Înșir’te mărgăritari: „Să nu te-ngîmfi tu Moarte” de John Donne

John Donne, un poet englez de seamă din sec. al XVII-lea, meditează pe tema morții într-unul din cele mai celebre sonete ale sale.


de Ilarion Lainic · 2 aprilie 2017

În timpul domniei reginei Elisabeta I (1558–1603) și-n zilele regelui Iacob I (1603–1625) s-au făcut auzite unele din cele mai strălucite voci ale literaturii engleze: Edmund Spenser, Christopher Marlowe, Thomas Kyd, Ben Johnson, Francis Bacon ori William Shakespeare. În 1611 apare și traducerea Bibliei, cunoscută ca Versiunea Regelui Iacob, din limba căreia, într-un fel sau altul, își va extrage seva întreaga literatură engleză.

John Donne

Între aceste voci una a cărei adevărată valoare avea să fie recunoscută abia din secolul al XIX-lea cînd e întoarsă din uitare de poeți ca Robert Browning, T. S. Eliot sau Yeats, cea a lui John Donne (1573-1631).

Figură centrală a școlii metafizice (Metaphysical Poets, termen creat de Samuel Johnson), catolic fervent în prima parte a vieții și după 1621 paroh al catedralei Sf. Paul, scrie unele din cele mai strălucite predici din secolul al XVII-lea.

Cu o viață tumultuoasă, trăită uneori în sărăcie și-n umilință, luptîndu-se să-și întrețină familia, Donne meditează cu tristețe la marginea vieții despre sine și despre locul său în lume: „A nu fi parte din ceva e ca și cum n-ai fi nimic; și astfel sînt eu… Sînt mai degrabă o boală și o plagă a lumii decît o parte a ei și astfel n-o iubesc nici pe ea, nici viața.”1

Dragostea cu toate umbrele și luminile ei, îndoielile, neliniștile, întrebările ivite la tot pasul în lungul drum al căutării lui Dumnezeu, toate se vor oglindi în versurile sale.

Unele dintre cele mai tulburătoare sînt cele care vorbesc despre moarte, despre frica pe care-o ia tovarăș înainte de-a se arătate omului, dar și despre speranța că tenebrele nu ne vor înghiți pentru totdeauna.

Sonete sacre X2

Să nu te-ngîmfi tu Moarte, căci nu ești
Mult vajnică și rea precît se spune;
Iar toți acei ce crezi că-i vei răpune
Nu mor; nici viața n-ai să mi-o răpești.
Ca Somnu-arăți, ca Tihna – deci mai bune
Desfături s-ar cădea să izvodești;
Pe cei mai vrednici inși curînd momești
În tihna-ți duh și oase spre-a-și depune!
Slujești al soartei zar, pe lași, pe regi,
Te-ncuibi în boli, otrăvuri și-n război;
Ci mac sau vrăji la fel ne-adorm pe noi
Ca ghiontul tău… De ce fălite-ai deci?

Scurt somnul ni-i, mereu trezi fi-vom, și
Pieri-va Moartea: Moarte, vei muri!

Cînd tragedia și disperarea și-au înfipt colții adînc în viețile și-n sufletele noastre, cînd, prăbușiți în cele mai adînci neguri, pe cer nu mai e nici măcar o stea, oricît de palidă, cînd cuvintele nu mai înseamnă nimic, cînd înlăuntru încolțește gîndul că toate vor dispărea înghițite de moarte, că nu va mai fi nimic, John Donne se așază lîngă noi și ne povestește cum moartea, capătul ceasurilor de aici, e la fel de iluzorie și de trecătoare ca și viața.

Death, be not proud, though some have called thee
Mighty and dreadful, for thou are not so;
(…)
One short sleep past, we wake eternally
And death shall be no more; Death, thou shalt die.

  1. sursa aici 

  2. trad. Tudor Dorin 


„Sufletul ei a săltat în chip plăcut”: un altfel de sacrificiu matern

„Cînd mama lui a văzut însă că rămîne singur, a socotit că lucrul acesta înseamnă ceva mai mult decît moartea ei și a fiului ei”, a rămas scris într-o istorie prăfuită despre jertfă și mîntuire...


de Ilarion Lainic · 30 martie 2017

Trăim vremuri în care pe multe din cele ale trecutului le găsim nefolositoare, vremuri în care, ascunzîndu-ne în spatele tehnologiei, ne amăgim nu doar că viața noastră are un scop, ci că, mai ales, reușim să atingem fericirea mult visată. Și totuși viețile ne rămîn goale, iar fericirea născută din lucruri dispare cu aceeași repeziciune cu care a venit, căci aceste minuni ale tehnicii, răspunzînd unor nevoi nebunești, nu reușesc să umple golul dinlăuntru.

