Înșir’te mărgăritari: „O, cîte lucruri au rămas nespuse” de Alexandru Philippide

Al. Philippide a fost unul din cărturarii de seamă ai culturii române. Poetul ivit din clasicism și din romantism a fost dublat de-un remarcabil traducător.


de Ilarion Lainic · 30 aprilie 2017

Al meu mi-e sufletul, ori mi-e străin?

Mi-e sufletul de vechi amurguri plin,
Și-n mine plînge-un cîntec fără grai,
— Așa cum într-un vechi amurg pe Rin
Cînta pe-o stîncă zîna Lorelei.”

(Lied)

sînt versuri din volumul de debut (Aur sterp, 1922) ale unui poet, Al. Philippide, aproape uitat astăzi.

Alexandru Philippide

Alexandru A. Philippide s-a născut la Iași la 1 aprilie 1900 ca fiu al lingvistului și filologului Alexandru Philippide într-o familie cu vechi tradiții intelectuale — Dimitrie Philippide în 1816 folosește pentru prima data cuvîntul România pentru a numi teritoriile locuite de români. Urmează, la Iași, în paralel, cursurile Facultății de drept și pe cele ale Facultății de litere și filozofie, la Berlin între 1922-1924 cursuri de filozofie și economie politică, iar la Paris (1924-1928) studii de economie, litere și filozofie.

În țară, după război, se dedică traducerilor și duce o existență discretă, devine însă unul din marii traducători ai culturii române, excelînd în transpunerea în românește a lui Charles Baudelaire (Flori alese din „Les fleurs du mal”, 1934), cu traduceri remarcabile din literatura germană (Goethe, Schiller, Hölderlin, Novalis, Rilke) ori rusă (Pușkin, Lermontov, Tolstoi, Cehov).

Al. Philippide, unul din poeții însemnați ai secolului trecut care-n 1967 a primit Premiul internațional Herder, format atît la școala clasicismului, cît și la cea romantică scrie o poezie a cunoașterii, a tristeții, uneori alegorică (ca-n marile poeme Pe un papirus, Balada vechii spelunci, Legendă), adeseori onirică. O poezie care-i născută nu ca o manifestare a sentimentului, ci ca o expresie a spiritului.

Veritabil cărturar, Al, Philippide pare să fi tînjit întreaga viața după timpurile apuse în care exista o altă tihnă a sufletului și-a lumii, sugestiv fiind și răspunsul pe care i l-a dat, în ultimii ani de viață, lui George Arion cînd a fost întrebat dacă-i convine secolul în care trăiește: „Veacul în care trăiesc îl accept așa cum acceptă un copac terenul în care a fost sădit. Dar imaginația mea zboară și spre alte epoci.”

Cu atît mai semnificativ este răspunsul său pentru noi cei de azi pentru care cărțile sînt „la un click distanță”, care-am uitat de timpurile cînd pentru copierea Bibliei era nevoie de viața unui om, cînd literele se adunau încet, unele după altele, întocmind cuvinte și rînduri zi după zi, slăbind trupuri și încețoșînd ochi, dar întărind suflete și dînd sens vieților. Cînd în bibliotecile mănăstirilor se aduna praf peste înțelepciunea și frumusețea anticilor, cînd peste gînduri și povești vechi, cu grijă, călugării neîndrăznind parcă să le șteargă pentru totdeauna, se scria credința cea nouă. Acele vremi în care hîrtia era un basm oriental și mirosea a iasomie și-a covor zburător.

Iar din palimpsestele acelor timpuri încercăm să ne regăsim astăzi, din toate lucrurile nespuse, din „cîntarea care n-a fost spusă”.

O întoarcerea în acel atunci nu e pentru Al. Philippide rememorare ori retrăire, ci pierdere înăuntru, dezgolire a sufletului așa cum se-ntîmplă în O, cîte lucruri, poem din volumul Monolog în Babilon (1967), poate cea mai bună carte de poezie a sa.

O, cîte lucruri

O, cîte lucruri au rămas nespuse,
Vechi juvaeruri risipite-n drum!
De unde să le mai adun acum,
În drum pierdute, pe vecie duse?

