Înșir’te mărgăritari: „Înviere de toate zilele” de Lucian Blaga

„O înviere e pretutindeni, pe drum / și-n lumina deșteaptă.” ne amintește Lucian Blaga, doar că noi, în lumea de azi, mai sîntem oare în stare s-o trăim?


de Ilarion Lainic · 17 aprilie 2017

Puține ne sînt zilele ori ceasurile de fericire pe pămînt, căci blestemul începuturilor ne e dat de la prima gură de aer pe care-o înghițim cu nesaț, acea respirație prin care intrăm în lume și, în același timp, lăsăm lumea cu toate ale ei să ne inunde fiecare colț al sufletului.

„În sudoarea feței tale îți vei mînca pîinea ta, pînă te vei întoarce în pămîntul din care ești luat; căci pămînt ești și în pămînt te vei întoarce.”1, a auzit Adam pe una din potecile raiului, înainte de a-l părăsi cu capul plecat, căci, știindu-se gol, n-a mai îndrăznit să-și mai ridice privirea către Dumnezeu. În urma lui grădina s-a închis pentru totdeauna, iar veșnicia a căpătat gustul amar al morții.

După ani de trudă și-a găsit odihnă într-una din odăile de întuneric ale iadului și, pe urmele lui, mulțime nenumărată de suflete s-a bulucit să guste aceleași chinuri și s-a amăgit crezînd c-a găsit fericirea în culorile țipătoare ale vălului pe care Înșelătorul îl unduia și-l numea Adevăr și Viață.

Cînd ușile de nesfărîmat ale iadului s-au prăbușit și lanțurile au căzut, cînd lumina i s-a arătat iar lui Adam, afară era primăvară și pomii erau ninși cu flori albe și roz, mirosea a vișin, și-a măr, și-a prun, a zarzări și-a zăpadă topită, și-a urme de miel, pe cer era lună ciobită și stelele tremurau a neîncredere. Carne din carnea lui s-a aplecat și i-a ridicat capul. Om și Dumnezeu s-au privit din nou în ochi și iertarea a fost de prisos.

„Nu te atinge de Mine” ( „Μή μου ἅπτου”, „Noli me tangere”)2 îi spune Iisus Mariei Magdalena nu pentru a arunca iar o prăpastie între El și noi, ci pentru a ne ajuta să înțelegem că de-acum drumul îl vom face iar singuri, doar că, de data aceasta, la capătul lui clipocește speranța. Noi însă, ologi, ne-mpiedicăm în fiecare pas ori gînd și amînăm primul pas crezînd că există doar ceasuri și zile binecuvîntate, clipe de mîntuire, uitînd că pînă și cele mai neînsemnate dintre ele se dovedesc, de știm să privim, salvatoare.

A fost demult, o poveste, spun mulți, iar noi, după atîtea veacuri, mîndri cu goliciunea de care nu ne mai rușinăm, mulțumiți de belșugul și de înțelepciunea veacului, le dăm dreptate, căci nu mai avem timp să credem asemenea nimicuri.

Lumina-i un basm, ceva care ni se dă-n lumînări la miezul nopții, iar prunii și merii niște lemne acolo. Urmele mieilor, luna și stelele ne-așteaptă întoarcerea-n tăcere, doar că lumea cea nouă ne-a orbit.

De Paște, poezia lui Lucian Blaga, uneori senină, alteori crestată în umbre adînci, vine să ne-amintească de potecile pe care le-am rătăcit.

Înviere de toate zilele

O înviere e pretutindeni, pe drum
și-n lumina deșteaptă.
Ochii mi se deschid umezi, și sunt împăcat
ca fîntînile din imperiul lutului.
Trecătorule, oricine-ai fi,
ridică și tu peste mine mîna ta dreaptă.
Astăzi n-o să mai cert nici o ființă,
nici pietrele, nici oamenii, nici buruienele.
Sunt în mijlocul privighetorilor. Învie străbunii?
Rugăciunea de-atîtea ori începută
mi se sfîrșește și zic:
Tată, te iert că-n adînc
m-ai semănat între brazdele lumii.