Ne lamentăm fără-ncetare că n-avem timp, deși ne-am transformat în sclavi veșnic pe fugă pentru mulțumirea stăpînilor. Ne întîlnim rar unii cu alții, iar cînd se-ntîmplă ne dăm seama că am uitat cum să vorbim, astfel că ne închidem nepuntința în cuvinte care nu spun nimic și povestim întîmplări banale. Viețile ne sînt absorbite în vîrtejul amețitor al unei săptămîni, la capătul căreia, cele două zile de libertate nu-s decît o simplă prelungire a goanei celorlalte cinci; sărbătorile și-au pierdut orice rînduială și sînt la fel de găunoase, deși sclipitoare, ca o felicitare cu mesajul deja tipărit.

Cu toate că, mai mult decît orice altceva, avem nevoie de povești, pe cele vechi le respingem, căci ce-ar putea să transmită ele unor oameni care astăzi știu totul? Și totuși există în noi ceva de dincolo de timp care încă tînjește după ele, astfel că, adunînd firimituri de ici, de colo, plămădim mitologii noi.

Trecutul s-a transformat într-o mare poveste pentru copii, de spus seara înainte de culcare, dar o poveste care nu-i menită să transmită nimic, care nu înseamnă ceva, care nu-i în stare să ne ofere nici cea mai mică protecție în fața asaltului nebunesc al lumii moderne. Înainte aveam zîne, îngeri, draci, o aveam pe Baba-Cloanța, pe Muma-Pădurii, aveam Zburătorul, Zmeul și, deși nu credeam întru totul în ele, știam că-n caz de nevoie sînt acolo nu doar ca să ne sară-n ajutor, cît mai ales ca să înghită toate spaimele și toate slăbiciunile noastre; să le dea un nume și să le alunge cît mai departe de noi. Existau frici îngrozitoare, bucurii pe măsură, povești, dar exista mai presus de orice un sentiment al apartenenței, al lui împreună.

Colindele care ne încîntă au devenit atît străine că nici măcar nu le mai înțelegem cuvintele. Poveștile din O mie și una de nopți sînt minunate într-un desen animat, deși ele niciodată n-au fost povești pentru copii, iar Harap-Alb nu ne mai atrage decît dacă e îmbrăcat în hainele noi ale benzilor desenate. Asta cînd nu cumva sînt prea violente pentru sufletele și mințile prea „plăpînde” ale copiilor noștri.

Iar pildele ori cuvintele înțelepte se prăfuiesc în lăzile trecutului nostru, căci sîntem cu mult prea evoluați pentru asemenea nimicuri, cu toate că ascultăm predici moderne și urmăm cu fanatism reguli de dezvoltare personală, ținem cu strictețe diete absurde, dar disprețuim înfrînarea, atît a trupului, dar mai ales a sufletului, într-un cuvînt: postul.

Într-o astfel de poveste uitată, din timpuri de existența cărora unii nici măcar nu sîntem prea siguri, e îngropată o uimitoare fărîmă de lumină.

40 de mucenici
Anonim, Sfinții 40 de Mucenici din Sevastia, Mănăstirea Sf. Ioan Teologul din Patmos

În cartea neterminată a bisericii, Viețile sfinților, în data de 9 martie se povestește martiriul îndurat de 40 de soldați în cetatea Sevastiei.

Se întîmpla în zorii creștinismului, pe cînd Constantin cel Mare le oferise adepților noii credințe libertate religioasă. El stăpînea partea de apus a Imperiului Roman, pe cînd Licinius pe cea de răsărit. Dar acesta din urmă continuă să-i persecute pe creștini și, mai ales, să-i înlăture din armată de teama unor rebeliuni.

Legenda spune că, în Sevastia, 40 de soldați, care făceau parte din Legiunea XII Fulminata, ca urmare a mărturisirii publice a credinței, sînt închiși, torturați și, deși sînt amăgiți cu promisiuni, nu se leapădă. „Bărbați tari și nebiruiți în războaie, iar în dumnezeieștile Scripturi foarte iscusiți”, dar în închisoare se rugau să nu se-arate slabi, iar Dumnezeu vine la ei în miez de noapte și le spune că e mulțumit de truda lor și le-amintește că doar „cel ce va răbda pînă la sfîrșit, acela se va mîntui”.

