Înșir’te mărgăritari: „Fără ea” de Dante Gabriel Rossetti

„Și inima-mi, ce-i fără ea?” își plînge dragoste pierdută Dante Gabriel Rossetti într-un sonet, întrebîndu-se cum supraviețuiești pierderii...


de Ilarion Lainic · 10 aprilie 2017

Pictor, poet și traducător, Dante Gabriel Rossetti, născut la 12 mai 1828, a fost fondator și reprezentant de seamă al Frăției Prerafaelite. Fondată în 1848 de Rossetti, William Holman Hunt și John Everett Millais, Frăția a apărut ca o mișcare împotriva picturii din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, ca un refuz al reproducerii mecanice pe care cei trei o vedeau în operele artiștilor de după Rafael și Michelangelo. Numele de prerafaeliți pe care și-l vor asuma era un omagiu adus simplității și purității cu care natura era reprezentată în arta italiană de dinaintea lui Rafael.

Frate al poetei Christina Georgina Rossetti, e atras din copilărie de poezie, iar opera lui Dante își găsește un loc central în pictura sa, un triptic rămînînd celebru pentru episodul Francesca da Rimini și Paolo Malatesta din Divina Comedie. Din dragoste pentru Dante își schimă și ordinea prenumelor, căci numele primit la naștere fusese Gabriel Charles Dante Rossetti. 

Dante Gabriel Rossetti - Paolo and Francesca
Dante Gabriel Rossetti, Paolo Malatesta și Francesca da Rimini (1862)

În 1850 o cunoaște pe Elisabeth Siddal care-n următorii zece ani îi va fi, în egală măsură, muză și iubită. De-o frumusețe uimitoare, Elisabeth va fi model și pentru alți alți rafaeliți, pozînd pentru Ofelia din celebrul tablou al lui John Everett Millais.

John Everett Millais - Ophelia
John Everett Millais, Ofelia (1852)

Se căsătoresc în 1860, dar Elisabeth este din ce în ce mai bolnavă și devine dependentă de laudanum. Suferind de depresie după ce naște o fetiță moartă, tînara se stinge în urma unei supradoze de laudanum la 11 februarie 1862 și încă de-atunci se răspîndește zvonul existenței unui bilet de adio și se vorbește despre moartea ei ca despre o sinucidere.

Dante Gabriel Rossetti - Beata Beatrix
Dante Gabriel Rossetti, Beata Beatrix (1863)

Sfîșiat de durere, Rossetti pune în coșciug un caiet, unicul manuscris al poeziilor sale, pe care se spune că l-ascuns în părul ei roșu. Durerea dă naștere și unui tablou în 1863, Beata Beatrix, în care Beatrice a lui Dante împrumută chipul lui Elisabeth.

În 1869 Rossetti, dependent de alcool și de droguri, crede că nu mai poate picta și începe să scrie din nou poezie. E obsedat însă de caietul pe care l-a îngropat și, convins de agentul lui, Charles Augustus Howell, e de acord să-l dezgroape. Howell va povesti că a găsit corpul lui Elisabeth neputrezit, că frumusețea ei era încă întreagă și că întregul coșciug era plin cu părul ei roșu ce continuase să crească. Rossetti, care n-a participat la deshumare, va regreta pentru tot restul vieții că și-a dat acordul.

În ultimii ani trăiește retras și se luptă cu dependența de droguri și de alcool. Moare la 9 aprilie 1882, după ce, în decembrie, paralizase ca urmare a unui atac cerebral.

În ciclul de sonete House of Life (Casa vieții) există unul, Sonetul LIII, Fără ea, în care Rossetti vorbește despre frumusețe, despre dragoste, despre pierdere, dar mai ales despre golul nesfîrșit care rămîne. Despre acest sonet Rossetti i-a mărturisit lui Hall Caine, secretarul lui pentru o vreme: „Nu pot să-ți spun ce moment înfricoșător l-a stors din mine”.