Ziua vine ca o dreptate făcută pămîntului.
Flori peste fire de mari
îmi luminează din larg –
aureole pierdute pe cîmp de sfinții trecutului.3

înșir’te mărgăritari...

  1. Facerea III,19 

  2. Ioan 20, 17 

  3. Lucian Blaga, Poezii, Editura Eminescu, București, 1988, p. 68 


„Îndură-te, Doamne, de mine pentru lacrimile mele”. Bach în vecinătatea lui Dumnezeu

„Cînd asculți pe Bach vezi cum se înfiripă Dumnezeu” scria Cioran. Aria „Erbarme dich” din Patimile după Matei ne dezvăluie tocmai această înfiripare...


de Ilarion Lainic · 14 aprilie 2017

Plin de admirație și conștient de măreția lui Bach, Emil Cioran scria în Lacrimi și sfinți:

Cînd asculți pe Bach vezi cum se înfiripă Dumnezeu. Căci muzica lui este generatoare de Divinitate. O viziune plastică a ființei divine ți se desfășoară în față și crește Dumnezeu sub ochii tăi.

După un oratoriu, o cantată sau o «pasiune» trebuie să existe Dumnezeu.  Altcum, toată muzica lui Bach este o iluzie sfîșietoare, ea fiind mult prea nedefinibilă pentru a o degrada într-un deliciu estetic. Ce va fi fost pe vremuri prin ceruri nu se știe. Doar de la Bach încoace există Dumnezeu…

… Și cînd te gîndești că atîția teologi și filozofi și-au pierdut zilele și nopțile în căutarea argumentelor pentru existența lui, uitînd singurul argument valabil: Bach.1

În Vinerea Mare a anului 1727, la 11 aprilie, în Biserica Sf. Toma (Thomaskirche) din Leipzig, unde cantor era Johann Sebastian Bach (1685-1750), lumea auzea pentru prima dată oratoriul Patimile după Matei (Matthäus-Passion — Passio Domini nostri J.C. secundum Evangelistam Matthaeum).

Patimile după Matei și Ioan sînt, fără doar și poate, cele mai mărețe opere de artă concepute vreodată de spiritul omenesc.”, mărturisește, apocrif, cea de-a doua soție a lui Bach în Scurta cronică a Annei Magdalena Bach2, și cum ar putea fi altfel cînd întregul tragism al Patimilor este purificat într-o muzică care atinge sublimul și care ne întoarce la cele cu adevărate importante ale vieții nostre, căutînd să reaprindă flacăra de divin ce abia mai pîlpîie înăuntrul nostru.

Aproape uitate după moartea lui Bach, Patimile după Matei vor fi redescoperite abia în 1829 cînd tînărul Felix Mendelssohn readuce lucrarea, deși într-o variantă prescurtată, în atenția publicului la Berlin. Bazîndu-se pe textul capitolelor 26 și 27 din Evanghelia după Matei, Bach reconstituie Patimile lui Christos închizînd în muzică întregul tragism al ultimelor ceasuri ale lui Iisus, dar și drama celor care-i fuseseră alături, durerea lumii care se despărțea de El, care nu-i înțelesese nici venirea și cu atît mai puțin menirea.

Episoadele recitative ce narează momentele Patimilor sînt întrerupte de coruri, corale și arii care invită la meditație ori care accentuează tensiunea și tragedia momentelor.

Una dintre cele mai tulburătoare arii, Îndură-te, Doamne (Erbarme dich, Mein Gott), redă căința amară și disperarea lui Petru. Acel Petru care la Cina cea de taină, plin de aroganță, se arătase gata să-și jertfească viața pentru Iisus: „Petru I-a zis: Și de-ar fi să mor împreună cu Tine, nu mă voi lepăda de Tine. Și toți ucenicii au zis la fel.” (Matei 26, 35); acel Petru care, deși ceilalți se-mprăștie după prinderea Învățătorului — „Atunci toți ucenicii, lăsîndu-L, au fugit.” (Matei 26, 56), nu-L părăsește și merge după El, dar care, cînd este recunoscut, în curtea lui Caiafa, se leapădă imediat, tăgăduind din toate puterile că l-ar fi cunoscut:

Atunci el a început a se blestema și a se jura: Nu cunosc pe omul acesta. Și îndată a cîntat cocoșul.

