„Povestea unei coroane de oțel”: George Coșbuc despre cum ne-am cucerit independența

„Coroana Regelui nostru Carol este făcută din oțel de tunuri de-ale Turcilor din Plevna". Așa își începe povestea despre războiul de neatîrnare G. Coșbuc.


de Ilarion Lainic · 10 mai 2017

Suntem independeți; sîntem o națiune de sine stătătoare. […] domnilor deputați, nu am cea mai mică îndoială și frică de a declara în fața reprezentațiunei naționale că noi suntem o națiune liberă și independentă. Însă, domnilor, acum încep greutățile, fiindcă noua noastră condițiune cu definirea independenței noastre într-un mod mai determinat și mai absolut trebuie să fie acceptată de Europa. […] guvernul va face tot ce va fi cu putință ca starea noastră de stat independent și de sine stătător să fie recunoscută de Europa la viitoarea pace.1

În acest fel, la 9 mai 1877 în ședința Adunării Deputaților, într-un celebru discurs Mihail Kogălniceanu, ministrul „Trebilor din Afară”2, proclama independența României față de Imperiul Otoman. În aceeași zi Adunarea Deputaților votează o moțiune prin care ia act de războiul dintre România și Turcia, de ruperea legăturilor cu Înalta Poartă și de proclamarea independenței absolute, iar a doua zi se votează legea prin care se înființează Ordinul „Steaua României”, lege promulgată în aceeași zi de principele Carol I.

Era începutul unui război care pentru multă vreme avea să rămînă în conștiința națională ca momentul de trezire și de glorie, temelia pe care s-a clădit România modernă. Războiul în care poporul își va dovedi vitejia prin fapte ce vor căpăta în timp aură de legendă.

George Cosbuc
George Coșbuc

Unul dintre cei mai cunoscuți și mai iubiți scriitori de la sfîrșitul secolului al XIX-lea, George Coșbuc (1866-1918),  supranumit „poetul țărănimii”, publică în 1899 două cărți prin care încerca să amintească și să explice faptele acelor ani: „Războiul nostru pentru neatîrnare” și „Povestea unei coroane de oțel”. Coșbuc începuse să lucreze la ele cu doi ani înainte la propunerea lui Spiru Haret și le scrisese „anume pentru țărănime”,

În cea dintâi, care cuprindea șase părți („Sărirea noastră într-ajutor”, „Smulgerea Griviței”, „Svârcoliri pe sub pământ”, „Cucerirea Rahovei”, „Risipirea Plevnei” și „Smârdanul și Vidinul”) încercase să povestească războiul, dar „nu în întregimea lui”, ci alegînd „întîmplările de căpetenie”3

Cea de-a doua, cu subtitlul „Restatornicirea domniei românești și războiul nostru pentru neatârnare”, în cele trei părți („Domnitorul”, „Oastea” _și _„Țara”), deși trata același subiect, era o frescă mai amplă a acelor ani punînd în evidență rolul jucat de principe, mai tîrziu devenit rege, în acea epocă tulbure, și legătura puternică care se crea încet între el și țară. De-a lungul paginilor, uneori fățiș, alteori abia sugerat, se țesea istoria care-a dat naștere Coroanei Regelui „făcută din oțel de tunuri de-ale Turcilor din Plevna.”4

În cuvinte simple, ca și cum ar fi spus o poveste la una din șezătorile serilor lungi din iarnă, George Coșbuc explică contextul politic care-a dus la apariția războiului, povestește întîmplări de pe cîmpul de luptă prin care ilustrează atît vitejia soldatului de rînd, cît și a conducătorului său care a preferat să rămînă în mijlocul armatei, dar nu-i uită nici pe cei rămași acasă, ei „rupând bucățica de pâne în două și trimețând-o jumătate celor ce se luptau.”5

