamează, mai presus de toate, libertatea, trăind în același timp întreaga dramă a existenței umane, a trecerii și a uitării: „Să calci ușor, căci, poate, fărîma de pămînt / Pe care-o sfarmi – alt’dată era doi ochi albaștri”4. Pentru care nu doar existența făpturilor de carne e efemeră, ba chiar cea a lumii: „un miraj e lumea. Viața e un vis.”5

Așa cum Shakespeare avea să scrie mai tîrziu că „Lumea-ntreagă / E-o scenă și toți oamenii-s actori / Răsar și pier, cu rîndul, fiecare”6 și pentru Khayyam lumea-i un spectacol:

O-nchipuire-i lumea din năluciri de fum.
Un loc vrea fiecare pe scenă să ocupe.
Tu află adevărul din adîncimi de cupe:
Că totul pendulează între miraj și scrum.7

Un spectacol absurd, al cărui înțeles nici măcar cunoașterea nu e în stare să-l reveleze: „Un punct pierdut e lumea în haosul imens / Toată știința noastră: cuvinte fără sens.”8, dar unul care se supune destinului implacabil și indiferent:

O mînă-ascunsă scrie și trece mai departe.
Nici rugi, nici argumente, nici spaima ta de moarte
Nu vor îndupleca-o să șteargă vreun cuvînt.
Nici lacrimile tale nu pot să șteargă-un rînd.9

Ilustratie Edmun J. Sullivan
Ilustrație de Edmund J. Sullivan la rubaiatul LI “The Moving Finger writes…” („O mînă-ascunsă scrie…”) din ediția apărută în 1859, via Wikimedia Commons_

Dar, deși nu există răspunsuri, deși ne scăldăm într-un ocean de nepăsare în care sîntem mai neînsemnați decît un grăunte de nisip, dragostea ori vinul pot deveni un balsamul pentru sufletul ce se găsește cu totul gol înaintea acestui haos: „tu vei afla în vin / Uitarea care-mpacă nemărginita fire.”10 ori

Acestei lumi nedrepte să nu-i dai viața ta.
Nu-ți aminti durerea ce-a fost și ce-o să vie.
Lîngă o zînă albă cu sîni de iasomie
Ascunde-te de lume cu-o cupă-alăturea.11

Și totuși există versuri în care frumusețea lumii se-ntoarce deplină și-n care Khayyam pare a uita pentru o clipă de absurd, de singurătate ori de întunericul ce ne-așteaptă dincolo:

Un cîmp de roze-i lumea. Privighetori le cîntă.
Iar fluturii sînt oaspeți. Cînd nu-s privighetori,
Nici trandafiri, nici fluturi – am stele-n loc de flori,
Iar șoapta ta e harfa ce-mi face ora sfîntă.12

Căci pentru poetul persan dincolo nu mai e nimic, noi fiind cei care susținem lumea, o lume ce încetează să existe o dată cu dispariția noastră:

Cînd am să plec din lume n-au să mai fie flori,
Nici chiparoși, nici buze, nici vin cu-arome fine.
Nici zîmbet, nici tristețe, nici înserări și zori.
Nu va mai fi nici lumea – căci gîndul meu o ține.13

Acuzat de erezie, aparent iconoclast în multe versuri, Omar Khayyam scrie un minunat și tulburător catren despre divinitate, poate cel mai frumos și tulburător închinat Lui:

Tu sau Te-ascunzi de lume, sau Te arăți în toate
Și te amuză — aceste efecte minunate
De a juca în lucruri. Căci Tu ești și actor
În propria Ta piesă — și ești și spectator.14

Deși poezia lui Omar Khayyam poate părea la prima vedere una întunecată, lipsită de speranță, ca o pădure bătrînă, neumblată, are atît de multe luminișuri uimitoare în care lumina filtrată de frunze se joacă în aer închipuind imagini de-o desăvîrșire și de-o frumusețe cum puține găsești în literatura universală, încît străbătînd-o, rătăcindu-te, uneori ai vrea să rămîi pentru totdeauna acolo. Descoperi cu mirare că ochi noi ți se deschid, cum unora le e dat înaintea morții, și că alte culori ți se-arată. Dar oare nu aceasta-i menirea poeziei?