Și Petru și-a adus aminte de cuvîntul lui Iisus, care zisese: Mai înainte de a cînta cocoșul, de trei ori de vei lepăda de Mine. Și ieșind afară, a plîns cu amar.

Matei  26, 74-75

Aria cuprinde doar cîteva cuvinte de căință ce sînt repetate iar și iar; cu fiecare repetiție accentuîndu-se disperarea și neputința, căința, cerșindu-se fără încetare îndurare:

Îndură-te, Doamne, de mine
pentru lacrimile mele!
Vezi-mă,
Inima și ochii mei se jeluiesc cu amar
înaintea Ta3

Ascultînd, cu totul pierduți în muzică, ne dăm seama că plîngerea nu este doar a lui Petru, ci și a noastră ori, mai degrabă, a noastră, căci, de fapt, de tînguit se tînguiesc slăbiciunile și suferințele noastre; că alături de el, ne plîngem durerea și disperarea. Treptat ne amintim că sîntem fărîme din nimic, dar Bach ne întinde o mînă și ne ajută ca prin muzică să îndrăznim să ne îndreptăm pentru o clipă spinarea și să încercăm să atingem cu vîrful degetelor eternitatea, să întrezărim speranța iertării și a mîntuirii.

Și acest uriaș compozitor, care ne duce lîngă Dumnezeu cum un altul n-a mai reușit, era atît de smerit, încît, la începutul lucrărilor, adăuga JJ (Jesus Juva, Iisuse, ajută-mă), iar la sfîrșit SDG (Soli Deo Gloria, Doar pentru slava lui Dumnezeu).

Cît despre puntea în care Bach se transformă legînd lumea de Dumnezeu, tot Cioran scria:

Bach este agentul direct al despămîntenirii. E atîta transcendență în cîte o vibrație de violă, pare că se presară zăpadă pe inimi de îngeri…

În Bach nu există «sentimente», ci numai lumea și Dumnezeu legate printr-o scară de lacrimi, pe care urcă alte lacrimi… 4

Și, ca de fiecare dată cînd muzica lui Bach se stinge, o tăcere adîncă se lasă, înghite lumea și pe noi și-n acele puține clipe în care uităm că mai existăm, chiar înaintea primei respirații, ajungem să presimțim simplitatea sublimă a absolutului…

  1. Emil Cioran, Lacrimi și sfinți, Editura Humanitas, București, 1991, p. 79 

  2. Anna Magdalena Bach, Scurtă cronică a Annei Magdalena Bach, Editura Humanitas, 2007, p. 176 

  3. „Erbarme dich, / Mein Gott, um meiner Zähren willen! / Schaue hier, / Herz und Auge weint vor dir / Bitterlich.” 

  4. Ibidem, pp. 90-91 


Simion Florea Marian: „Postul Mare e ca o pădure care n-are capăt”

Sim. Fl. Marian, unul din cei mai mari etnografi români, a căutat prin cărțile sale să pătrundă cît mai adînc în obiceiurile și-n credințele poporului.


de Ilarion Lainic · 12 aprilie 2017

În Sărbătorile la români1, referindu-se la cea mai mare sărbătoare de peste an și povestind despre timpuri ce-atunci trebuie să fi părut eterne, deși viermele schimbării rodea tăcut de mult, Simion Florea Marian scria:  „În scurt zis, fiecare are partea sa de ocupațiune și grijire, fiecare caută a nu rămînea în urma altora, ca nu cumva mai pe urmă să fie luat în rîs și batjocură, iar Sfintele Paști să-l surprindă ca pre un neom între oameni.”2

Simion Florea Marian

Născut la 1 septembrie 1847 într-o familie de țărani, în satul Ilișești din județul Suceava, Sim. Fl. Marian colindă în adolescență prin Transilvania căutînd să-l întîlnească pe Avram Iancu. Drumurile nu li se vor încrucișa, dar călătoriile îi vor oferi tînărului prilejul să strîngă cîntece populare în care erau glorificate faptele celui căutat.