Iată-l, în traducerea Mariei Banuș:

Fără ea

Oglinda-i ce e fără ea? Gol mut
Și orb, un iaz lipsit de-a lunii față.
Și rochia-i, fără ea? Golit de viață,
Un pîlc de nori, cînd luna a trecut.
Poteca-i, fără ea? Al zilei zbor
Gonit de trista noapte. Perna ei,
O, fără ea, e plînset! pe temei
De zile, nopți uitate, și de dor.

Și inima-mi, ce-i fără ea? O, biata,
Cum să te-arăt atît cît mai am grai?
Un călător pe reci cărări, pe-un plai
Abrupt, pustiu, trudit mi se arată,
Unde prelungul nor și pomii, ceață,
Pe dealul trist aruncă-al umbrei strai.


„Clipa dintîi, cînd te-am văzut frumoasă”: ziua cînd Petrarca a întîlnit-o pe Laura

6 aprilie 1327 e ziua în care s-a născut o dragoste ce încă înfruntă veacurile și pe care Petrarca a imortalizat-o în rimele răzlețe din Canțonierul.


de Ilarion Lainic · 6 aprilie 2017

În zorii secolului al XIV-lea, la Arezzo, în ziua de 20 iulie 1304, se năștea Francesco Petracco cel care din dragoste pentru cultura antică își va latiniza numele și va fi cunoscut ca Francesco Petrarca, fondatorul umanismului, marele poet al Renașterii timpurii, unul din marii poeți ai lumii.

Despre el Francesco de Sanctis scria:

A făcut călătorii lungi și obositoare pentru ca să descoper operele lui Varro, istoriile lui Pliniu, a doua decadă a lui Tit-Liviu; a găsit epistolele lui Cicero și două dintre discursurile acestuia. Datorăm îndemnurilor și generozității lui cea dintîi traducere a lui Homere a cîtorva scrieri ale lui Platon. Descoperitor neobosit de codice, corecta, adnota, copia: l-a copiat pe Terentiu în întregime. În această familiaritate intimă cu scriitorii cei mai mari ai antichității greco-latine, timpurile următoare ei, acelea care s-au numit apoi evul mediu 1, i-au apărut drept o lungă barbarie.2

A scris în latină (o epopee – Africa, egloge, trate, dialoguri)  și scrierile i-au fost apreciate în acele vremuri, cu toate acestea „latina clasică nu putea să producă decît o operă de pură imitație. Scriitorul, pătruns de respect pentru înaltul său model, nu se gîndește să și-l însușească și să-l transforme, ci să se apropie de el, dacă este cu putință. (…) Scrisul lui este arid în imagini, sărac în colorit, cu o mișcare interioară redusă, și ea exprimă nu toate sentimentele, și nici așa cum acestea răsar din sufletul scriitorului, ci numai acelea care pot fi redate în forma clasicilor și conform modelului lor.”3

De rezistat vor rezista însă versurile scrise în lingua volgare, în italiană, Il Canzoniere (Canțonierul), Trionfi (Triumfuri).

La Avignon, orașul care va însemna atît de mult pentru el, ajunge în 1312 cînd tatăl își mută familia în orașul devenit din 1309 sediul Curții Papale. Va pleca de aici să studieze dreptul la Montpellier, apoi la Bologna la insistențele tatălui, deși-l atrăgeau mai degrabă poezia și studiul clasicilor. Se întoarce însă la Avignon după moartea acestuia, în 1326.