Sînt judecați și cum refuză din nou să abjure sînt bătuți cu pietre, dar pietrele nu-i ating, ci, în mod miraculos, se întorc și îi rănesc pe atacatori. Sînt iar întemnițați, glasul lui Dumnezeu se aude din nou și le cere sacrificiul suprem: „Cel ce crede în Mine, de va și muri, viu va fi”, cît despre încercările de aici „degrabă vor trece”.

A doua zi, arătîndu-se și mai neînduplecați în credință, sînt „osîndiți, în vreme de iarnă, să petreacă [dezbrăcați] toată noaptea în mijlocul unui lac”. În ceasurile ce se-arătau nesfîrșite, în frigul pătrunzător, în mijlocul apei care îngheța, trupurile și sufletele multora trebuie să fi șovăit, dar, cumva, cei mai puternici dintre ei au reușit să-i ajute și pe cei slabi să reziste pînă dimineață. Pe mal, o baie încălzită și imaginea ei, a fumului care ieșea pe coș, gîndul la apa fierbinte, la căldură, le-a sporit, peste măsură, chinul, iar unul dintre ei, în ciuda tuturor încurajărilor, n-a rezistat, a alergat spre căldura amăgitoare, dar, intrînd, s-a prăvălit mort.

Rămîn doar 39 și cînd, spre dimineață, din cer încep, „într-o lumină ca soarele, atît de caldă, ca în vremea secerișului”, să coboare coroane pentru fiecare din cei rămași, unul dintre soldații care-i păzeau mărturisește că e creștin, își aruncă hainele și intră în lac ca numărul lor să rămînă neschimbat.

Spre ziuă abia mai respirau și sînt scoși din lac, li se zdrobesc, cu ciocanele, fluierele picioarelor (ori gleznele, în altă variantă), dar și după asemenea caznă unul dintre ei, cel mai tînăr, pe nume Meliton, rămîne în viață. Trupurile celor morți sînt încărcate în care și duse să fie arse.

Și acum urmează momentul înfricoșător al poveștii. Meliton este lăsat lîngă lac în speranța că, revenindu-și, fără ceilalți care să-l îmbărbăteze, va accepta lepădarea, doar că mama lui „văzînd pe fiul ei singur, lăsîndu-și slăbiciunea femeiască și avînd tărie bărbătească, a luat pe fiul său pe umeri și fără de temere mergea după car, […] neținînd seama că este femeie slabă și înăbușindu-și în suflet toată durerea de mamă”. Dintr-o dată mama acelui ultim soldat iese din hotarele statornicite ale firii ei de femeie, dar mai ales de mamă, și împlinește un cu totul alt sacrificiu: își adună toate puterile, lasă de-o parte toată neputința omenească și devine călăuză a fiului nu în viață, ci în moarte.

Și textul hagiografic cuprinde în el o frază care lămurește gestul ei: „Cînd mama lui a văzut însă că rămîne singur, a socotit că lucrul acesta înseamnă ceva mai mult decît moartea ei și a fiului ei.”, căci acest ceva mai mult închide în el nu doar scopul adînc al vieții, ci și singura presimțire a eternității ce ni se permite aici.

„Cine va voi să-și scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va scăpa”, auzise poate în învățăturile primilor misionari și acum, conștientă ori nu, împlinea cuvintele lui Christos, căci purta în spate, ca pe-o povară imensă, carne din carnea ei și suflet din sufletul ei spre a le da morții, pierzaniei celei de pe urmă, ca un sacrificiu nu doar necesar, ci și ca o dovadă a dragostei de mamă: „numai atunci fiul ei va trăi cu adevărat, cînd l-ar vedea și pe el mort și părăsit împreună cu ceilalți”.

Iar Meliton, împăcat că nu e părăsit, își dă sufletul și momentul e încrustat într-o frază minunată, plină de-o poezie suavă: „mama simțindu-se eliberată de griji, s-a bucurat mult și sufletul ei a săltat în chip plăcut de sfîrșitul fiului ei”. O durere crîncenă trebuie să-i fi sfîșiat inima la fiecare pas așezat în urma carului ce purta trupurile moarte ale celorlalți, dar gîndul salvării fiului a întărit-o să așeze pas după pas.