Cînd te-a secat de lacrimi viața care doare,
Gîndește-te la roua din geana unei flori.
Și cînd ai vrea ca noaptea din urmă să coboare,
Gîndește la trezirea unui copil în zori.15

  1. Rubaiyatele lui Omar Khayyam, traducere de George Popa, ediție definitivă, Editura Timpul, Iași, 1995, p. 23 

  2. Ibidem, p. 24 

  3. Ibidem, p. 24 

  4. Ibidem, p. 29 

  5. Ibidem, p. 32 

  6. Cum vă place, act II, sc. 7, traducerea de Virgil Teodorescu 

  7. Rubaiyatele lui Omar Khayyam, ed. cit., p. 41 

  8. Ibidem, p. 55 

  9. Ibidem, p. 42 

  10. Ibidem, p. 91 

  11. Ibidem, p. 106 

  12. Ibidem, p. 118 

  13. Ibidem, p. 54 

  14. Ibidem, p. 65 

  15. Ibidem, p. 120 


Înșir’te mărgăritari: „E-o anume-Nclinare a luminii” de Emily Dickinson

„E-o anume-Nclinare a luminii / În După-amiezi hivernale / Care-apasă ca Muzica însăși" e începutul unui celebru poem de Emily Dickinson


de Ilarion Lainic · 15 mai 2017

Poeții nu aprind decît Lămpi —
Apoi ies din odaie —1

(Poeții nu aprind decît Lămpi, 1864)

Sînt versurile care definesc cel mai bine trecerea prin lume a celei mai mari poete americane, Emily Dickinson, una dintre vocile importante ale liricii universale. Imaginea romantică a poetului, văzut ca o făptură chinuită, cu un destin tulbure și tulburător, care încearcă să ne schimbe viziunea asupra lumii arătîndu-ne frumuseți ascunse și care sfîrșește întotdeauna tragic, e la ani lumină distanță de această poetă care-n timpul vieții a trecut ca o umbră prin viețile celorlalți și care și-a petrecut ultimii ani de viață într-o recluziune aproape totală.

„Domnișoara din Amherst”, cum a mai fost numită, nu putea avea o biografie mai banală, rezumabilă în doar cîteva rînduri. Născută la 10 decembrie 1830 într-o mică localitate din Massachusetts, Amherst, într-o familie respectată, deși nu bogată, urmează primele șapte clase de școală la Colegiul din Amherst, fondat de bunicul patern, Samuel Dickinson, și unde tatăl, Edward Dickinson, era trezorier, iar în 1847 se înscrie la Mount Holyoke Female Seminary în South Hadley, la zece mile de orașul natal, unde nu rămîne decît zece luni. Va fi și cea mai lungă ședere departe de casă.

Cîteva călătorii, șase sau șapte, una dintre ele în 1855 împreună cu Lavinia, sora mai mică, la Washington, unde tatăl reprezenta în Congres districtul Hampshire din Massachusetts. Un premiu la un concurs culinar, o corespondență bogată cu cîțiva prieteni, două sau trei legături romantice, mai degrabă iubiri intelectuale, și mai puțin de zece poeme publicate în timpul vieții. Iar din 1865 sihăstria aproape totală. O retragere care pare să fi fost aleasă, ca un refuz al lumii care n-o înțelegea, mai ales că Dickinson pare să fi suferit întreaga viață, după cum mărturisește uneori în corespondență, din cauza golului intelectual din jurul ei, tînjind mereu după companioni egali intelectual cu care să schimbe idei, nu doar fraze banale.

Despre preferințele ei literare nu știm mai nimic, căci în corespondență le amintește doar pe surorile Brontë și cîțiva scriitori minori, deși a trăit într-o perioadă înfloritoare a literaturii americane: Hawtorne publicase Litera stacojie și Casa cu șapte frontoane, iar Melville Moby Dick pe cînd ea împlinise 21 de ani, Poe murise de puțin timp, iar în 1855 apăruse volumul Fire de iarbă al lui Whitman ce avea să fie, în același timp, revelație și revoluție în lirica americană. În aceeași perioadă, peste ocean, o altă poetă, Christina Rossetti, născută cu cîteva zile înaintea lui Dickinson, aduna în jurul ei societatea literară engleză devenind una din cele mai strălucite personalități artistice ale epocii.