Un an mai tîrziu vine acel moment care-i va schimba pentru totdeauna destinul. Un moment aparent lipsit de însemnătate, într-o zi cum multe fuseseră înainte și multe aveau să mai fie, dar care prin simplitatea lui era atît de asemănător celor din care se pornește dragostea.  În Vinerea Mare, în ziua de 6 aprilie 1327, Petrarca merge la biserica Sainte-Claire pentru a participa la slujbă, dar sufletul îi va fi tulburat nu de serviciul divin, nu de jertfa pe care-o recrea, ci de vederea unei femei – Laura, cea de care destinul i se va lega pentru totdeauna4:

Lumina blîndă-a soarelui, cernită
de mila lui Cristos, plîngea-n țărînă,
în ziua cînd de ochii tăi, stăpînă,
legat am fost, ca pasărea momită.5

Deși despre ea nu știm prea multe, se crede c-ar fi fost vorba de Laura de Noves, fiica lui Audiberto di Noves, măritată în 1325, cînd avea 15 ani, cu Ugo de Sade (un strămoș al Marchizului de Sade), înfățișarea celei iubite, „frumoasă / cum nu e alta-n lume”6,  se limpezește treptat din versurile pe care i le închină Petrarca:

„O tînără-am văzut sub verde laur,
mai albă și mai rece ca zăpada
cînd n-o răzbește soarele cu anii;
cuvîntul ei și aurul din plete
mi-au săturat atît de darnic ochii,
c-o văd mereu, cum vezi din larg limanul.”7

Dragostea dospește zi după zi și-l poartă prin toate neputințele și dezamăgirile omenești:

Nu știu să-și poarte pașii prin pădure
fiară mai crudă-n miez de noapte-ori ziua,
decît aceea ce mi-e pururi soare;
de dragul ei m-apucă-n lacrimi zorii,
căci chiar de-n trup sînt una cu pămîntul,
mi-e doru-în piept sădit de sus, din stele.8

Urmează trei ani în care va încerca să-i cîștige dragostea, dar, deși ea-l refuză pentru că era deja măritată, ceea ce simte caută să se elibereze de cele ale trupului și să se transforme într-o dragoste spirituală, treaptă necesară în urcușul greu spre Dumnezeu:

Doar frumusețea să i-o-nveți anume
nu-i chip; din ochi preadulcea ei lumină
prin har o dobîndești, nu prin silință.9

Acum se nasc primele versuri, rime sparse10, care vor fi strînse în Francisci Petrarchae laureati poetae Rerum vulgarium fragmenta, o colecție de 366 de poeme (365 pentru zilele anului și unul introductiv „Voi ce-ascultați…”) pe care le va cizela de-a lungul întregii vieți, colecție cunoscută mai ales sub titlul dat mai tîrziu de Il Canzoniere (Canțonierul), poeme scrise „să știe lumea toată / cît te-am iubit odată”11

În 1330 Petrarca pleacă din Avignon, dar imaginea Laurei rămîne cu el chin și plăcere a ceasurilor din zi ori din noapte, într-un vălmășag amețitor de sentimente: „Nici pace n-am, nici lupta nu mă-mbie; / mă tem și sper, și ard și sînt de gheață”12. Anii se-adună unul după altul purtînd cu ei povara dragostei, a dorului, iar melancolia, boala atît de dulce a îndrăgostiților, înmugurește încet: „Sînt unsprezece ani de cînd m-apasă / jugul Iubirii, ce mai rău subjugă, / de-i porți credința ce spre el te duce.”13. Curînd „Șaptesprezece ani s-au scurs, o viață, / de cînd Iubirea m-a încins fierbinte / și ard de-atunci: dar cînd mi-aduc aminte, / simt în văpăi ca un fior de gheață.”14, pentru ca, mai tîrziu, cu obidă, să mărturisească: „De douăzeci de ani (și-mi sînt povară), / doar lacrimi și dureri culeg și jale: / rău ceas m-a-mpins s-apuc cu dinții nada.”15

Apoi, așa cum iubirea lovise fără vreun semn prevestitor, trăsnetul tragediei se-abate asupra poetului. Ciuma, pe care Boccaccio o va face celebră în Decameron, îi ia viața Laurei în ziua de 6 aprilie 1348; trecuseră_ 21 de ani_ de cînd Petrarca o văzuse pentru prima dată în biserica din Avignon. El, la Parma, va afla despre moartea ei abia peste o lună din scrisoarea unui prieten și versurile se pierd într-un cînt sfîșietor:

Cum să trăiesc? Ce sfat îmi dai, Iubire?
Încă de mult, știu bine,
trebuia să mor și totuși sînt în viață.
Madona-i moartă; zbucium și mîhnire
să curm mi se cuvine,
urmînd cărarea inimii răzleață
căci niciodată-n față
n-am s-o mai văd și grea mi-e așteptarea.
În chinuri desfătarea
și-n lacrimi bucuria se preface,
de cînd făptura-i sub țărînă zace.16

De-acum totul s-a prăbușit, lumea cu toate ale ei s-a prefăcut în praf și viața nu mai are nici un sens, dar Petrarca găsește alinare în nopțile lungi cînd amintirea ei vine și i se-așază la căpătîi:

Un singur gînd mă smulge din mîhnire:
își lasă doamna uneori mormîntul
și umbra ei mă caută-n fapt de seară.17

Se scurg alți ani, „încă zece-n lacrimi și suspine”18; orice speranță a dispărut acum cînd o întîlnire nu mai e posibilă decît dincolo. Iubirea s-a eliberat de tot ce purta senzual în ea și s-a transformat într-una cerească asemeni iubirii pe care Dante o avea pentru Beatrice, iubire care-l călăuzise prin adîncurile Infernului, prin sălașurile de speranță ale Purgatoriului și-l purificase în Paradis. Pînă atunci însă pentru Petrarca totul e tern, totul e calp și toate dispar „precum se stinge fumul(…); cum se topeşte ceara de faţa focului”19

Ci astăzi știu: destinu-mi dă povață
prin mine să-nțeleg că fericirea
e vis și toate-s trecătoare-n viață.20

Iar cel căruia la tinerețe, îmbătat de iubire, moartea nu i se părea înfricoșătoare, „căci mori frumos cînd ți-e iubirea moarte.” 21, acum simte apropierea întunericului:

Se-apropie ceasul și gonind m-ajunge
din urmă înserarea.22

Cu doar o zi înainte de-a împlini 70 de ani Petrarca moare la Arqua, dar dragostea pentru Laura rămîne să rătăcească în veacurile ce urmează, să aline ceasurile de disperare și de chin ori să le umple pe cele de așteptare ale îndrăgostiților; să aștearnă umbrele melancoliei peste iubirile sfîrșite.

 

  1. pare a fi primul care ar fi folosit expresia de ev întunecat, n. m., I. S. 

  2. Francesco de Sanctis, Istoria literaturii italiene, trad. Nina Façon, Editura pentru literatură universală, București, 1965, p. 300 

  3. Ibidem, p. 301 

  4. citatele din Canțonier sînt din volumul Francesco Petrarca, Rime, trad. Eta Boeriu, Editura Univers, București, MCMLXX 

  5. Rime, III 

  6. Rime, XX 

  7. Rime, XXX 

  8. Rime, XXII 

  9. Rime, CCLXI 

  10. rime răzlețe 

  11. Rime, CXXV 

  12. Rime, CXXXIV 

  13. Rime, LXII 

  14. Rime, CXXII 

  15. Rime, CCXII 

  16. Rime, CCLXVIII 

  17. Rime, CCLXXXIII 

  18. Rime, CCCLXIV 

  19. Psalm LXVII, 2 

  20. Rime, CCCXI 

  21. Rime, CXL 

  22. Rime, CCCLXVI 


Lenevia: plăcere și mod de viață într-o lume obsedată de muncă

„Ne chinuim toată ziua și la sfîrșitul ei plătim plăcerea de a alerga pe-o bandă rulantă!” e rezumatul vieților noastre. Dar dac-ar fi și-o altă cale?