„Precum e cărbunele aprins, așa ne-a fost odată inima. Cu încetul apoi, cărbunele lăsat în pace s’a acoperit cu cenușă. Și zicea lumea că e stins cărbunele, că din ce-a fost el odată a rămas numai cenușa care nu se mai poate aprinde. Și însăș unii dintre noi ne amăgeam cu părerea și, văzând cenușa, credeam că nu mai e scântee sub ea.” 6 scrie Coșbuc oglindind parcă neîncrederea și teama ce domneau la începutul războiului, mai ales că „Oștirea noastră era puțină după număr, alăturând-o cu a Turcilor și a Rușilor”, doar că aceasta „era tare și iscusită. Atât îi trebue oștirii, după puterea omenească, ca să birue, încolo e voia lui Dumnezeu.” 7.

Amintindu-și de cuvintele unui străin, uimit de rezistența românească de-a lungul veacurilor („Cum nu le-a fost frică Românilor să trăiască!”) Coșbuc notează cu mîndrie:

Nouă nu ne-a fost frică nici de viață, chiar de-a fost amârîtă și nici de moarte. Cine a zis vorba: nu da Doamne, omului cât poate răbda, a fost Român amărît, dar Român care a putut să rabde mai mult de cât trebuia să-i dea Dumnezeu.8

Și această îndîrjire o va descoperi și la principe care se ține de promisiunea făcută la venirea în țară: „În clipa în care am pus piciorul pe acest pămînt cu sfințenie apărat, am și devenit Român. Cetățean astăzi iar mâine soldat de va fi nevoie, Eu voiu împărtăși cu Românii și soarta cea bună și soarta cea rea.”9, căci Carol doarme în bordeie, o dată chiar „pe o năsălie de dus morții, într’un cort de ambulanță, căci n’a avut unde să doarmă într’alt loc.”10, mănîncă cu soldații și își riscă viața ori libertatea ca oricare dintre ei (la Calafat ori la Grivița obuzele cad lîngă el, la Plevna pe cînd cerceta bateriile rusești e prins sub tirul artileriei turcești, iar la Dubnic părăsește o colină cu doar cîteva clipe înainte ca oastea turcească să năvălească). Un principe mîndru, care nu acceptă ca românii să fie sub comandă rusească, Coșbuc povestind cum, auzind că rușii le lasă românilor poruncă scrisă în rusește ca să meargă să păzească prizonierii la Nicopole, Carol le răspunde categoric: „Oastea română știe numai românește și n’ascultă decât de porunca Domnului țării.”11.

Szathmari Carol I Poradim
Carol Popp de Szathmári, Cartierul principelui Carol I la Poradim, via Wikimedia Commons

Aceasta era oastea despre care Coșbuc scria cu duioșie:

Toți oștenii noștri s’au purtat vitejește. Toți au răbdat neajunsurile pricinuite de vieața din tabără, cu aceeași vrednicie. În focul gloanțelor dușmane, în bălțile șanțurilor de adăpost, noaptea pe întunere ca în mormânt stând străjeri prin pustietatea văilor, în spital răniți, fără mâncare și fără foc pe vreme de viscol pretutindeni flăcăii noștri au avut aceeași inimă, ca și în zilele liniștite.12

De altfel unul dintre cele mai calde și mai frumoase capitole este dedicat apărării steagurilor țării în care Coșbuc amintește numele celor care le-au salvat cu viața la reduta Grivița (sergentul major Alecu Alexandrescu, sergentul Scărlătescu ori sergentul Dumitru Pungă) ori povestește cum la Plevnița un soldat, Toader Hristea, s-a aruncat și-a acoperit cu trupul un steag căzut pe care un turc încerca să-l apuce. Astfel că „în tot războiul n’am pierdut nici un steag.[…] Dar dela Turci am smuls multe steaguri.”13

Nicolae Grigorescu Atacul de la Smardan
Nicolae Grigorescu, Atacul de la Smârdan, via Wikimedia Commons

