Înșir’te mărgăritari: „Iubirea nu-i a vremii jucărie” de William Shakespeare

„Iubirea-adevărată nu-i iubirea / Ce piere cînd ’nainte-i piedici vin.” scrie Shakespeare despre iubirea eternă în Sonetul 116.


de Ilarion Lainic · 23 aprilie 2017

Și te-ai dus, dulce minune,
Ș-a murit iubirea noastră —
Floare-albastră! Floare-albastră…
Totuși este trist în lume!

Astfel își încheie Eminescu poezia „Floare albastră” și cîți dintre noi n-am simțit gustul de fiere al sfîrșitului unei iubiri? De cîte ori nu ne-am spus că este ultima dată cînd vom mai suferi, că nimeni nu merită nici inima, nici sufletul nostru, că niciodată nu vom mai fi în stare să simțim cu aceeași intensitate? Și totuși, după un timp mai lung ori mai scurt, o altă iubire ne face cu ochiul, ne-ademenește cu clipe de fericire sublimă, cînd ne credem întorși în grădina începuturilor, cu promisiuni de eternitate pînă-ntr-o zi cînd ne trezim iar goi și slabi, căzuți în praful disperării.

William Shakespeare, bardul despre care știm atît de puține și totuși atît de multe, cel care gustînd toate sentimentele omenești le-a așezat pentru noi în cuvinte, în ale sale Sonete s-a aplecat nu doar asupra iubirii și-a roiului de sentimente ce-o însoțesc, a jocului ori a luptei dintre îndrăgostiți, dar și asupra timpului și-a efectelor devastatoare pe care le are nu atît asupra trupurilor, cît mai ales asupra sufletelor și-a simțămintelor.

Încercată, de cele mai multe ori, trăinicia iubirii se dovedește șubredă, dar Shakespeare ne spune că există o altfel de iubire, una care nu se transformă („alters”) și pentru care timpul nu-i păpușar („Love’s not Time’s fool”„nu-i bufonul Timpului”1)

Într-o zi de aprilie, cea în care, an de an, ne-amintim de Shakespeare2 și de Miguel de Cervantes3, la mijlocul primăverii, las Sonetul 116 să oglindească iubirea după care tînjim întreaga viața și pe care prea puțini avem norocul s-o întrezărim.

Sonete, CXVI

Eu nu cred că sînt piedici la unirea
A două inimi ce credință-și țin;
Iubirea-adevărată nu-i iubirea
Ce piere cînd ’nainte-i piedici vin.
O, nu! Ea-i ca o stea nemișcătoare,
Ce calea le-o arată la năieri,
Statornică-n furtuni îngrozitoare,
Ea-i tot aceași astăzi ca și ieri,
Iubirea nu-i a vremii jucărie —
Tu, frumusețe, doar cu vremea treci —
Ea nu se schimbă, orice-ar fi să vie,
Statornică, aceeași este-n veci.

De mi se dovedește c-am greșit,
Nimic n-am scris și nimeni n-a iubit.

(trad. Petre Grimm)

  1. în traducerea lui Neculai Chirica 

  2. 23 aprilie este, prin tradiție, ziua în care, în 1564, s-a născut bardul englez; în 1616 moare la 23 aprilie 

  3. Deși moare c-o zi înainte, 23 aprilie e considerată ziua morții lui Cervantes 


Singur la Cinematecă: „Doctor Jivago”, o amintire cu mesteceni

Să fii singur în cinematograf este o experiență unică. Să se proiecteze „Doctor Jivago” doar pentru tine e de-a dreptul copleșitor.


de Ilarion Lainic · 21 aprilie 2017

E o istorie din primul meu an de facultate. Venisem la București dintr-un oraș de provincie unde trei cinematografe, un teatru de revistă și-o bibliotecă, a cărei sală de lectură îmi devenise a doua casă, însemnau toată spoiala de cultură de care urbea avea nevoie. Filarmonică n-aveam, iar galeria de artă era atît de ștearsă că, de n-ar fi fost literele mari aurii care tronau sub streașină, nici n-ai fi bănuit că exista una.

De cum am ajuns în București am început să rătăcesc pe străzi, să uit de mine cu orele prin anticariate ori lîngă tarabele buchiniștilor de la Universitate. Mi-am cumpărat abonament la Sala Radio și la Cinemateca Eforie, ascunsă pe-o străduță aproape de Cișmigiu. Eram tînăr și înghițeam totul ca un burete atît de uscat că de-ar fi mai trecut ceva vreme eram sigur că s-ar fi fărîmițat în mii de bucăți.

Ceasuri întregi răsfoiam cu creionul în mînă programul Cinematecii și încercam să găsesc loc filmelor printre cursuri și seminarii. De cele mai multe ori renunțam la facultate, căci mă bîntuia teama că, dacă nu văd atunci un anume film, nu-l voi mai vedea niciodată.