de Ilarion Lainic · 4 aprilie 2017

„Dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănînce”, „muieți-s posmagii”, Greierele și furnica, Fata babei și fata moșneagului, Cenușăreasa, tot atîtea povești și îndemnuri despre cum lenea e rea și despre cum cei care-o practică sînt niște părți nefolositoare și împovărătoare ale societății. Viața înseamnă muncă, iar munca înnobilează și îmbogățește ni se spune de cînd nici nu ne-am dumirit prea bine ce e aici ori care ne e rostul în acest aici. Ni se explică destul de repede că destinul nostru e goana continuă în căutarea mai binelui, a plinului, multului, a îndestulării și a îmbuibării, deși, înlăuntru nostru, mai toți disprețuim această alergătură și ne simțim acasă mai degrabă întinși pe spate pe-o pajiște, la umbră, privind cerul într-o după-amiază de vară, fără gînduri, într-o pierdere de sine fără sfîrșit.

Tom Hodgkinson, Ghidul leneșului

„E plăcut să fii leneș. Această carte își propune să preamărească lenevia și să declanșeze un atac împotriva culturii muncii din lumea occidentală, care i-a înrobit, demoralizat și deprimat pe atîția dintre noi”1, astfel își începe Tom Hodgkinson Ghidul leneșului: mic tratat pentru leneși rafinați o apologie a unui mod de viață atît de disprețuit și de blamat.

Cînd deschizi cartea se naște o banală întrebare: ce nevoie e de atîtea pagini ca să explici un lucru atît de simplu cum e trîndăvia? E de ajuns să nu faci nimic, dar Hodgkinson ne avertizează: „Cu toate acestea, și inactivitatea este o treabă grea, așa cum sublinia Oscar Wilde. Întotdeauna se găsesc mulți care se străduiesc să te pună la muncă.” 2 Și nu-i lucru simplu mai ales că lenevia despre care scrie nu înseamnă inerție, acel „muieți-s posmagii”,  ci mai degrabă „libertatea de a ne trăi viața așa cum vrem, fără șefi, salarii, navetă, consumerism și îndatorare. Lenevia înseamnă distracție, plăcere și bucurie.”3

Douăzeci și patru de capitole, cîte unul pentru fiecare ceas al zilei și al nopții, ne călăuzesc prin meandrele trîndăviei și ne povățuiesc cum să ne ferim de cei care, sub diferite forme, iau chipul demonului muncii și ne ispitesc să cădem în păcat. Hodgkinson povestește uneori cu umor, alteori dezamăgit și întristat despre cum am fost dezgoliți încet de diverse obiceiuri plăcute și sănătoase, despre cum am acceptat lanțurile zornăitoare crezînd că-s bijuterii de mare preț. Cu fiecare pagină încearcă să ne arate o cale care, deși nu ne duce înapoi, măcar ne-abate din cînd în cînd de la drumul bătătorit.

„O să mă scol cînd o să existe ceva pentru care să merite să o fac.”4 îi spune John Moore, un prieten al autorului, soției cînd aceasta încearcă să-l trezească dimineața. De cîte ori nu ne-am întrebat cu obidă de ce trebuie să ne trezim așa de dimineață și prin secolul al XVIII-lea un reverend, J. Clayton, pare să fi avut răspunsul, unul care a pregătit terenul pentru epoca industrială, justificînd noua ordine în cazul somnului: „Necesitatea de a se scula devreme va obliga săracii să se culce din vreme; și astfel, se va preveni pericolul încăierărilor în timpul nopții”5.

Rupt din ale lui, din ritmul naturii, omul, supus diverselor constrîngeri financiare, învață să se supună și curînd sculatul tîrziu devine apanajul „celor cu mintea independentă, indivizilor care refuză să devină sclavi ai muncii, ai banilor, ai ambițiilor.”6 și deși ni se spune mereu că trezitul devreme e bun pentru sănătate e destul să ne uităm în jurul nostru, mai ales dimineața, în drum spre serviciu, pentru a înțelege că „cei ce se scoală devreme nu sînt sănătoși, bogați și deștepți. Ei sînt deseori bolnăvicioși, săraci și proști. Ei îi slujesc pe cei care se scoală tîrziu.” 7