Iar soldații și-au arătat vrednicia nu doar în luptă, ci și în „ținerea unul la altul” („să te gândești numai la tine și te bucuri că tu scapi, primejduind pe alții și lăsându-i în strâmtoare, asta nu e nici omenește, nici creștinește.”14) ori în modul în care i-au tratat pe prizonieri („În război dușmanul ți-e dușman numai câtă vreme are armă și se apără” și „Nu e creștinește să-l batjocorești ori să-l omori.”, mai ales că „în război se joacă soarta cu oamenii, și se poate ca biruitorul de azi să fie biruit mâine.”15)

Românul e un soldat care îndură și care se luptă vitejește, dar care nu se dă în lături nici de la ceasurile de petrecere și Coșbuc povestește cum principele Carol găsindu-i într-o zi pe soldați sărbătorind și mirîndu-se că, deși sînt obosiți, totuși horesc, primește un răspuns hîtru, dar în același timp plin de obidă, din partea unui sergent: „Așa ni-e firea, Măria Ta. La horă nimeni nu se plânge de obosit. Și apoi destul ne bate pământul; să-l mai batem și noi pe el.”16

După război un alt moment important: anul 1881 și întregirea poveștii coroanei de oțel.

„La zece Maiu 1877, țara noastră s’a rostit neatârnată” notează Coșbu și continuă „Această zi, de zece Maiu, e cea mai mare și mai frumoasă dintre sărbătorile neamului românesc. Ea are o întreită însemnătate, că trei lucruri mari și hotărîtoare ale sorții noastre s’au petrecut într’această zi”17, căci în 1866, la 10 mai, Prințul Carol „s’a urcat în scaunul domniei românești”, iar în 1881, tot într-o zi de 10 mai, România devine Regat.

Și Coșbuc explică pe îndelete, ca și cum ar fi povestit un basm, despre însemnătatea ultimului act:

Rostul acestului lucru e așa. Precum într’un sat, să zicem la un ospăț, fruntașii satului, adică acei mai cu vază și mai cu carte ori din neam mai cinstit și mai cu dare de mână, stau în fruntea mesei, iar acei mai mijlocii cu starea stau pe la mijloc, cei mai codași stau mai către ușe, tot așa stăpânirile țărilor din lume. Când s’adună străpânirile și când e să-și rostească vorba, Împărații stau în fruntea mesei, Regii la mijloc, iar Prinții sau voevozii și Ducii oricum se mai numesc ei altfel, stau mai în coadă.

Până ’naintea războiulu noi nici n’aveam loc în casa unde erau adunate stăpânirile. Stăteam prin tindă ca slujitorii…18

coroana României
Coroana de oțel a Regatului României, via Wikimedia Commons

La încoronare, principelui Carol „i s’a pus pe cap o coroană de Rege, făcută din oțel de tunuri de-ale Turcilor biruiți.”19 și poetul țărănimii notează, cu mîndrie că, deși coroanele altora sînt din aur și pline cu pietre scumpe, a noastră, din oțel, e cu mult mai prețioasă căci „mare luptă ne-am luptat și prin grele primejdii ne strecurarăm viața, până s’o dobândim.” 20

Coșbuc avea credința că, devenită regat, România a pășit pe-un alt drum, ca un altfel de viitor o așteaptă și că stă-n puterea generațiilor viitoare să fie demne și să arate că sacrificiul celor care și-au vărsat sîngele pe pămînt bulgăresc n-a fost zadarnic, ultimele rînduri ale cărții constituindu-se într-un veritabil testament21:

Numai dela cumințenia noastră a tututor atârnă de acum, pe lângă voia Celui-de-sus, soarta Românilor. Să ne încredem ca și până’acum în puterile neamului nostru și să fim gata de lupte și de jertfe când e vorba de țara în care zac înmormântate oasele părinților noștri și iubindu-ne unii pe alții, să adunăm toate năzuințele vieții noastre în spre o singură țintă a neamului întreg, spre ținta cea cuprinsă într’aceste patru vorbe:

PATRIA ȘI DREPTUL MEU!