M-așteaptă poate altele în cale,
Dar viața merge repede la vale,
Și vremea tot mai iute se prăvale.

În evu-n care-antice manuscripte
S-adăposteau prin chinovii și cripte,
Monahii scribi tot așteptînd să vie
De prin meleaguri arăbești hîrtie,
Rădeau vechi pergamente cu-o custură
Și copiau pe ele din Scriptură;
Nu scrijălau adînc, să nu le strice,
Și-așa, sub psalmi, trăiau gînduri antice.

Mi-i sufletul ca unul din aceste
Ciudate manuscripte palimpseste;
Șterg scrisul proaspăt și deodată iese
Alt scris, cu slove ciunte, nențelese.
O, dac-aș izbuti să le descurc,

La vechile izvoare să mă urc,
Poate-aș găsi-n adîncul lor pitite
Acele lucruri ce n-au fost rostite!1

Citiți și traducerea lui Al. Philippide a unui tulburător poem de Mihail Lermontov: „Îmi port pustiu prin noapte pasul”.

  1. Alexandru Philippide, Visuri în vuietul vremii, Editura pentru literatură, 1969, pp. 294-295 


Cinci cărți care nu m-au lăsat să dorm

Unele cărți nu doar că-ți tulbură somnul, dar îți schimbă și modul în care vezi lumea. Cărțile mari ale umanității: Iliada, Don Quijote...


de Ilarion Lainic · 29 aprilie 2017

Cu toții avem nopțile noastre de nesomn. Unele născute din boală, altele din prea multă grijă, altele din neliniști cărora, deși nu le găsim explicații, nu ne putem împotrivi; multe aduse de diferitele sărbători ale trupului, unele de muncă și destule de marile suferințe ce ne sînt hărăzite de-a lungul drumului. De-avem noroc, cîteva dintre ele se transformă în adevărate sărbători ale spiritului.

Fără a fi un clasament, iată cinci cărți și nopțile pe care mi le-au smuls somnului, nopți de sărbătoare. Nu voi aminti cărțile copilăriei (Aventurile lui Habarnam, Cireșarii, romanele lui Al. Dumas, cele ale lui Jules Verne ori nenumăratele cărți SF) citite sub plapumă cu auzul încordat, atent la cel mai mic zgomot care ar fi anunțat trezirea părinților. Vor fi doar cărțile care au transformat o noapte oarecare în ceva de neuitat în istoria mea personală, deși lectura în cazul unora s-a prelungit în zilele și-n nopțile ce-au urmat.

Manuscrisul găsit la Saragosa

O carte cu un destin aparte, scrisă în limba franceză de un polonez, Jan Potocki, care s-a sinucis pentru că îi era teamă să nu devină vîrcolac. O carte uitată o vreme și redescoperită în secolul al XX-lea, din care au circulat mai degrabă fragmente, o carte coborîtă din Cervantes și din „O mie și una de nopți” care mi-a umplut o noapte de vară. O noapte cu cîteva ceasuri răvășite de furtună, deși uneori mă-ntreb de furtuna a existat cu-adevărat ori de nu cumva s-a strecurat dintre pagini ca să înghită lumea de-afară, să mă țină cu orice chip înăuntru.

Don Quijote de la Mancha

Aceasta ar fi trebuit să fie una din cărțile de căpătîi ale copilăriei (cel puțin așa sîntem greșit lăsați să credem). Să fi avut vreo treisprezece ani cînd în biblioteca unor vecini am descoperit cele patru volume din colecția Biblioteca pentru toți. Nu-mi amintesc cum mi-am învins timiditatea și i-am rugat să mi le împrumute. Eram atît de fericit și, cînd m-am întors acasă cu brațele pline, eram convins că urmează cele mai minunate zile ale vieții mele.

Doar că după doar un ceas mi-am dat seama că nu va fi așa. Nu regăseam nimic din povestea „știută”, stilul era greoi și paginile erau de plumb. Și, mai ales, nu regăseam nimic din atît de trîmbițatul „umor”. Două săptămîni am tot încercat, dar am sfîrșit prin a le înapoia fără a trece de jumătatea primului volum. Întrebat dacă mi-au plăcut, am dat din cap că da și am fugit înainte de a mai spune ceva. Credeam că nu voi mai citi niciodată „Don Quijote” ori că o voi face, asemeni lui Thomas Mann, abia la bătrînețe.