Uneori eram atît de nerăbdător că mă duceam cu un ceas înainte și mă plimbam pe străduța îngustă care cobora din Calea Victoriei în Brezoianu. Mă uitam în vitrinele puținelor magazine și foarte des la ceas. Cînd aveam bani mă așezam la o masă la barul dinăuntru, sorbeam încet o cafea și fumam mult.

Însă de multe ori s-a întîmplat ca-n timpul săptămînii, ziua, să nu fie destui spectatori și ca așteptarea mea să fie zadarnică.

Ne pare rău, dar e nevoie de cel puțin zece persoane…”, mi se spunea și tristețea mea era lipsită de importanță. Înțelegeam c-ar fi fost o risipă să proiectezi un film pentru un singur spectator, dar nerăbdarea tinereții, chinul lui aici și acum îmi întunecau judecata.

O singură dată a fost altfel. Și nici acum nu înțeleg de ce. Era o zi de început de primăvară și, deși era încă frig, aerul căpătase mirosul acela al mugurilor gata să pocnească. Într-o marți ori într-o miercuri. Cumva mă trezisem prost dispus și-o presimțire rea nu-mi dădea pace. Am mers la facultate, dar după primul curs am renunțat. Nu mă puteam concentra sub nici un chip. Mi-am luat o carte și-am căutat în Cișmigiu o bancă cît mai ascunsă . Din cînd în cînd mă uitam la ceas și starea de neliniște creștea cu fiecare oră, limbile abia se tîrau. Filmul săptămînii, în viziunea mea, începea puțin după prînz.

Cu o jumătate de ceas înainte m-am ridicat. Mi-am cumpărat cîțiva covrigi, i-am mîncat cu înghițituri lacome și, tot mai convins că voi fi trimis și de data aceasta acasă, am ajuns la Cinematecă. Am scos abonamentul și am întrebat, un nod în gît mă făcea să mă bîlbîi, dacă pot să intru în sală.

„Mai așteptăm puțin. Poate mai vine cineva”, mi-a spus plasatoarea nepăsătoare, pe cînd mie presimțirea cea neagră îmi urla-n urechi că nu va veni nimeni. Retras într-un colț, de unde să văd ușa, mă uitam fără oprire la ceas. Timpul era ca melasa, dar, cînd mai rămăseseră doar cîteva minute, dintr-o dată mi s-a părut că prea se grăbește — mă rugam să se oprească, să-nghețe cu totul, doar, doar o veni cineva.

Dar n-a venit. Mă pregăteam să plec cînd plasatoarea mi-a făcut semn să intru. „Poate pînă la urmă apare cineva”, mi-a zis. Întîi n-am înțeles, apoi i-am mulțumit și m-am repezit înăuntru. M-am așezat pe rîndul din mijlocul sălii și mi-am fixat privirea pe ecranul alb, imens. Nu-l văzusem niciodată așa, niciodată nu mi se păruse atît de fără de margini. Curios, dar eram liniștit, respiram rar și nu așteptam nimic. Eram sigur că-n curînd femeia care mă lăsase să intru va veni lîngă mine și-mi va spune că-i pare rău, dar că proiecția se anulează. Dar după două minute luminile s-au stins, boxele au fîșîit și pe ecran imaginile au început să alerge.

Trei ore și ceva nu-mi amintesc dacă am respirat. În fața ochilor, mai degrabă înăuntrul lor, Iuri Jivago și Lara și-au întrețesut viețile și dragostea încercînd să nu ia seama la tăvălugul istoriei ce se rostogolea indiferent peste ei, peste ceilalți, peste mine cel din sală, peste proiecționist, peste cei care afară își trăiau viețile de fiecare zi. Încet tristețea poveștii se purifica într-o frumusețe care durea fizic.

La un moment dat cred c-a intrat cineva în sală și s-a așezat cîteva rînduri mai în spate, dar a plecat destul de repede. Sau a fost o iluzie căci după un timp, niciodată n-aveam să mai trăiesc asemenea clipe, am simțit cum rîndurile de scaune din fața mea dispar, cum ecranul vine peste mine și mă înghite ca o gură imensă, cum trec dincolo ca într-o apă. A fost prima dată cînd m-am rătăcit într-o pădure de mesteceni și albeața scoarței zdrențuite a fost începutul credinței că magicul se-arată în cele mărunte și că ochii mei sînt vinovați, de cele mai multe ori, că nu-s pregătiți să-l vadă ori eu că nu-i las să mi-l arate.