Din păcate, George Coșbuc avea să moară într-o zi de 9 mai în anul 1918 și n-avea să apuce împlinirea celuilalt vis: unirea tuturor românilor într-o singură țară.

  1. Mihail Kogălniceanu, Opere, IV, Oratorie, II, 1864-1878, partea a IV-a, 1874-1878, text stabilit, studiu introductiv, note și comentarii de Georgeta Penelea, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1978, p. 478-481 

  2. de Externe 

  3. George Coșbuc, Războiul nostru pentru neatîrnare, Imprimeria și Editura „C. Sfetea”, București, 1907, p. 3 

  4. George Coșbuc, Povestea unei coroane de oțel, Editura și institutul de arte grafice C. Sfetea, București, 1914, p. 5 

  5. Ibidem, p. 194 

  6. Ibidem, p. 24 

  7. Ibidem, p. 28 

  8. Ibidem, p. 29 

  9. Ibidem, p. 11 

  10. Ibidem, p. 41 

  11. Ibidem, p.32 

  12. Ibidem, p. 92 

  13. Ibidem, p. 130 

  14. Ibidem, p. 106 

  15. Ibidem, p. 109 

  16. Ibidem, p. 66 

  17. Ibidem, p. 180 

  18. Ibidem, p. 222 

  19. Ibidem, p. 223 

  20. Ibidem, p. 6 

  21. Ibidem, p. 224 


Înșir’te mărgăritari: „Balada călătorului” de G. Topîrceanu

„Te cuprind deodată lungi păreri de rău / (...) După cîte n-au fost, dar puteau să fie" sînt versurile cu care Topîrceanu ne însoțește în călătorii.


de Ilarion Lainic · 7 mai 2017

Primăvară, unde ești?

(Rapsodii de primăvară)

George Topîrceanu s-a născut în 20 martie 1886, la Azilul „Elena Doamna”, în București, ca fiu al lui Gheorghe Topîrceanu, cojocar, și al Paraschivei (născută Coman), maestră țesătoare, cei doi fiind originari din zona Sibiului. Părinții peregrinează prin diverse localități: Horezu (Vîlcea), din nou la București, Armășești (Ialomița), schitul Văleni (Argeș) înainte de-a se stabili la Nămăiești, județul Muscel ale cărui plaiuri vor lăsa urme adînci în amintirile poetului.

Primele două clase primare G. Topîrceanu le urmează la București, iar următoarele la Șuici în județul Argeș, iar între 1898 și 1901 este elev la liceul Matei Basarab din București, apoi la Sf. Sava. În această perioadă, influențat de versurile lui Eminescu și ale lui Byron, scrie primele versuri, dar debutul are loc abia în 1904 în revista umoristică Belgia Orientului sub semnătura G. Top. În 1906 se înscrie la Facultatea de litere și filozofie, la București, dar renunță curînd la studii din cauza condițiilor materiale.

Din 1909 devine colaborator la Viața românească a lui G. Ibrăileanu, la invitația căruia în 1911 se va muta la Iași. În 1913 participă la campania din Bulgaria și un an mai tîrziu 1914 se înscrie la Facultatea de litere și filozofie din Iași, dar, din cauza intrării României în Primul Război Mondial e mobilizat și se vede nevoit să-și întrerupă studiile. Cade prizonier la Turtucaia în 1916 și e eliberat abia la începutul lui 1918.

În 1916 îi apăruseră volumele Balade vesele și Parodii originale care, din cauza războiului, trec aproape neobservate, dar cărțile de după război, Balade vesele și triste (1920), Migdale amare (1928), Scrisori fără adresă (1930) ori Pirin-Planina (1936), sînt bine primite de public și Topîrceanu devine un poet iubit, la apariția căruia „sala izbucnea spontan în aplauze”, după mărturia lui Demostene Botez.

Bolnav de cancer hepatic la începutul anului 1937 pleacă la Viena împreună cu Otilia Cazimir (1894-1967), cei doi trăind de ceva vreme o poveste discretă de dragoste. Întors de la Viena, la 7 mai 1937 s-a stins la Iași în casa lui Demostene Botez.