Amăgiți de mirajul salariului am renunțat la libertatea trezirii convinși că fericirea e doar la un pas distanță, că după multă muncă vom ajunge în acel loc unde întinzînd mîna o vom atinge și-i vom gusta nectarul. Doar că a urmat „sclavia modernă a salariului” cum o numea G. K. Chesterton și mai ales sclavia „salariilor scăzute” care au dat naștere unor „noi dușmani ai tihnei. În era consumeristă, averea și statutul social au înlocuit Foamea și pe Dumnezeu. Industria publicității ne îndeamnă să credem că viața ni se îmbunătățește prin achiziționarea unui produs. Dobîndirea acestuia costă bani. Banii impun muncă grea. Ori îndatorare. Ne împrumutăm ca să dăm curs dorințelor noastre, apoi trudim ca să achităm creditul. Aceasta este forma modernă de muncă forțată”.8

Astfel că pînă și cei credincioși au uitat spusele lui Iisus „Luați seama la crinii cîmpului cum cresc: cum nu se ostenesc, nici nu torc. Și vă spun vouă că nici Solomon, în toată măreția lui nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceștia” 9 și o viețuire minimalistă a ajuns azi vrednică de dispreț. Și cum să supraviețuiască un asemenea mod de viață cînd toate mijlocele de propagandă sînt puse în mișcare împotrivă-i, pentru că „guvernelor nu le plac leneșii. Aceștia le îngrijorează. Leneșii nu produc obiecte inutile și nici nu consumă produsele inutile ale muncii. Ei nu pot fi monitorizați. Scapă de sub control. Nu vor să trăiască la fel ca liderii lor”10

Hodgkinson amintește cum în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, în lumea occidentală, Sfînta Luni era o prelungire a duminicii cînd „în loc să muncească, cizmarii, ciorăparii și țesătorii preferau să-și petreacă lunea bînd bere în taverne sau urmărind lupte cu pumnii”11 și scrie despre cum prînzul aproape a dispărut din cultura noastră, fiind redus la minim ori chiar eliminat din orele plătite:

„Trebuie să readucem prînzul în cultura noastră. Este dreptul nostru firesc. El ne-a fost furat de conducători. Teama care ne ține țintuiți de birou, cu privirea țintă la ecranul monitorului, nu servește spiritului. (…) Se cuvine ca prînzul să devină hrănitor fizic, dar și spiritual.” 12

Cum pînă și micile noastre păcate și slăbiciuni s-au transformat în motive pentru a simți vina, ne sfătuiește c-ar fi mai bine să ne bucurăm de mahmureală, decît să încercăm s-o tratăm: „Mahmureala trebuie acceptată ca zi liberă, timp smuls realității, ca o șansă de a trăi momentul. În mod ideal, ea trebuie petrecută acasă, cu nenumărate căni de ceai, prieteni care sînt în aceeași stare…” 13, iar în capitolul dedicat bolii se-ntreabă „unde au dispărut doctorii de la începutul secolului XX, care obișnuiau să recomande perioade îndelungate de inactivitate petrecute în sud, pentru suferințe neînsemnate? În prezent, medicii te pun să cumperi pastile, însă altădată exista o rețetă medicală minunată care se numea «vindecare prin odihnă» – cu  alte cuvinte singurul mod în care te puteai vindeca era să faci cît mai puține cît mai multă vreme cu putință.” 14

Astăzi „nimeni nu mai suportă boala. A fi bolnav înseamnă a nu fi util.”15, notează. Ați observat cum în cazul unei gripe ne sînt recomandate medicamente (ale căror efecte adverse sînt expediate cu ușurință chiar de doctori) care să înlăture rapid senzația de slăbiciune și de discomfort ca să ne putem întoarce cît mai repede în cîmpul muncii? Cît despre soluții perspectiva e destul de sumbră:

„Nu uitați că «truda în orice condiții» reprezintă modul de gîndire al sclavului. Dacă adoptați o atitudine pozitivă și refuzați «să lucrați spunîndu-vă că nu aveți nimic», vă vor urma și alții. Purtați-vă singuri de grijă. Legislația și sindicatele ne-au trădat. Sîntem singuri.”16

Un obicei extrem de plăcut cu reale beneficii pentru sănătate, care mai supraviețuiește pe ici pe colo, era siesta care peste noapte s-a transformat în apanajul lenevirii, un obicei de disprețuit și de evitat și Hodgkinson povestește cum marele inamic al lenei, Thomas Edison care, deși se lăuda că are nevoie doar de trei, patru ore de somn pe noapte, dormea la prînz „pe săturate”, după cum mărturisea însuși Nikola Tesla. A rămas celebru răspunsul primit de la un asistent de Henry Ford cînd, venit în vizită și aflînd că Edison doarme, a întrebat de nu-i dovadă de ipocrizie să afirmi că ai nevoie de foarte puțin somn, cînd tu dormi la prînz. „Nu doarme foarte mult, ci doar trage mulți pui de somn”17 i-ar fi spus asistentul senin.

În capitolele dedicate sfîrșitului după-amiezii și serii, Hodgkinson caută să ne ofere cîteva remedii pentru situația în care ne aflăm.

Ora 7 seara povestește despre arta pescuitului o artă ce închide în ea esența lenei. E vorba de acel pescuit pe malul rîului cînd, cu o undiță în mînă, pur și simplu te lași nepăsător în brațele locului și ale timpului, lași gîndurile să alunece pe lîngă tine și devii o banală fărîmă din lume, asemeni pietrelor, apei care le spală ori peștelui ce dă tîrcoale momelii.

„Ce-nseamnă o conversație bună?” se-ntreabă Hodgkinson în capitolul pe care i-l dedică și-n care deplînge pierderea acestei veritabile arte. Și tot el răspunde: „Conversația bună reprezintă un semn al generozității spiritului.”18 Dar asemeni orei ceaiului, plimbării ori tihnei cîtorva pahare în compania prietenilor și aceasta a dispărut fiind înlocuită de sala de gimnastică:

Să mai adăugăm că bodega urbană a fost subminată nemilos de sala de gimnastică. După muncă, în loc să meargă ață la bodegă, tot mai mulți lunatici care detestă plăcerile vieții par să fie atrași de sala de gimnastică, unde, în locul halbei înspumate cu bere aurie sau brună și al companiei dornice de conversație, aleargă de unii singuri pe benzi de exercițiu, timp în care privesc programele MTV pe ecrane uriașe, ca să uite de chinurile fizice. Dacă ții cu orice preț să faci exercițiu fizic, de ce nu găsești o bodegă situată la doi kilometri de birou sau de casă? În acest fel, vei merge pe jos patru kilometri în fiecare zi, plus te vei distra.19

Cît despre somn, căruia-i consacră unul din cele mai interesante capitole, ne amintește că „Înțelepții (…) au lăudat mereu somnul, această «stingere» fizică misterioasă, și prieten al celor nenorociți”. 20 Printre aceștia Cicero, Horațiu, Milton, Montaigne, Rousseau, Voltaire, Mark Twain, Marcel Proust sau Albert Einstein. Vă amintiți cum în urmă cu cîțiva anii studii științifice clamau că opt ore pe noapte sînt absolut necesare pentru refacerea organismului? Studii „de ultimă oră” ne asigură azi că șapte ori chiar șase ori pe noapte sînt de ajuns, că opt sînt prea multe, că favorizează obezitatea etc. Și totuși habar n-avem ce este somnul în sine și care sînt efectele lui reale asupra organismului. Știm doar cum ne e cînd nu dormim de-ajuns: „te enervezi, devii iritabil, dai dovadă de prostie și-ți verși amarul pe cei din jur.” 21

Ultimul capitol este despre visul „cu ochii deschiși”, despre reverie, cînd imposibilul devine posibil, cînd realitatea, pentru puțin timp, îmbracă hainele pe care tu i le dai; despre visul care uneori e începutul a ceva cu mult mai mare și mai important, doar că nu trebuie să punem „semnul egal între urmărirea visurilor și cîștigul financiar ori faima, sau ambele”22 așa cum societatea de consum ne lasă să credem.

