Înșir’te mărgăritari: „Gîndurile bătrînului pescar” de W. B. Yeats

„Cînd inima mea de copil n-avea urmă de rană!”, se tînguiește un pescar într-un poem de tinerețe al lui William Butler Yeats.


de Ilarion Lainic · 26 martie 2017

Abia deschidem ochii în lume că sîntem aruncați într-o vîltoare amețitoare. Zilele se-aștern șirag și numărul lor pare infinit. Ne grăbim să apucăm lucruri și trupuri care să ne ocrotească, ne grăbim să facem primii pași, să vorbim, să muncim, să iubim, ne dorim cu disperare să treacă azi ca să ajungem într-un mîine pe care-l vrem imediat uitat. Sorbim fericirea ce ni se dă în stropi rari și lăsăm lumea să-ntindă peste noi țesătura amăgirilor, dar, încet, un vierme mărunt începe să-i roadă urzeala; întîi pe la colțuri, apoi cască găuri tot mai mari, pînă cînd nu mai rămîn decît peticele a tot ce-am crezut că sîntem.

Așezați pe-o prispă ne uităm la lume și nu reușit să înțelegem cînd am dispărut pentru totdeauna din ea. De-avem noroc, cîteva amintiri, un vers ori două ne vor fi călăuză în acele ultime zile.

În volumul din 1935 Potrete liriceIon Pillat scria: „Sînt două feluri de poeți. E poetul în care vibrează direct sufletul colectiv al nației sale și poetul care, între acel suflet național și propria sa emoție, așează o expresie artistică nouă și individuală.”1 

William Butler Yeats (13 iunie 1865 – 28 ianuarie 1939) le-a încarnat însă pe amîndouă, devenind „simbolul sufletesc al unui întreg popor și încîntarea artistică a celor puțini”2

Unul dintre marii poeți ai secolului al XX-lea, Yeats, luptă pentru renașterea spiritului și a literaturii irlandeze, iar în 1923 primește Premiul Nobel pentru literatură „pentru poezia sa întotdeauna inspirată care, într-o formă artistică superioară, dă expresie spiritului unei națiuni întregi”.3

Despre sfîșierea țesăturii, despre imposibila întoarcere și despre așteptarea din ultimele ceasuri, în traducerea lui Aurel Covaci, un minunat poem din anii de tinerețe ai lui W. B. Yeats:

Gîndurile bătrînului pescar

Cu toate că, valuri, zburdați la picioarele mele ca pruncii la joacă,
Torcînd ca pisica, sclipind sau izbind cu-nspumată coroană,
În veri mai încinse ca asta știau alte valuri să-mi placă,
Dar inimă-aveam de copil, fără urmă de rană. 

Și heringii, astăzi, sînt altfel în marea-nspumată sau blîndă!
Și ce scîrțîia teleguța purtată de iapa bătrînă,
În drum către Sligo, pe unde pescarii duc prada, s-o vîndă
Cînd inima mea de copil n-avea urmă de rană. 

Nici fetele mîndre, nici ele frumoase ca-n vremea mea nu-s,
S-asculte cum vîsla împlînt cu nădejde în marea dușmană,
Iar seara să vină să vadă ce pradă pe țărm am adus,
Cînd inima mea de copil n-avea urmă de rană!

  1. Ion Pillat, Portrete lirice, Editura Cugetarea, [București], [1935], p. 163 

  2. Ibidem, p. 163 

  3. sursa 


Ana Blandiana: 75 de ani, 75 de cuvinte

„Există poeme a căror citire devine aproape o indiscreție” scria Ana Blandiana. La împlinirea a 75 de ani, 75 de cuvinte din poezia sa.


de Ilarion Lainic · 25 martie 2017

La Timișoara, în ziua de 25 martie 1942, s-a născut Otilia Valeria Cosma, fiică a preotului ortodox Gheorghe Coman și a Variei Coman (născută Diacu). Tatăl va fi arestat ca dușman al poporului și moare la scurt timp după eliberarea din închisoare. Fiica se va lupta întreaga viață cu eticheta de „fiica unui dușman al poporului”.

În 1959 debutează în revista Tribuna de la Cluj și într-un interviu poeta explică alegerea pseudonimului sub care va fi cunoscută – Ana Blandiana:

„Eram în ultima clasă de liceu, la Oradea, un grup de colegi care scriam și am făcut un concurs: cine își găsește cel mai grozav pseudonim. Eu am luat numele satului mamei, Blandiana (botezat după numele unui castru roman ale cărui ruine mai există pe un deal deasupra satului) și i-am adăugat rima Ana.”1

Pseudonimul n-o ajută însă și pentru următorii ani nu are dreptul să publice.

Se căsătorește cu scriitorul Romulus Ruslan în 1960 și între 1963-1967 urmează cursurile Facultății de Filologie la Cluj.

Lucrează în redacția revistei Viața studențească între 1967-1968 și are o rubrică lunară în revista Amfiteatru între 1967-1970 și una săptămînală în Contemporanul între 1968-1973. Redactor la Amfiteatru între 1968-1975 și vreme de 14 ani din 1974, săptămînal, are în grijă rubrica Atlas la România literară.

În 1968 aflată la Paris asistă la mișcările de stradă cunoscute ca Mai 68. Din decembrie 1973 pînă-n mai 1974 beneficiază de o bursă de studii la University of Iowa-City (SUA), în 1991 o bursă la Heidelberg, iar în 1993 una la Berlin.

În 1973 un film de 25 de minute realizat pentru Library of Congress cuprinde versuri în lectura Anei Blandiana.

După 1990 duce o intensă activitate civică în paralel cu cea literară.