În ce vară? În ce an?
Anii trec ca apa…

(Balada morții)

Deși în 1926 primește Premiul Național de Poezie și deși în 1936, la propunerea lui Mihail Sadoveanu de care-l lega o frumoasă prietenie, este ales membru corespondent al Academiei Române, cu toată dragostea publicului, George Topîrceanu va fi privit de majoritatea criticilor literari ca un poet mai degrabă minor, G. Călinescu în a sa Istorie a literaturii române de la origini pînă în prezent sintetizînd într-un paragraf celebru această prăpastie:

Neînțelegerea în privința lui Topîrceanu vine dar de aci: că amîndouă tezele (cea apologetică și cea care-i neagă valoarea, n.n., I. L.) pot fi susținute cu dreptate. El nu-i niciodată atît de liric încît să fie mare, niciodată atît de facil încît să nu fie poet.1

Alături de Balada morții care reia motivul Mioriței, de Balada munților (un veritabil poem al toamnei) ori de Balada popii din Rudeni (unde contemplația e însoțită de-un „umor fin ca un fulg de zăpadă”, N. Manolescu), Balada călătorului e totuși unul din poemele care rezistă timpului.

Adevăratele călătorii, singurele care contează, sînt cele care nasc întrebări, cele în care ne rătăcim și ne găsim cu totul dezgoliți în fața necunoscutului. Cele care nasc ceasurile de disperare cînd credem că totul s-a sfîrșit, că înainte nu mai e nimic și cînd peste noi, dintr-o dată, se prăvălesc necruțătoare toate amintirile încărcate de regrete, toate „cîte n-au fost, dar puteau să fie”. Astfel de drumuri, șovăitoare, dar necruțătoare cu toate spaimele noastre, ne-ajută să mai luminăm o odaie întunecată a sufletului nostru ori măcar să-i vedem conturul ușii. Drumuri pierdute-n noapte la capătul cărora, de avem noroc, dăm peste o casă.

Balada călătorului

O, e-atît de bine cînd pe drumuri ninse
Întîlnești o casă cu lumini aprinse,
Un ogeac din care se ridică fum,
Cînd te prinde noaptea călător la drum!

Sania coboară clinul de pădure.
Fug în urma noastră luminișuri sure
Și-n singurătatea care ne petrece,
Peste vîrf de arbori, asfințitul rece
Străbătînd podoaba crengilor subțiri
Luminează-n aer bolți de trandafiri.

Dar amurgul palid a-nceput să scadă.
Noaptea, ca un abur, crește din zăpadă.
Se ivesc departe măguri de hotar,
Într-un loc se face drum pustiu de car,
Și-o fîntînă strîmbă pe lumina zării
Pare că sporește liniștea-nserării…

Drum de vis! E clipa mutei agonii
Cînd alaiul Nopții zboară pe cîmpii,
Cînd singurătatea umbrele-și arată
Și departe-n șesuri Ziua alungată

Lîngă reci fruntarii alergarea-și curmă,
Cu ochi mari de spaimă să privească-n urmă,
Să-și adune-n locul unde-a-ncremenit
Peste sîni de gheață părul despletit.

Ca-ntr-o presimțire sufletul ți-e-nchis.
Unde ești? Îți pare că trăiești un vis…
Treci lăsînd în urmă, la răspîntii mute,
Umbre solitare și necunoscute,
Treci ducînd o parte din tristețea lor,
Un suspin, o rugă, un zadarnic dor.
Iar tîrziu, cînd taina dimprejur te cheamă
Și-ți strecoară-n suflet un fior de teamă,
Singur cu povara cugetului tău
Te cuprind deodată lungi păreri de rău
După-o fericire care întîrzie,
După cîte n-au fost, dar puteau să fie,
După cele duse pentru totdeauna…

Astfel, cu mirare, te trezești cînd luna
Luminează somnul unei lumi din basme,
Iar omătul umple noaptea de fantasme.
……………………………………………………………..
……………………………………………………………..
O, e-atît de bine cînd pe drumuri ninse
Întîlnești o casă cu lumini aprinse,
Un ogeac din care se ridică fum,
Cînd te prinde noaptea călător la drum!