Doctor Jivago
Doctor Jivago (1965) via Wikimedia Commons

Cînd s-a terminat, afară am mers cîțiva pași, apoi m-am sprijinit de-un zid, căci simțurile îmi slăbiseră și trupul mi-era ca de vată. Mi-am revenit am vrut să mă întorc în cămin, dar am luat-o la fugă spre Universitate, unde după puțină tîrguială, căci buchinistul văzîndu-mă cît de surescitat sînt și că nu mai vreau să dau drumul cărții din mînă îmi cerea de trei ori mai mult decît costase cartea nouă, am plecat cu romanul lui Boris Pasternak. Cheltuisem banii ce-ar fi trebuit să-mi ajungă pentru restul săptămînii, dar…

În acea noaptea n-am dormit și dimineața m-a prins pe-o bancă gustînd pentru prima dată adevărata prospețime a începutului de zi.

Nu s-au iubit datorită inevitabilității sentimentului, nu s-au iubit «arși de pasiune», cum sînt descriși, în mod fals, îndrăgostiții. S-au iubit pentru că așa a vrut tot ce-i înconjura: pămîntul de sub picioarele lor, cerul de deasupra capetelor lor, norii și copacii. Dragostea lor le-a plăcut, poate, mai mult celor care-i priveau decît lor înșiși. Le-a plăcut necunoscuților de pe stradă, zărilor aliniate în timp ce ei se plimbau, camerelor în care se mutau și se întîlneau.1

se amestecau ca-ntr-un vîrtej cuvintele din carte cu imaginile din film, sania, mestecenii, frumusețea și tristețea iubirii și, deși presimțeam că nu voi gusta niciodată nimic din toate acestea, eram peste măsură de fericit că eram viu.

  1. Boris Pasternak, Doctor Jivago, trad. Emil Iordache, Editura Polirom, 2008, p. 622 


„Astăzi împlinesc treizeci și șase de ani”: ultimul poem scris de Byron

„De-ți pare rău de tinerețea stinsă, / La ce bun să trăiești?” se-ntreabă Byron în ultimul poem scris cu trei luni înainte de moarte, la Missolonghi.


de Ilarion Lainic · 19 aprilie 2017

Unul dintre cei mai mari poeți ai Angliei, cel de-a cărui imagine va fi pentru totdeauna legat romantismul englez, s-a născut la Londra în ziua de 22 ianuarie a anului 1788. George Gordon Byron, devenit mai tîrziu Lord Byron, era fiul căpitanului de gardă John Byron, poreclit Jack Nebunul și al Doamnei Byron, născută Catherine Gordon of Gight.

Treizeci și cinci de ani mai tîrziu, după o existență zbuciumată, presărată de scandaluri (e acuzat pînă și de-o relație incestuoasă cu sora sa vitregă, Augusta), cu o operă adulată și contestată în egală măsură, fascinat de Levant, dar mai ales de Elada, Byron se alătură cauzei grecești în războiul pentru independență și la 14 iulie 1823 pleacă spre Grecia. Ajuns pe insula Cephalonia e primit ca un adevărat erou. De aici, la sfîrșitul lui decembrie, pleacă spre Missolonghi unde, la 4 ianuarie anul următor, e primit cu aceleași onoruri.

Byron la Missolonghi
Theodoros Vryzakis, Întîmpinarea lui Byron la Missolonghi

Era o iarnă grea și, deși ceilalți abia suportau gerul și vremea rea, Byron se simțea minunat și se arăta încrezător în șansele lor. În zorii zilei sale de naștere le spune prietenilor care-l așteptau să îl felicite: „Vă plîngeați mai zilele trecut că nu mai scriu versuri – azi e ziua mea de naștere, și am terminat tocmai cea ce cred că e mult mai bun decît ce scriu de obicei”1 Apoi le citește versurile care aveau să fie găsite mai tîrziu în jurnalul său însoţite doar de cîteva cuvinte: „22 ian.; astăzi împlinesc 36 de ani”2

Fără să bănuiască, Byron scrisese ultima lui poezie Astăzi împlinesc treizeci și șase de ani3 (On This Day I Complete My Thirthy-Sixth Year) care va apărea abia la sfîrșitul anului, la 29 octombrie în Morning Chronicle. Un poem ale cărui versuri, prin prisma a ceea ce avea să se întîmple peste doar cîteva luni, devin aproape profetice.

Să înceteze inima-mi să bată
De nu mai e în stare-a le trezi
Pe altele! Dar chiar de nu mi-e dată
Iubirea, voi iubi!

Mi-s zilele ca frunza-n pragul iernii;
S-au dus ale iubirii fructe, flori…
De-aci-nainte caznele și viermii
Mi-or fi însoțitori!