Adevărata revelație avea să vină peste vreo opt, nouă ani, în vremea facultății, cînd, descoperind într-un anticariat, aceleași volume, răsfoindu-le și citind cîteva rînduri, am uitat de mine aproape o jumătate de oră. A urmat o noapte în care primele două volume au fost o cufundare într-un vis, ore ce m-au legat pentru totdeauna de Cervantes, de acel hidalgo „din cei cu lance în panoplie, scut vechi, cal ogîrjit și ogar de hăituit vînatul”1 și de Sancho Panza.

Într-un sătuc din La Mancha, de-al cărui nume nu țin să-mi aduc aminte…2

Maestrul și Margareta

În urmă cu cîțiva ani, în ajunul Crăciunului eram într-un sat de munte și somnul nu se lipea de mine. Afară era ger și soba de teracotă, deși fierbinte, abia încălzea camera. Nu știu cum de luasem tocmai cartea aceasta cu mine. Tocmai de Crăciun? O cumpărasem în urmă cu cîteva săptămîni, o răsfoisem și-o uitasem pe noptieră. De ce-am aruncat-o în geanta cu haine nu-mi amintesc.

Nereușind să adorm am deschis-o și, amăgind gerul ce se strecura pe sub ușă, am început să citesc. Cînd m-am uitat la ceas trecuse de miezul nopții, focul aproape se stinsese în sobă și-n în cameră era frig. M-am ridicat, am îndesat soba cu lemne și m-am întors sub pături.

Pînă dimineață am trăit una din cele mai intense nopți de lectură, cu momente în care frumusețea cuvintelor ori a imaginilor m-au adus aproape de extaz. Am fost la „bal la Satana” spre ziuă cînd toate încremeniseră afară și undeva, departe, urla un cîine, iar cînd a început să se lumineze și copiii alergau să-și caute cadourile sub brad, am mers lîngă cei doi spre casa liniștii lor eterne, după ce privisem cum procuratorul Iudeii, Pilat din Pont, se-ndepărta încet pe „drumul argintat de lună” urmat de cîinele credincios. Lîngă poartă, Mihail Bulgakov ne privise trist.

Iliada

În satul bunicilor înflorise liliacul, dar o boală a copilăriei mă ținea în casă și nu mă lăsa să mă bucur de vacanță. Aproape întreaga zi mă zvîrcolisem între somn și o stare de semi-trezie, dar cînd s-a lăsat seara m-am găsit plin de energie. Televizor n-aveam și, deși nu știam de-mi face bine ori nu, am început să răsfoiesc cărțile pe care le luasem cu mine. Bibliotecara îmi dăduse cu oarecare neîncredere „Iliada” și mă-ntrebase cine mi-a recomandat-o. Eram încă în generală. Am spus ceva într-o doară și n-a mai insistat.

Acasă, cînd am deschis-o, rîndurile nesfîrșite de versuri și mulțimea de note de subsol culese cu litere mărunte m-au înspăimîntat. Știam că n-o voi citi, că nu-i pentru anii aceia, dar cumva, în acea noapte de boală, după ce-am trecut prin începutul altor două cărți, am sfîrșit prin a mă întoarce la primele versuri:

Cîntă, zeiță, mînia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul,
Patima crudă ce-aheilor mii de amaruri aduse;
Suflete multe viteze trimise pe lumea cealaltă,
Trupul făcîndu-le hrană la cîni și la feluri de paseri…3

și n-am mai reușit să mă smulg curgerii incantatorii a minunatei traduceri a lui George Murnu. Răsărise de mult soarele cînd am ieșit să-mi umplu carafa cu apă. În aerul rece al dimineții dintr-o dată am știut că trăiesc într-o altă lume. M-am întors, căci, înăuntru, așezat pe scaun, cu mîinile pe genunchi, mă aștepta Homer. Mult mai tîrziu aveam să aflu că Ronsard scrisese un poem care începe astfel „Vreau în trei zile să citesc Iliada toată…”

Moartea lui Ivan Ilici

Cărticica lui Lev Tolstoi, umbrită pe nedrept de marile romane, e pentru mine una din marile cărți ale umanității, o carte pe care fiecare dintre noi ar trebui s-o citească măcar o dată la cîțiva ani, de nu găsește cîteva ceasuri în fiecare an. Ne-ajută să-ntrezărim puțin din de ce-ul nostru aici.