  1. G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, Editura Fundației Regale pentru Literatură și Artă, 1941, pp. 743-744 


Alice Liddell: fetița care-a cerut o poveste și s-a trezit în Țara Minunilor

Cînd avea zece ani, Alice Liddell a auzit, povestite de Lewis Carroll, întîmplările fabuloase al unei fetițe în Țara Minunilor.


de Ilarion Lainic · 4 mai 2017

Alice, care ședea lîngă sora ei pe un tăpșan, se simțea tot mai obosită, pentru că nu avea nimic de făcut; o dată sau de două ori a tras cu ochiul la cartea pe care o citea sora ei, dar era o carte fără poze și fără dialoguri, «și ce rost are o carte fără poze și fără dialoguri?» și-a spus Alice în sinea ei.1

Una dintre cele mai cunoscute cărți pentru copii, Alice în Țara Minunilor, s-a născut într-o după-amiază de iulie, în 1862. Ori așa spune legenda. Fetița care-a inspirat-o se numea Alice Pleasance Liddell, era cel de-al patrulea copil al cuplului Henry și Lorina Hanna Liddell și a văzut lumina zilei în 4 mai 1852 la Westminster în Londra.

Alice Liddell ca o micuță cerșetoare
Alice Liddell ca o micuță cerșetoare, fotografie de Charles Dodgson (1858), via Wikimedia Commons

În 1856 familia s-a mutat la Oxford unde tatăl fusese numit decan al colegiului Christ Church. În același an, în ziua de 25 aprilie, Charles Lutwidge Dodgson, un tînăr de 24 de ani care preda matematica la același colegiu, o întîlnește pentru prima dată pe Alice pe cînd fotografia catedrala.

Devine un apropiat al familiei, dar mai ales un prieten al copiilor cărora le va spune povești fantastice și pe care îi va fotografia. Lui îi aparțin celebrele fotografii din copilăria lui Alice, în una dintre ele fetița pozînd ca o micuță cerșetoare.

În 4 iulie 1862 Charles le ia pe cele trei fete, Alice și cele două surori Edith (8 ani) și Lorina (13 ani), într-o călătorie cu barca pe Tamisa de la Folly Bridge, Oxford, la Godstow. Alice, în vîrstă de zece ani, îl roagă să le spună o poveste ca să le treacă timpul mai ușor. Pe cînd un coleg, reverendul Robinson Duckworth, vîslea, Dodgson începe să le povestească întîmplările fabuloase prin care trece o fetiță pe nume Alice după ce cade în vizuina unui iepure. Deși nu se deosebea cu mult de poveștile pe care de-a lungul timpului Charles li le spusese, de această dată Alice îl roagă s-o scrie pentru ea.

El promite s-o facă, dar se apucă de lucru mult mai tîrziu și-i trimite un manuscris abia în noiembrie 1864 cu titlul “Alice’s Adventures Under Ground” („Aventurile lui Alice sub pămînt”). Între timp modificase povestea adăugînd episoade noi și-o trimisese și unui prieten în primăvara lui 1863. Acesta îl convinsese să caute un editor astfel că în 1865, însoțită de celebrele ilustrații ale lui John Tenniel,  e publicată cu titlul atît de cunoscut astăzi “Alice’s Adventures in Wonderland” („Alice în Țara Minunilor”). Dodgson n-o va publica folosind numele real, ci pseudonimul Lewis Carroll, pseudonim cu care în 1856 semnase un poem romantic “Solitude” și prin care va rămîne cunoscut în istoria literaturii.

surorile Liddell
surorile Liddell: Lorina (Ina), Alice și Edith, fotografie de Lewis Carroll (1858), via Wikimedia Commons

Un an după călătoria cu barca, la sfîrșitul lui iunie 1863, legăturile dintre Dodgson și familia Liddell se rup și se nasc multe speculații în privința motivelor mai ales că pagina acelor zile (27-29) din jurnalul lui Charles a fost ruptă. În decembrie îi va vizita din nou, dar relațiile nu vor mai fi niciodată la fel și-ncet el se va îndepărta.