Îngeri poți vedea în zori,
Printre Rouri cum se-nclină,
Culegînd — zîmbind — zburînd —
Mugurii să le-aparțină?2

(Îngeri poți vedea în zori, 1859)

Emily Dickinson pare un moment singular în literatura americană, o insulă. Și poate chiar ea a contribuit la aceasta, căci nu și-a arătat opera nici celor apropiați. În 1858 începe să revadă poemele scrise pînă atunci și să le adune în caiete. Cele 40 de „cărticele”, pe care le umple în următorii șapte ani, vor cuprinde aproape 800 de poeme. Nu se știe dacă voia să le trimită prietenilor ori să le păstreze pentru sine, așa cum făcuse înainte cu ierbarele, botanica fiind o pasiune constantă de-a lungul vieții. Sau poate erau o lungă „_scrisoarea către Lume” (This is my Letter to the World)_ așa cum scrisese într-o poezie din 1863.

După moartea ei, la 15 mai 1886, cu atît mai mare a fost surpriza familiei cînd, într-un scrin, au găsit, în amintitele cărticele și pe bucăți de hîrtie, aproape 1800 de poeme. Cum Emily nu lăsase instrucțiuni decît cu privire la soarta corespondenței cerînd să fie arsă, Lavinia, în ultimii ani de viață, se dedică întru totul publicării lor. Prima ediție a poeziilor, apărută în 1890 nu atrage atenția criticii și va trebui să treacă aproape jumătate de secol, pentru ca, abia după Primul Război Mondial, prin anii ’30, să apară primele studii care să-i recunoască valoarea poeziei, urmate în 1955 de prima ediție critică a lui Thomas H. Johnson, în care-au fost adunate pentru prima dată toate poemele cunoscute ale poetei în forma în care fuseseră lăsate în manuscris (majoritatea poemelor publicate pînă atunci suferiseră modificări din partea diverșilor editori).

Într-o Lume însingurată — Străinii
Azil îți cerură odată —
Vezi, poartă-te bine, să nu fi în Cer
Tu însăți o Refugiată —3

(Într-o Lume însingurată, 1866)

Dacă critica a descoperit-o și i-a apreciat modernismul tîrziu, cititorul de rînd s-a îndrăgostit încă de la început de vocea ei inconfundabilă, de tristețea versurilor, de atmosfera de cele mai multe ori apăsătoare, de continua căutare a unui sens, de misticismul profund. O poezie în care ritmul, rima, gramatica erau ocolite atunci cînd încătușau gîndul pur. Astăzi, Emily Dickinson face parte din canonul literar american și e unanim recunoscută ca o voce unică în literatura universale.

Printre temele fundamentale ale poeziei sale se numără dragostea, singurătatea, moartea ori eternitatea. Unul din cele mai celebre și mai uimitoare poeme ale sale, There’s a certain Slant of light (E-o anume-Nclinare a luminii) vorbește despre schimbare, despre vremelnicia clipei în după-amiezile de iarnă (și cît de scurte sînt acestea!) ce creează o senzație apăsătoare, chinuitoare. E poemul tragismului căutării („De la Nimeni nu se-nvață Nimic”) și-al unei imagini, în ultimele versuri, pe cît de neliniștitoare, pe atît de minunate, a morții, a liniștii rigide care se așază între cei plecați și lume. Sînt versuri aproape mistice, a căror frumusețe diafană e mai ușor de trăit și simțit decît de explicat. Întocmai înclinării luminii la ceas fermecat, de amurg.

E-o anume-Nclinare a luminii

E-o anume-Nclinare a luminii
În După-amiezi hivernale —
Care-apasă ca Muzica însăși
Din mari Catedrale —

Se cască o Rană cerească în noi —
O durere eternă,
Între Sensul și locul unde le-aflăm,
E-o deosebire internă —

De la nimeni nu se-nvață Nimic —
Pecetea e Disperarea —
O durere imperială
Trimisă de Aer —

Cînd vine — Peisajul e numai urechi —
Și umbrele-și țin răsuflarea —
Cînd pleacă — e ca la vederea Morții —
O senzație de Îndepărtare —4

1861

(trad. Veronica Porumbacu)

 

Citiți și Din noianul clocotitorului ocean, un poem de dragoste de Walt Whitman, ori un tulburător sonet de Dante Gabriel Rossetti, Fără ea.

  1. Emily Dickinson, Versuri, traducere și postfață de Veronica Porumbacu, Editura pentru Literatură Universală, București, 1969, p. 265 

  2. Ibidem,  p. 32 

  3. Ibidem, p. 278 

  4. Ibidem, p. 79 


Șapte cărți de recitit din literatura română contemporană

Plăcerea lecturii e întreagă cînd la sfîrșitul cărții arzi de nerăbdare să te întorci cît mai curînd. Din literatura română de azi am ales șapte volume.


de Ilarion Lainic · 12 mai 2017

Pentru mine o carte trece testul simplei plăceri a lecturii în două situații: atunci cînd prelungesc cititul dorind ca povestea să n-aibă capăt și cînd, o dată terminată, îmi spun că trebuie s-o recitesc cît mai curînd.