Trupul tînărului e ars alături de-al celorlalți 39, oasele rămase sînt aruncate în apa unui rîu ca să nu fie găsite de creștini, dar aceștia venind noaptea le găsesc căci, deși se nimeri una foarte întunecoasă, „deodată s-au luminat oasele sfinților în apă ca stelele”, așa cum, în unele nopți, dintr-o dată luminătorii cerului prind viață și închipuie vietățile ascunse pînă atunci în adînc: leul, taurul, capricornul, berbecul, peștii…

Sacrificiul lui Isaac
Caravaggio, Sacrificiul lui Isaac, Galeria Uffizi, Florența, via Wikimedia Commons

„Avraame, Avraame! (…) Ia pe fiul tău pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe care-l iubești, și du-te în pămîntul Moria și adu-l acolo ardere de  tot pe un munte, pe care ți-l voi arăta Eu!”,  îi cere Dumnezeu lui Avraam și acesta, supus, urcă în munte, ridică jertfelnic, își așază fiul peste lemne, întinde mîna, ia cuțitul și e gata de jertfă, dar îngerul Domnului îl oprește. Dacă Avraam e gata să-și sacrifice fiul pentru Dumnezeu, e pentru ca o poruncă a Lui să nu rămînă neîmplinită, pentru ca credința-i încercată să se-arate puternică; fiul nu e decît ofranda necesară.

Sacrificiul mamei lui Meliton nu se naște însă din ascultare, nu e pentru sine, ci e împlinit pentru ca fiul să iasă din închisoarea acestei vieți în eternitatea celeilalte prin ușa de lumină. Avraam își înfrînge durerea prin supunere, mama prin împlinirea speranței.

Și Dumnezeu face legămînt trainic cu Avraam: „Juratu-M-am pe Mine însumi că de vreme ce ai făcut aceasta și n-ai curțat nici pe singurul tău fiu, pentru Mine, de aceea te voi binecuvînta cu binecuvîntarea Mea și voi înmulți foarte neamul tău, ca să fie ca stelele cerului și ca nisipul de pe țărmul mării…”, dar despre mama soldatului din Sevastia nu ni se mai spune nimic. Nu ne-a rămas nici măcar numele. Nu știm de i s-a arătat și ei Dumnezeu să-i mulțumească și s-o răsplătească. A rămas să-și jelească fiul și să-și trăiască durerea, consolîndu-se, acum că primejdia ce amenințase mîntuirea lui trecuse, că viața lui a avut un sens și că poate se va găsi și pentru ea mîntuire. Durerea pierderii trebuie s-o fi însoțit însă pînă la sfîrșit.

arborele vietii
Pacino di Bonaguida, Lignum Vitae, via Wikimedia Commons

Se spune că amintirea celor 40 de mucenici e prăznuită la începutul Postului Mare ca pildă și încurajare pentru încercarea prin care cel care se încumetă să postească trebuie să treacă. Căci postul, în afara simplei abțineri de la mîncare, înseamnă cu mult mai mult: acum se-adună ispitele, acum vin regretele, acum melancolia își capătă aripile străvezii și te-acoperă în ceasuri de disperare, acum zilele se transformă în cărările unui labirint în care sînt șanse foarte mari ca sufletul să ți se rătăcească pentru totdeauna. La tot pasul pîndesc și lacul înghețat, și baia ademenitoare, și chinurile, și zdrobirea oaselor spre moarte, dar și promisiunea eternității. Dar cine știe, poate unii dintre noi, în prăbușirea cea mai din adînc, au norocul de-a găsi mama care să-i poarte în spate ori devin, la rîndul lor, călăuze.

„O poveste”, veți zice, cine știe de-au fost 40, poate-au fost 10, poate doar trei și unul dintre ei a fugit să se-ncălzească și s-a salvat, locul nu i l-a luat nimeni, iar cei rămași au murit pînă la ziuă și picioarele nu le-au mai fost fărîmate și poate că, pe bună dreptate, nimic din toate acestea nu mai e de crezut azi, într-o lume secularizată – privindu-ne slăbiciunile în oglindă gîndim c-ar fi o copilărie să ne mai jertfim viața, îndurînd asemenea cazne, pentru un lucru atît de nefiresc cum e credința. Dar chiar dacă nimic din toate acestea n-ar fi adevărat, un singur gînd e de-ajuns să-ntoarcă speranța, gîndul că încăpățînarea și tăria acelei mamei n-au dispărut cu totul, că undeva, ascunsă, pîlpîie credința într-un bine dincolo de noi, că încă există un Paște pe care să-l așteptăm și a cărui venire să ne încălzească inimile…

Am hibernat în lung trecut
Renască soarele de Paște
În pieptul meu mai sloi decît
Cei patruzeci de la Sebasta
Ce schingiuți n-au fost atît
Guillaume Apollinaire, Romanța celui rău iubit1