[…] Omida și-a scos narghileaua din gură și i s-a adresat pe un ton lenevos, somnoros:
— Cine ești?
Nu era un început de conversație prea încurajator. Alice a răspuns sfioasă:
— Domnule, aproape că… nici eu nu știu cine mai sînt acum — știu doar cine eram cînd m-am sculat azi dimineață, dar de atunci m-am schimbat de mai multe ori.
Ce vrei să spui? a întrebat Domnul Omidă, cu gravitate. Explică-te!
— Mă tem că nu pot să mă explic, domnule, pentru că, înțelegeți nu mai sînt eu însămi.2

Alice Liddell în 1870
Alice Liddell, fotografie de Lewis Carroll (1870), via Wikimedia Commons

Lewis Carroll o va fotografia pe Alice pentru ultima dată în 1870, dar acum vedem o domnișoară de 18 ani care-și ține mîinile-n poală și care pare plictisită, dacă nu chiar nemulțumită.

— Trezește-te, Alice dragă! Ai dormit atît de mult, i-a spus sora ei.
— Vai, am avut un vis extrem de ciudat, a răspuns Alice.3

În 1871 Lewis Carroll publică continuarea aventurilor lui Alice cu titlul  “Through the Looking-Glass and What Alice Found There” („Alice în Țara din Oglindă”) în care atmosfera este mai întunecată.

Alice crește și devine o tînără frumoasă și cultivată. Pe cînd avea douăzeci de ani au circulat zvonuri despre o relație a ei cu prințul Leopold (cel mai mic dintre fiii reginei Victoria) și că o eventuală căsătorie ar fi fost împiedicată chiar de regină. Alice se va mărita în 1880 cu Reginald Hargreaves și, deși Dodgson n-a fost prezent, i-a trimis un cadou. A avut trei fii, dintre care doi au murit în Primul Război Mondial, iar Reginald nu-și va reveni niciodată din șoc murind în 1926. Alice va fi nevoită ca doi ani mai tîrziu să vîndă manuscriscul cărții care-o făcuse celebră pentru 15.400 de lire.

Cu ocazia centenarului nașterii lui Lewis Carroll va fi invitată la New York de Universitatea Columbia. Atenția care i se acordă și puhoiul de scrisori care urmeză o vor obosi peste măsură și cu puțin înaintea morții îi va scrie fiului Caryl: „M-am săturat să fiu Alice în Țara Minunilor”4.

A murit la 16 noiembrie 1934, în vîrstă de 82 de ani. Cel care-o făcuse celebră se stinsese însă cu 36 de ani înainte, într-o zi de 14 ianuarie, răpus de pneumonie.

În urma lor, cele două cărți despre care Virginia Woolf spunea că „acestea nu sînt cărți pentru copii. Sînt singurele cărți în care devenim copii.”5

Și a rămas așa, cu ochii închiși, aproape crezînd că se găsește în Țara Minunilor, deși știa că nu are decît să deschidă ochii și toate aveau să se prefacă în banala realitate — iarba fîșîind sub adierea vîntului, lacul clipocind și vălurindu-se sub unduirea stufărișului.6

  1. Lewis Carroll, Alice în Țara Minunilor și Alice în Țara din Oglindă, traducere de Antoaneta Ralian, traducerea versurilor de Ioana Ieronim, Editura Univers, București, 2007, p. 11 

  2. Ibidem, p. 40 

  3. Ibidem, p. 103 

  4. “I am tired of being Alice in Wonderland” 

  5. “this are not books for children. They are the only books in which we become children.” 

  6. Ibidem, p. 104