Debutează în revista Familia în același an cu Eminescu (1866) cu un articol de folclor „Datinile poporului român. O nuntă la Ilișești în Bucovina”, iar între 1871-1875 urmează cursurile Facultății de Teologie de la Cernăuți. Hirotonit, slujește în cîteva sate și acolo strînge un bogat material folcloric, înainte de-a se stabili la Suceava unde va fi întîi învățător, apoi profesor la gimnaziul superior ortodox-oriental.

Activitatea lui principală va fi însă cea legată de spiritualitatea populară din spațiul românesc, de cultura populară sub toate aspectele ei. Adună un material etnofolcloric imens care dă naștere unor volume impresionante: Ornitologia poporană română I-II, 1883 (Premiul „Năsturel-Herescu” al Academiei Române, 1884), Nunta la români (1890), Nașterea la români (1892), Înmormîntarea la români (1892), Păsările noastre și legendele lor (1895), Sărbătorile la români, I-III (1898-1901), Insectele în limba, credințele și obiceiurile românilor (1903), Legendele Maicii Domnului (1904). În 1881 este primit în Academia Română, iar regele Carol I îl decorează în 1882 cu medalia Bene Merenti clasa I, pentru ca, în 1904, să primească și Coroana României în grad de ofițer.

Se stinge la Suceava în urma unei pneumonii la 11/24 aprilie 1907.

Sim. Fl. Marian n-a fost un simplu culegător de folclor, cum s-ar putea crede, ci unul dintre cei mai importanți etnografi români care a căutat fără încetare să pătrundă cît mai adînc în obiceiurile, în credințele și-n sufletul poporului. Astfel, Sărbătorile la români, studiu vast  care cuprinde perioada dintre Anul Nou și Rusalii (structurat în trei volume — Cîrnilegile, Păresimile și Cincizecimea) adună în el obiceiurile și credințele cu care poporul însoțea prima jumătate a anului.

Între aceste zile unele din cele mai importante și mai pline de semnificații erau cele din Postul Mare, zile ce marchează sfîrșitul iernii și intrarea în primăvară, perioadă de curățare și de înnoire, vremea așteptării celei mai mari sărbători din calendarul creștin — Învierea, dar, în același timp, o vreme a încercărilor, un timp greu, căci Postul Mare este un adevărat labirint pentru creștinul de rînd, care riscă nu doar să se rătăcească, dar mai ales să-și piardă sufletul:

După legea biserecei noastre ort.-orient., precum în celelalte posturi de peste an, așa și în Postul mare nu e iertat membrilor săi să mănînce de frupt sau de dulce, ci numai bucate de sec; mai departe, nu le e iertat să facă jocuri sau alte petreceri cu muzică, ci numai să postească și să se pocăiască, căci postul acesta e considerat de către popor ca o pădure mare care n-are capăt3. Și dacă nu va posti și nu se va pocăi, mai pe scurt, dacă nu se va purta bine în decursul lui, atunci va rătăci și nu-i va mai da de capăt.4

Iar începutul este marcat de Lăsatul secului, duminica în care se mănîncă „tot felul de bucate”, se joacă și se petrece, uneori peste măsură, „ca nimăruia să nu-i vie și să-i fie dor de frupt în decursul postului ce urmează pînă la Paști.”5.  E o zi a ispășirii, a curățării, o zi a iertării („În Muntenia însă e datină ca în ziua de Lăsatul secului vecinii și rudele să-și ceară iertare unii de la alții, ca să intre curați în post.”6), dar și o zi în care se presimte greul care urmează: „căci nimeni nu poate să știe ori de va mai ajunge pînă la capătul pădurii acesteia, adecă pînă la sfîrșitul postului”7