Era o vreme cînd pur și simplu devoram literatura contemporană, în special cea română poate și pentru că aveam acces la ea cu mult mai ușor. Citeam recenzii, cele cîteva cuvinte, întotdeauna laudative, de pe ultima copertă mă umpleau de nerăbdare, mă lăsam influențat de publicitatea, de prea multe ori deșănțată, care sufoca internetul și cumpăram volum după volum, pentru ca, după ce treceam de ultimele pagini cu un efort imens de voință (încă îmi impuneam să termin și cărțile care nu-mi spuneau nimic după ce deja trecusem de jumătate), să mă trezesc că le privesc tîmp și le-arunc într-un colț neînțelegînd de unde excitația celor care scriseseră adevărate panegirice la adresa lor.

Am ales șapte pe care astăzi sînt convins că le voi reciti într-o zi. Șapte care mi-au împlinit așteptările, iar cîteva dintre ele chiar mi le-au depășit. Le-am așezat alfabetic pentru că o ierarhie a lor nu-i scopul articolului de-acum.

Cartea șoaptelor de Varujan Vosganian

O carte care nu se poate povesti, de-o frumusețe aparte. O carte care, deschizînd-o la întîmplare și citind cîteva rînduri, te subjugă pe de-a-ntregul. Un lung poem al destinului armenilor în România. Și nu numai…

Evgheniții de Constanța Vintilă-Ghițulescu

O carte cu parfum de epocă care te poartă la începutul secolului al XIX-lea și  care nu te mai lasă să pleci. O poveste de dragoste supusă încercărilor într-o lume care-și trăia ultimii ani.

Inocenții de Ioana Pârvulescu

Cel mai bun roman al autoarei de pînă acum, deși nici celelalte două (Viața începe vineri, 2009 și Viitorul începe luni, 2012) nu-s de lepădat. Într-un stil plăcut, cu iz de copilărie și de după-amiază de vară, cartea e o veritabilă cutie cu amintiri pentru cei care și-au petrecut copilăria în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea. Despre roman am scris și-n Copilăria ca metaforă…

Medgidia, orașul de apoi de Cristian Teodorescu

O carte în care 103 istorii se adună ca într-un puzzle pentru a alcătui povestea unui oraș aflat la hotarul vremurilor, în timpul „de apoi”. Un oraș numit Medgidia, deși ar fi putut purta numele oricărui alt oraș din România, căci toate au fost încercate în egală măsură de tăvălugul istoriei în anii ’40 ai secolului trecut. Un oraș în care au venit și-au trecut vieți la fel de obișnuite și de vesele ori de triste ca ale noastre. Un oraș care și-a căutat mîntuirea în oameni.

Nostalgia de Mircea Cărtărescu

Am ezitat dacă să includ acest volum dat fiind că a apărut într-o primă ediție în 1989 cu titlul „Visul” și că în timp a căpătat o aură clasică. Dar cum încă cred că e cea mai bună carte a sa, unde in nuce găsești toată proza de mai tîrziu, am simțit nevoia s-o adaug.  Sînt prea multe de spus ca să-i stric farmecul folosind cuvinte puține.

Viața lui Kostas Venetis de Octavian Soviany

O carte cu un personaj fabulos, Kostas Venetis, care străbate Europa la sfîrșitul secolului al XIX-lea (își începe viața într-un sat de lîngă Salonic, rătăcește apoi prin Istanbul,  București, Paris, Viena ori Veneția) și care dintr-un neofit într-o mănăstire grecească se transformă într-un inițiat în adîncurile tulburi ale Răului. Un minunat roman al unui poet care dovedește și strălucite calități de prozator.

Viețile paralele de Florina Ilis

Un roman ce pare că prezintă ultimii ani din viața lui Mihai Eminescu, dar care printr-un amestec subtil al planurilor temporale reușește să țeasă un altfel de desen în covor. O carte în paginile căreia rătăcește un Eminescu uman, cu lumini și umbre ca ale noastre, un Eminescu peste care am putea da într-o dimineață pe stradă și pe care nu l-am recunoaște.

Peste cîțiva ani cîte oare mă vor ispiti? Și cîte vor trece proba timpului peste o jumătate de veac?