Așa începe cel care avea să devină un testament involuntar. Sînt versuri pline de tristețe ale cuiva care se simte gol pe dinăuntru, care întrezărește deja capătul drumului (Mi-s zilele ca frunza-n pragul iernii), pentru care „ale iubirii fructe, flori” s-au dus, dar care, deși i se refuză iubirea, tînjește după ea. El care iubise și fusese iubit cu atîta patimă, care scrisese versuri de-o uluitoare frumusețe:

Ea lunecă-n splendoare, lesne, —
Ca-n asfințit un stol de nori,
De soare-nvăpăiați, și-n bezne
Lumină-s ochii lucitori, —
Mai gingașă, din cap la glesne,
Ca raza tainică din zori.4

gustă amarul singurătății și al părăsirii, mai ales că-n ultimii ani prezența morții se făcuse tot mai simțită: în primăvara lui 1822, îi moare fiica Allegra, în vîrstă de doar cinci ani, iar peste cîteva luni îl pierde și pe prietenul drag Shelley într-o furtună pe mare, după ce cu doar un an înainte Keats murise de tuberculoză.

Grecia însă, cu tumultul luptelor care-l înconjoară, naște speranța unui alt început:

Dar nu astfel și nu aici se cade
De-aceste gînduri să mă las, azi, dus,
Cînd gloria atît de bine-i șade
Eroului răpus!

În jurul meu văd Grecia, noianul
De săbii și de flamuri, revărsat.
Mai slobod nu e nici chiar Spartanul
Pe scutul său purtat.

Elada, gloria ei trecută, pe care el e chemat s-o învie, îi oferă șansa unei renașteri, a regăsirii spiritului apropiat idealul antichității:

Deșteaptă-te (nu Grecia, ea-i trează!)
O, spirite al meu! Te-ntreabă cine
Îți poate fi o rudă mai vitează,
Apoi țintește bine!

Doboară-ți pasiunile mărunte,
Nevrednice de un bărbat viteaz!
La zîmbetele Frumuseții crunte,
Nepăsător fii azi!

Sau îi poate da o moarte de erou: „Pentru a morții patrie ne-nvinsă / Dă-ți sufletul, luptînd!”.

Doar că viața îi pregătise un alt destin. Înaintea atacului plănuit asupra fortăreței de la Lepanto, la mijlocul lui februarie, Byron cade bolnav și remediul obișnuit în acea vreme, luarea de sînge, îl slăbește și mai mult. Își revine pe la sfîrșitul lui martie, dar peste cîteva zile, la 9 aprilie îl doboară un atac de febră, după ce, pe mare, o ploaie îl udase pînă la piele. Îngrijirile medicale (din nou i se ia sînge) nu fac decît să înrăutățească situația astfel că peste zece zile, din care ultima petrecută în agonie, în 19 aprilie 1824, la Missolonghi, Lord Byron se stinge.

Byron de Richard_Westall
Richard Westall, Portretul lui Byron

Cu șapte ani înainte în Cîntul al patrulea din Pelerinajul lui Childe Harold, Byron scrisese despre sfîrșit ca despre o eliberare:

Sfîrșit-am truda… Vocea mea răsună,
Stîrnind ecouri, cea din urmă oară.
Se stinge-un vis prea lung cîntat pe strună
Ca torțele ce bezna-mi luminară.
Ce-i scris, e scris…5

În Grecia sînt organizate funeralii naționale care pun capăt luptelor pentru o vreme, iar în Anglia moartea lui a fost primită ca un șoc. „Întreaga lume mi s-a părut mai întunecată atunci” își va aminti, mai tîrziu, Tennyson; avea doar 14 ani în acele zile. Mulțimi de oameni au venit să-i vadă sicriul în cele două zile cît a stat la Londra. Deși prietenii au cerut ca rămășițele să-i fie îngropate în Colțul Poeților din Westminster Abbey, cererea le-a fost refuzată din cauza „moralității îndoielnice” a poetului. Abia în 1969, cînd s-au împlinit 145 de ani de la moartea lui, a fost așezat un memorial. Byron a rămas să-și petreacă eternitatea în cimitirul bisericii St. Mary Magdalene din Hucknall, Nottingham, iar inima se spune că i-a fost oprită în GreciaMai tîrziu lîngă el va fi înmormîntată și fiica sa, Ada Lovelace, care moare de cancer tot la 36 de ani.

În curgerea anilor, două versuri din ultimul poem par a închide în ele destinul nefericit nu doar al lui Byron, ci al întregii generații romantice:

If thou regret’st thy Youth, why live?6

  1. Byron, Opere. Vol. 1: Poezia, Editura Univers, București, 1985, p. 471 

  2. “Jan. 22; on this day I complete my 36th year.” 

  3. traducerea versurilor îi aparține lui Petre Solomon și a fost preluată din volumul citat 

  4. din poemul „Ea lunecă-n splendoare…”, Ibidem, p. 214 

  5. Ibidem, p. 407 

  6. „De-ți pare rău de tinerețea stinsă, / La ce bun să trăiești?”