Eu am descoperit-o într-o seară de noiembrie. Era vineri, săptămîna mă obosise îngrozitor și urmau două zile în care plănuisem să continui să lucrez pentru proiectul în care eram implicat la serviciu și care se transformase într-un veritabil sfîrșit de lume. Am mîncat și după un pahar de vin și o jumătate de oră în fața televizorului am adormit. M-am trezit, era întuneric afară, dar ceasul arăta doar nouă seara. Mă simțeam odihnit și, cum știam că n-am să mai adorm ușor, mi-am zis să încep să lucrez, poate reușeam să-mi eliberez măcar duminica.

Peste un sfert de ceas căutînd ceva în bibliotecă am dat peste carte. O ediție veche de povestiri cu copertele scorojite. Despre viața și moartea lui Ivan Ilici am terminat de citit aproape de miezul nopții și un somn greu a venit peste mine. Citisem ca-n transă fără să știu unde sînt și cum dau paginile. Uneori mă opream și reciteam unele pasaje iar și iar. A urmat una din cele mai grele nopți: am rătăcit între vis și realitate și le-am amestecat într-atît încît nu reușesc să-mi amintesc care-a fost care. La trei dimineața m-am ridicat din pat, am făcut cafea, am fumat mult și am rumegat gîndul vieții celei noi pe care o descoperisem. Cartea era deschisă lîngă mine și cuvintele se năpusteau asupra mea:

Nu se poate să fie viața atît de lipsită de sens, atît de păcătoasă! Iar dacă este într-adevăr atît de păcătoasă și lipsită de sens, atunci de ce să mori și, murind, să suferi? E o greșeală la mijloc.

«Poate că nu am trăit cum trebuie? îl fulgeră deodată prin minte. Dar se poate să nu fi trăit cum trebuie, de vreme ce făceam totul așa cum trebuia?» își spunea el, și alunga de îndată această unică rezolvare a întregii taine a vieții și a morții, ca pe ceva absolut imposibil.4

Duminică, am rătăcit pe străduțele ascunse ale orașului și am amînat pentru luni dimineață orice gînd legat de muncă.

Despre-o altă noapte de nesomn și-o carte care m-a însoțit citiți și-n Singur la Cinematecă: „Doctor Jivago”, o amintire cu mesteceni.

  1. Miguel de Cervantes Saavedra, Iscusitul hidalgo Don Quijote de la Mancha, trad. Ion Frunzetti și Edgar Papu, Editura pentru literatură universală, colecția Biblioteca pentru toți, București, 1969, p. 27 

  2. Ibidem, p. 27 

  3. Homer, Iliada, trad. George Murnu, Biblioteca pentru toți, Editura Minerva, București, 2008, p. 1 

  4. traducerea le aparține Ștefanei Velisar Teodoreanu și Irinei Andreescu și a apărut în volumul Lev Nikolaevici Tolstoi, Moartea lui Ivan Ilici și alte povestiri, Editura Facla, Timișoara, 1987 


„Deci te-ai ivit pentru a te desfăta?”: Marcus Aurelius despre sensul vieții

Marcus Aurelius, ultimul din cei „cinci împărați buni”, a scris spre sfîrșitul vieții „Către sine” jurnal și îndreptar de filozofie stoică.