  1. trad. C. D. Zeletin 


„Nu cred că doi oameni ar fi putut fi mai fericiți”: ultima scrisoare a Virginiei Woolf

„Dacă cineva m-ar fi putut salva, tu ai fi fost acela...”, i-a scris Virginia Woolf, în ultima zi a vieții sale, celui care i-a fost soț și prieten.


de Ilarion Lainic · 28 martie 2017

Unele lucruri, fapte ori întîmplări, unele vorbe și unele gînduri, de multe ori, e bine să fie trecute pentru totdeauna sub tăcere. Și poate că mai ales ultimele noastre clipe ar trebui acoperite sub vălul bunei-cuviințe, căci poartă în ele sacralitatea a tot ce-a fost ființa noastră.

Dar mult prea plini de slăbiciuni, nu reușim să ne înfrîngem dorința de a ști ce-a fost ori ce s-a spus în acele ceasuri mai ales în cazul celor a căror trecere prin lume a lăsat urme adînci.

Așa s-a întîmplat și cu ultima scrisoare a Virginiei Woolf (1882-1941). Născută Adeline Virginia Stephen de-a lungul vieții s-a luptat cu ceea ce azi numim tulburare bipolară. Moartea mamei în 1895, pe cînd Virginia avea doar 13 ani, urmată de cea a surorii vitrege, peste doar doi ani, determină primele căderi nervoase, accentuate, se pare, și de abuzurile sexuale pe care împreună cu sora sa, Vanessa, le-a suferit din partea celor doi frați vitregi. Pentru ca, în 1904, moartea tatălui să dea naștere celei mai serioase crize de pînă atunci, criză ce duce la internarea ei pentru o vreme.

În 1912 se căsătorește cu Leonard Woolf, iar între cei doi se creează o legătură specială pentru tot restul vieții, el fiindu-i alături în toate, reazem în vreme de boală, și toate par a se așeza. Dar în 1941 (izbucnise războiul, casa din Londra fusese bombardată, terminase ultimul roman — Între acte) boala se-ntoarce întărită.

În ziua de 28 martie 1941, Virginia îi scrie pentru ultima dată lui Leonard. Nu e o scrisoare de adio adresată lumii, ci una de despărțire de un iubit și de-un prieten drag.

Dragul meu,

Sînt sigură că înnebunesc iar. Simt că nu mai putem trece din nou prin acele momente îngrozitoare. Și că nu-mi voi mai reveni de data aceasta. Încep să aud voci și nu mă pot concentra. Așa că voi face cea ce pare a fi cel mai bun lucru. Mi-ai dăruit cea mai mare fericire posibilă. Ai fost în toate privințele tot ceea ce putea fi cineva mai bun pentru mine. Nu cred că doi oameni ar fi putut fi mai fericiți înainte ca această boală teribilă să apară. Nu mă mai pot împotrivi. Știu că îți distrug viața, că fără mine ai putea lucra. Și vei lucra știu. Vezi, nici măcar nu mai pot să scriu cum se cuvine. Nu mai pot citi. Ceea ce vreau să spun e că ție îți datorez toată fericirea vieții mele. Ai fost întru totul răbdător cu mine și nemăsurat de bun. Vreau să spun asta — ceilalți o știu deja. Dacă cineva m-ar fi putut salva, tu ai fi fost acela. Toate au dispărut cu excepția certitudinii bunătății tale. Nu pot să-ți distrug viața în continuare.

Nu cred că doi oameni ar fi putut fi mai fericiți decît am fost noi. V.1

Sînt rînduri în care Virginia își strigă disperarea și neputința de a mai ține piept bolii a cărei întoarcere o simte de-a dreptul înfricoșătoare. Demonul amiezii învinge și ea își umple buzunarele cu pietre apoi se cufundă încet în rîul Ouse.

Călătorie în larg, Camera lui Iacob, Doamna Dalloway, Spre far, Orlando ori Valurile rămîn să poarte pentru noi părticele din sufletul ei. Printre pagini, acel răvășitor fragment din Valurile:

Cîteodată […] mi se pare că nu sînt femeie, ci lumina care cade pe gard, pe pămînt. Cîteodată parcă aș fi anotimpurile, parcă aș fi ianuarie, mai, noiembrie; glodul, negura, zorile.2

  1. sursa, traducerea îmi aparține, I. S. 

  2. Virginia Woolf, Valurile, trad. Petru Creția, Editura RAO, 2007, p. 79