Într-o notă Sim. Fl. Marian amintește de ce e greșit să se spună Lăsatul secului de carne ori de brînză: „pentru că sub cuvîntul Lăsatul secului nu e de a se înțelege: lăsarea sau părăsirea, nemîncarea cărnii ori a brînzei, ci e de a se înțelege: venirea sau începerea secului, adecă a postului.”8

Dar nu toți se veselesc, căci „fetele cele stătute sau bătrîne, care au rămas în decursul cîșlegilor de iarnă nemăritate”9 postesc în speranța că după Paște își vor găsi alesul, iar unele, în ultimele ceasuri de frupt, leagă și dezleagă, căci „Noaptea ultimă a cîșlegilor de iarnă este și timpul farmecelor și al vrăjilor de dragoste”10.

De unde însă denumirea de Păresimi dată acestui post? Sim. Fl. Marian ne explică pe îndelete:

Postul Mare (…) se compune în genere din 40 de zile, plus Săptămîna Mare sau Săptămîna Patimilor.

Cele 40 de zile de la începutul postului acestuia se postesc întru amintirea celor 40 de zile pe care le-a petrecut și le-a postit Domnul nostru Iisus Hristos în pustia carantană înainte de începerea învățăturii sale, iar restul întru amintirea patimilor sale.

Deoarece însă zilele din Săptămîna Patimilor, deși sînt de post, nu fac parte din numărul celor 40 de zile […], de aceea postul înainte de Învierea Domnului sau înainte de Paști s-a numit dintru început ca un cuvînt lat. quadragesima.

[Din acesta] românii au format cuvîntul românesc Paresimi, și cu acest cuvînt au numit ei apoi postul înainte de Înviere prin un timp mai îndelungat și tot așa îl mai numesc unii și în timpul de față.11

Multe din zilele ce vin se transformă în adevărate pietre de hotar care te ajută să nu rătăcești calea, devenind sprijin pentru greul prin care treci: Lunea curată, Marțea vaselor, Dragobetele, Sîn-Toader cu caii săi, Mărțișorul și Babele, Patruzeci de sfinți (cu minunata și înfricoșătoarea poveste a jertfei materne), Alexiile sau ziua Sf. Alexie, omul lui Dumnezeu, cînd ies toate gîngăniile din pămînt; transformările pe care le suferă natura îmbracă întîi haina celor ale duhului pentru a putea intra în viața omului.

La mijlocul postului o zi de miercuri e o zi cu totul specială, căci e ziua în urma căreia e jumătate din călătorie, iar înainte se-ntinde cealaltă jumătate și „este considerată de către popor totodată și ca un fel de părete sau ca păreți, care despart Postul Mare în două jumătăți egale. De aici apoi și numirea zilei acesteia nu numai Miezul Păresii ci și Miezul Păreții, Miez Păreți, Miezii Păreții și Miezul Păreților.”12, o zi de ținut, cănd nu-i bine ca femeile să muncească, nu cumva să se-mbolnăvească de dînsele („mai întîi și întîi a le durea mînile și picioarele, apoi oasele și la urmă prinde a li se usca carnea de pe oase și mai ales cea de pe lîngă încheieturile degetelor, pînă ce le înțepenesc degetele.”13) ori chiar să-nnebunească.

Urmează Buna-Vestire, Blagoveștenie, o sărbătoare la fel de importantă pentru popor ca și Paștele, căci „Dacă n-ar fi Buna-Vestire, n-ar fi nici Paștile.”14 și-n această zi, așa cum Dragobetele era căpăt de primavără și logodnă a păsărilor, „după credința românilor de pretutindenea, se dezleagă limba tuturor păsărilor cîntătoare spre a putea cînta”15