de Ilarion Lainic · 26 aprilie 2017

Ultimul dintre cei „cinci împărați buni”, Marcus Aurelius (Marcus Aurelius Antoninus Augustus) s-a născut la Roma, la 26 aprilie 121 p. Chr., într-o familie cu origini hispanice. A fost adoptat, la cererea împăratului Hadrian, de viitorul împărat Antoninus Pius, fiind pregătit, la rîndu-i, să devină împărat. Primește o educație aleasă, iar domnia sa (începută cu cîteva săptămîni înainte de-a împlini patruzeci de an), deși marcată de un șir lung de catastrofe (inundații, cutremure, ciumă), dar și de revolte ori de războaie (cu parții sau cu triburile germanice în regiunile dunărene) rămîne una în care nevoile poporului sînt luate în seamă, Marcus Aurelius fiind preocupat, printre altele, de îndreptarea prin lege a statutului sclavilor, orfanilor și minorilor. A murit la Vindobona (Viena de astăzi) în 17 martie 180 p. Chr.

Marcus Aurelius
Marcus Aurelius, bust de marmură,  Muzeul Metropolitan de Artă New York, via Wikimedia Commons

Filozofia stoică pe care a îmbrățișat-o din tinerețe se va oglindi în lucrarea alcătuită în ultimii zece ani de viață. Scrisă în grecește „Ta eis heauton” („Către sine”1 sau „Gânduri către sine însuși”) nu este o lucrare clasică de filosofie, ci mai degrabă un jurnal și-un îndreptar, mărturie a ce-nseamnă să fii stoic.

Școala stoică fondată la Atena după 314 a. Chr. de Zenon din Kition și-a luat numele de la porticul decorat cu picturi murale (Stoa Poikile) unde se adunau adepții ei. Conform eticii stoice omul trebuie să trăiască într-un mod rațional prin care să se integreze naturii, să-și domine ori chiar să-și suprime patimile și să tindă spre liniștea interioară.

„Către sine” (cunoscută și sub titlul latin de „Cugetări” sau „Meditații”) tocmai despre acest mod vorbește, despre această retragere în sine, despre cunoașterea celor dinăuntru omului care să ducă la o împăcare nu doar cu lumea și cu viața, ci mai ales cu moartea care trebuie să fie acceptată ca un dat firesc:

În nici un loc nu se poate retrage omul, ca să fie mai plin de liniște și mai lipsit de griji, decît către propriul suflet, mai ales că în profunzimea sufletului omenesc sînt asemnea forțe întăritoare, încît îndată ce se îndreaptă spre ele omul simple o desăvîrșită ușurare. Și, o spun deschis, această plăcută ușurare nu este altceva decît o bună rînduială a minții. Prin urmare, dăruiește-ți în mod obișnuit o asemenea retragere și reîmprospătează-te necontenit.2

scrie Marcus Aurelius despre calea de urmat, mai ales că „Înlăuntrul tău este izvorul binelui”3.

Cu toții sîntem parte a unei lumi pe care, de cele mai multe ori, o simțim străină și-mpotriva căreia ne răzvrătim, care ne umple de suferințe pe care, aproape întotdeauna, nu le înțelegem. Stoicul însă găsește că „Tot ce se întîmplă în univers este o dovadă că există o providență divină.”4, că dintr-un izvor curg toate, că omul însuși este o parte rostuită: „Fiecare s-a ivit în lume în vederea unui scop: de pildă, calul, vița de vie. De ce te minunezi? Chiar și Helios va spune: «M-am născut pentru îndeplinirea unei anumite lucrări.», la fel și celelalte zeități.”5. Cum noi însă confundăm adevăratul țel al vieții noastre cu plăcerea, cu pasiunile trupului, împăratul ne pune la punct așezînd înainte goliciunea și urîciunea unei astfel de vieți: „Dar tu, în vederea cărui țel te-ai născut? Numai pentru defătare? Numai pentru desfătare?! Vezi dacă poți răbda un astfel de gînd.”6

Iar într-un alt fragment, ce pare-a fi fost scris pentru noi cei de azi, încearcă să ne ofere un sens dimineților cînd simțim că e cu totul inutil să ne trezim și să ne supunem trudei zilnice într-o lume pentru care căutarea fericirii e scopul suprem:

Dimineața, cînd abia te desprinzi din brațele somnului, aibi în imediată atenție ideea: «M-am trezit ca să desfășor activitățile potrivite omului! Am de gînd, oare, să cîrtesc, nemulțumit, dacă mă îndrept spre făptuirea treburilor pentru care m-am născut și în vederea săvîrșirii cărora, ocup un loc în univers? Sau am fost destinat doar pentru ca, tolănindu-mă sub așternut, să mă încălzesc pe mine?» Ai să-mi răspunzi, poate: «Dar aceasta este mai plăcut?»