Cît despre lumea pierdută a țăranului nostru (despre aceasta n-o să găsiți nimic în carte) să ne-amintim cît preț se punea pe tihnă și cum munca era un veritabil ritual, că pe lîngă sărbătorile religioase „oficiale”, existau și altele în care „nu era bine” să lucrezi, zile în care era rău de foc, de boală, de pagubă, de moarte, zile de odihnă. Cîți ne mai amintim că mîncatul era un ritual în sine, că, de obicei, după prînz urma ceasul de odihnă, că, deși iarna se muncea mai puțin, timpul de inactivitate devenea prilej de adunare – șezătoarea?

Țăranii făceau parte dintr-un ritm care dădea sens vieții, iar sărbătorile cu înțelesurile lor adînci, legate de pămînt și de lume, erau veritabile pietre de hotar în curgerea timpului. Bornele noastre moderne sînt cele 8, 10 ori 12 ore de trudă, alergătura pentru împlinirea activităților absolut necesare copiilor, sîmbăta și duminica irosite în mall-uri și-n supermarket-uri, o săptămînă sau două de concediu pe an și cam la asta se reduce totul. Restul nu e decît o nesfîrșită zi de sclavie, trăită în cea mai amețitoare grabă.

Și cu ce rezultat?

Omul a ajuns să gîndească ținînd ornicul în mînă, chiar în vreme ce mănîncă de prînz și citește în același timp ultimele știri de la bursă; trăiește ca și cum «i-ar scăpa ceva». «Mai bine fă orice, decît să nu faci nimic»: acest principiu este doar o frînghie care slujește la strangularea culturii și a bunului-gust. (…) Virtutea a ajuns să consiste în a face ceva în mai puțin timp decît altcineva.

scria Nietzsche în Știința voioasă. 23

Deși pare că răspunde unor nevoi ale trupului, Ghidul leneșului este mai degrabă un îndrumător în cele ale spiritului, în regăsirea bucuriei și simplității vieții, în căutarea sensului nu doar al lumii și al vieții în general, cît mai ales al nostru ca ființe unice și o singură dată trăitoare.

Și cum de la Miron Costin citire știm că „nu ieste alta și mai frumoasă și mai de folos în toată viiața omului zăbavă decâtŭ cetitul cărților”, începeți să vă bucurați de trîndăvie pierzîndu-vă în Oblomov, un minunat roman al lui I. A. Goncearov în care veți descoperi și unul dintre cele mai interesante personaje feminine din istoria literaturii, Olga, de care, cu siguranță, vă veți îndrăgosti și care vă va umple multe vise cu lumi mai minunate decît aceasta.

  1. Tom Hodgkinson, Ghidul leneșului: mic tratat pentru leneși rafinați, trad. Gabriel Stoian, Editura Nemira, București, 2014, p. 7 

  2. Ibidem, p. 7 

  3. Ibidem, p. 8 

  4. Ibidem, p. 13 

  5. Ibidem, p. 17 

  6. Ibidem, p. 20 

  7. Ibidem, p. 22 

  8. Ibidem, pp. 36-37 

  9. Matei 6, 28-29 

  10. Tom Hodgkinson, op. cit., pp. 36-37 

  11. Ibidem, p. 54 

  12. Ibidem, p. 81 

  13. Ibidem, pp. 68-69 

  14. Ibidem, p. 86 

  15. Ibidem, p. 88 

  16. Ibidem, pp. 92-93 

  17. Ibidem, p. 102 

  18. Ibidem, p. 237 

  19. Ibidem, p. 196 

  20. Ibidem, p. 265 

  21. Ibidem, p. 268 

  22. Ibidem, p. 299 

  23. Ibidem, p. 283