În drum se ițesc apoi Floriile, o sărbătoare luminoasă, care pregătește credinciosul pentru cea mai grea săptămînă, ultima a postului, iar Sim. Fl. Marian amintește o poveste care explică de ce se aduc rămurele verzi de salcie la biserică. Se spune dar că Maica Domnului, aflînd de moartea fiului, pleacă în căutarea lui și întîlnind o broască îi povestește în lacrimi durerea, dar aceasta îi spune „că și ea a avut nouă pui mititei și frumușei, cu ochii bășicăței, și i-a omorît un car pe toți și tot nu se mai bocește așa.”, iar Fecioara, mirată de tăria ei, o binecuvîntează ca „murind, să nu se mai împută”16. Mergînd mai departe, pe malul unui ape,  o salcie se apleacă, prefăcîndu-se în punte, ca să poată trece dincolo și e binecuvîntată să fie dusă de Florii la biserică.

Săptămîna Patimilor, săptămînă a postului socotită separat, e și cea mai plină de semnificații, fiecare zi pregătind credinciosul pentru momentele culminante ale Răstignirii, pentru ceasurile de întuneric ale îngropării și pentru așteptarea luminii. Într-o notă Sim. Fl. Marian citează un fragment (din Igiena țăranului român de G. Crăiniceanu) care vorbește din nou despre greutatea acestui post, nu  doar un labirint, ci veritabilă încleștare cu viața, cu moartea: „Acesta – adecă Postul Mare – este cel mai greu post, și e rezonabil sărutatul de la Lăsatul secului, ce se obișnuiește pe la țară, sub cuvînt că cine știe care va mai ajunge Paștele.”17

Sînt zile pentru cei de-aici, dar și zile pentru cei de dincolo, iar Joia Mare e una din cele mai importante zile de peste an dedicate celor plecați socotindu-se că în această zi „morții vin în fiecare an pe la vechile lor locuințe” unde rămîn pînă la Moșii de vară. Viii se pregătesc pentru întoarcerea acelora și cum „cînd sosesc morții, nu e pînă întru atît de cald, ca aceștia să poată petrece în orișice loc fără ca să le fie frig” fac focuri „anume pentru morți, ca să aibă la ce se încălzi și sta la lumină.”18, aștern pături în jurul lor și aduc scaune ca morții să aibă unde să se așeze, iar femeile plămădesc o turtă de făină numită „pîinea uitaților”; toate pentru ca morții să se simtă din nou în ale lor și să-și caute loc de ședere pentru timpul dintre vii:

În acest răstimp unii morți, sau mai bine zis unele suflete se așează pe streașină casei, iar alții în alte locuri, unde stau apoi pînă la întoarcere.19

E începutul unei perioade miraculoase ce ține pînă la Rusalii, perioadă cînd se crede că cerul, raiul și iadul sînt deschise și „pentru aceea pot veni sufletele acasă spre a petrece la familie” în aceste zile. 

„Nunta sau măritarea urzicilor” are loc tot în Joia Mare cînd urzicile înfloresc și nu mai sînt bune de mîncat. Urzica, o plantă considerată de popor „foarte sănătoasă”, „se dă în gura foamei” după cum povestește cu duioșie Sm. Fl. Marian despre lumea de atunci:

De aceea primăvara, cînd încep urzicile a crește, fiecare român, cu deosebire însă sărăcimea, căreia i s-au sfîrșit mai toate bucatele de sec, și nu mai știe ce să mai înceapă și să facă ca să poată ieși teafără din Postul Mare, care e cel mai lung și mai greu post, se simte foarte fericită cînd află și poate mînca urzici.20

Seara urmează denia sau „privigherea” cînd se citesc cele douăsprezece Evanghelii ale Patimilor și se fac 12 noduri pe-o „șfară” bune pentru friguri ori pentru a întrezări sortitul. Dar înainte de denie se roșesc ouăle. Fierte și roșite doar în această zi se crede că nu s-ar strica un an întreg.