Amintindu-ne iar că nu plăcerea trebuie să fie țelul vieții noastre:

«Deci te-ai ivit pentru a te desfăta? În definitiv, nu ai apărut pentru activitate și muncă? Oare nu vezi că plantele, vrăbiile, furnicile, păianjenii, albinele, făcînd ceea ce le este specific, contribuie, după puteri la desăvîrșirea ordinei universale? Și după toate acestea tu nu vrei să-ți îndeplinești menirea ta de om? Nu te grăbești spre săvîrșirea celor potrivite cu propria ta natură?»7

Încet întrezărim cum toate aceste căutări ale sinelui și cum îndeplinirea datoriei zilnice de om sînt în măsură să ne ofere eliberarea de vanitatea viețuirii ori de speranța faimei viitoare: „[…] scurtă este vremea trăită de fiecare, pe de altă parte, mărunt este colțișorul de pămînt în care-și duce viața. În sfîrșit, de mică durată este și faima de după moarte, căci aceasta depinde de șirul urmașilor, care fiind ei înșiși grabnic sortiți pieirii, nici măcar pe ei nu se cunosc îndeajuns, cu atît mai puțin pe cei morți de mult în vechime.”8, să ne ajute să renunțăm la încrîncenarea cu care ne agățăm de cele de aici: „Chiar dacă ți-ar fi fost hărăzit să viețuiești trei mii de ani, sau de tot atîtea ori zece mii, amintește-ți totuși că nimeni nu pierde altă viață decît cea pe care o trăiește și, de asemenea, că nimeni nu trăiește altă viață, decît cea pe care o pierde. Pînă într-atît, deci, cea mai lungă existență poate fi socotită la fel cu cea mai scurtă, căci prezentul este egal pentru toți, chiar dacă trecutul nu este egal, iar ceea ce se pierde apare de cea mai mică importanță.”9

Abia cînd vom înțelege toate acestea și cînd vom reuși să scăpăm de asemenea iluzii vom fi în stare să ne acceptăm cu smerenie rolul în univers: „Cît de măruntă și neînsemnată parte din nemărginirea timpului și de nepătruns a fost hărăzită fiecăruia! Căci se șterge cu repeziciune și dispare în eternitate. Cît de măruntă și de neînsemnată parte din substanța universală! Cît de mică parte din sufletul universal!”10, iar îndemnul

Făptuiește, vorbește și gîndește totul, ca și cum s-ar putea să părăsești viața chiar în această clipă.11

nu ni se va mai părea nici crud și nici nu va mai da naștere unor spaime de moarte, ci ni se va arăta ca singura conduită de urmat în această lume.

„Către sine”, pe care multe generații au considerat-o carte de căpătii și una din cele mai mari ale umanității, în vremurile noastre tulburi în care individul pare să se risipească într-o lume lipsită de sens ne poate oferi nu doar sprijin în a îndura toate cele care se năpustesc asupra noastră, cît mai ales calea prin care să răzbim spre adevăratul înțeles al vieții noastre, spre întrebările profunde pe care din nebăgare de seamă le-am rătăcit de-a lungul drumului.

  1. cum citatele sînt din ediția Marcus Aurelius, Către sine, trad. M. Peucescu și D. Burtea, Biblioteca pentru toți, Editura Minerva, București, 1977, voi utiliza mai departe acest titlu 

  2. Cartea a IV-a, 3 

  3. Cartea a VII-a, 59 

  4. Cartea a II-a, 3 

  5. Cartea a VIII-a, 19 

  6. Cartea a VIII-a, 19 

  7. Cartea a V-a, 1 

  8. Cartea a III-a, 10 

  9. Cartea a II-a, 14 

  10. Cartea a XII-a, 32 

  11. Cartea a II-a, 11