Din Joia Mare bărbații nu mai ies la cîmp, ci rămîn

să curățească și să grijească pe lîngă [casă], să măture curtea, să strîngă gunoaiele. […] Femeile […] încep a deretica și a griji prin case, a unge și a vărui, spăla toate albiturile și a zvînta celelalte haine. […] Fetele cele mari, precum și multe dintre nevestele cele mai tinere, încep[…] a-și coase cîte o cămeșă nouă cu pui și cu altițe, precum și alte haine, atît pentru dînsele cît și pentru părinții, frații și surorile lor, respective pentru bărbații și fiii lor: căci fiecare ține foarte mult la aceea ca să aibă pentru ziua de Paști, dacă nu se poate tocmai toate hainele, apoi măcar una, măcar o cămeșă nouă-nouță  21

Ultima vineri din Păresimi poartă numele de Vinerea Paștilor, Vinerea patimelor, Vinerea mare și Vinerea seacă22. Seacă pentru că „în această vineri cei mai mulți români […] au datină de a ajuna, a posti așa-numitul Post negru, adecă de a nu mînca nici a bea absolut nimic toată ziua.”23, că să le meargă bine peste an, să fie sănătoși, crezînd că acela care postește va fi ferit de dureri de cap și va ști „cu trei zile înainte cînd are să moară.”24

Ziua patimilor și a morții lui Hristos e una cu un loc aparte în sufletul poporului și, mai ales, femeile poartă o prețuire deosebită acestei zile și prin extensiune pentru toate vinerile de peste an: „Ele nu umplu borș în ziua de vineri, pentru că Necuratul vine și se scaldă într-însul. Nu cos, pentru că orbesc, nu țes, nu torc, nu fac lăutoare, nu se lau, nu fac leșie, nu albesc cămăși, fiindcă Sf. Vineri le-ar cășuna mare daună.”25

La biserică se scoate aerul, „o pînză pe care se află zugrăvită înmormîntarea Domnului nostru Iisus Hristos”26 (și cît de minunat e ales acest cuvînt, aerul, prin care moartea lui Hristos se transformă într-un văl ușor care plutește peste viețile noastre), pentru ca creștinii să treacă pe sub el, se ocolește biserica și lumînările lipite de cruci sînt furate de femeile tinere ori de fetele mari pentru a face „de dragoste” cu ceara acestora în speranța că acela pe care-l iubesc să se lipească de ele „cum se lipește ceara”.

Urmează, pînă la Înviere, ceasurile „moarte” cînd nu se mai trag clopotele, cînd Hristos e în mormînt.

Pe alocurea este obiceiul ca vineri noaptea să rămînă dintre oamenii bătrîni să vegheze în biserică. Ei închipuiesc prin aceasta pe ostașii care au străjuit mormîntul lui Hristos.27

Capătul drumului, deși încă ascuns în întuneric, e aproape, dar mai ales acum trebuie avut grijă, căci ispitele trupului și ale sufletului pîndesc la tot pasul, iar moartea nesătulă nu știe de odihnă. Cei care reușesc să treacă cu bine prin încercare, curățiți, sînt pregătiți pentru anul ce urmează, dar și pentru un alt ciclu, căci pădurea e nesfîrșită, cu poteci încurcate și înșelătoare, pînă cînd stăpîna a toate, Moartea, o închide pentru totdeauna…

  1. ediția folosită este Simion Florea Marian, Sărbătorile la români. Studiu etnografic, ed. îngrijită și introducere de Iordan Datcu, 2 volume, Editura Fundației Culturale Române, București, 1994. Trimiterile ulterioare se fac prin indicarea numărului de volum și de pagină 

  2. II, 123 

  3. s. m., I. L. 

  4. I, 202 

  5. I, 202 

  6. I, 203 

  7. I, 202 

  8. I, 203 

  9. I, 211 

  10. I, 218 

  11. II, 52 

  12. II, 53 

  13. II, 53 

  14. II, 59 

  15. II, 63 

  16. II, 86 

  17. II, 103 

  18. II, 94 

  19. II, 94 

  20. II, 101 

  21. II, 122 

  22. II, 109 

  23. II, 109 

  24. II, 109 

  25. II, 109 

  26. II, 115 

  27. II, 117