Lupta cu cenzura s-a soldat cu trei perioade în care n-a avut dreptul să publice: 1959-1964, 1985 și 1988-1989. În ultima perioadă, pentru că cititorii îl descoperă pe Nicolae Ceaușescu înfățișat parodic sub imaginea Motanului Arpagic, îi este interzisă nu doar publicarea, ci îi sînt scoase cărțile și din biblioteci.

Opera sa cuprinde peste 20 de volume de poezie, proză și eseuri și pentru ea a primit numeroase premii: Premiul Uniunii Scriitorilor (1969, 1982, 2000), Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române (1970), Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” (1997), Premiul Internațional Herder (1982), Premiul Internațional „Giuseppe Acerbi” (2005), Premiul „Poetul European al Libertății” (2016).

Nicolae Manolescu scrie despre poezia Anei Blandiana: „E prea frumos ca să fie adevărat, îți vine nu o dată să spui.” 2 și multe din versuri sînt cufundate în acest prea frumos, într-o liniște aparentă în care simți că dincolo de cuvinte se ascunde ceva adînc, ceva pe care doar de puține ori ți se dă voie să-l atingi cu vîrful degetelor, ceva care trece pe lîngă tine ca o frîntură de amintire, ca o fărîmă dintr-altă lume care te-nfioară, dar pe care vrei s-o prinzi, s-o pipăi și s-o înțelegi:

„…căutam în copilărie marginile ploii. / Alergam din toate puterile să găsesc / Locul în care / Să mă așez pe pămînt să contemplu / De-o parte ploaia, de-o parte neploaia. / Dar întotdeauna ploaia-nceta înainte / De a-i descoperi hotarele / Și reîncepea înainte / De-a ști pînă unde-i seninul.” (Hotarul) ori „De cîte ori nu mi s-a întîmplat / Să descopăr / Suflete goale în iarbă trăgînd să moară… / Le luam cu grijă în palmă, / Dar niciodată / Nu găseam destul de repede pe cineva / Să le primească în sine” (Sufletul) ori „Sînt cea mai frumoasă femeie / E-n aer miros de dragoste viu, / Și toți trecătorii adulmecă ploaia să-i simtă mirosul, / Pe-o asemenea ploaie poți să te-ndrăgostești / fulgerător” (Descîntec de ploaie) _sau „Noapte în fîn, / Stele și prune în crengi / Aș putea să rămîn / Vieți și morți întregi”_ (Noapte în fîn)

Și totuși revolta pîndește „Mă hăituiește universul cu mii de fețe ale mele / Și nu pot să mă apăr decît lovind în mine” (Legături)3.

Nicolae Steinhardt alcătuiește un portret tulburător al poetei în „Drumul către Isihie”:

În ponderea și în potolita indignare a Blandianei bate o cadență de viață, o silă de prostie și silnicii puternic sprijinită pe dexteritatea artei și pe vigoarea morală. Complementar: un surîs, tainic și el, și o propensiune ancestrală spre absolvire. Greu e sa răpui o asemenea ființă ori să nu-ți pleci urechea unui astfel de glas.

„Există poeme a căror citire devine aproape o indiscreție” scria Ana Blandiana și adeseori asta simți cînd cuvintele poeziilor ei caută să ți se adune-n gînduri.

La 75 de ani, 75 de cuvinte din opera poetei Ana Blandiana:

Treceau clipe mari zdrențuite pe cer,
Mișcînd pe zăpadă umbre-abia colorate,
Le priveam cum răsar, cum vîslesc și cum pier4
Stelele grele și moi
Trăgeau cerul copt spre pămînt,
Satul întreg adormise
Și poate visa că nici nu e.5
O umbră de buburuză urcînd
Chinuitor
O umbră de iarbă,
Ce poate fi mai firav
Și mai imposibil de șters?6
…nu știu de cînd
Înaintez fără umbră,
Cîntînd.7
Sufletul se-adăpostește în noi
De Dumnezeu?8

  1. Interviu cu scriitori. Ana Blandiana: „Îl parodiasem pe Ceaușescu travestindu-l în Motanul Arpagic” 

  2. Nicolae Manolescu, Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc, Editura Paralela 45, Pitești, p. 236 

  3. Fragmentele citate în acest articol sînt din volumul Ana Blandiana, La cules de îngeri, Editura „Litera Internațional“, 2002, iar fotografia este preluată de la wikimedia commons  

  4. Pe cer 

  5. Satul întreg 

  6. O umbră a ierbii 

  7. Umbrei mele i-e frică 

  8. Sufletul 


„Convorbiri cu Goethe”: ucenicul în fața morții maestrului

„Un om desăvîrșit zăcea întins în fața mea, în toată frumusețea lui” - astfel l-a văzut Eckermann pe Goethe la puțin timp după moarte.


de Ilarion Lainic · 22 martie 2017

De condiție modestă, cu o copilărie și-o adolescență plină de lipsuri, voluntar în război, student pentru un an la Universitatea din Göttingen, în 1823 Johann Peter Eckerman (1792-1854) termină volumul de eseuri „Contribuții asupra poeziei, cu referire specială la Goethe” („Beiträge zur Poesie mit besonderer Hinweisung auf Goethe”) pe care ar vrea să i-l trimită lui Goethe pentru ca acesta să-i scrie cîteva rînduri de recomandare renumitului editor Cotta. Începe însă prin a-i trimite poeziile sale și cum Goethe se arată încîntat de ele hotărăște să plece la Weimar pentru a-i arăta volumul de eseuri.

Fără să bănuiască, acesta va fi începutul unei perioade de nouă ani în care va fi secretarul particular al marelui scriitor.

„Convorbirile cu Goethe” sînt mai degrabă o reconstituire a acelei perioade decît o relatare fidelă a cuvintelor poetului. Eckermann, folosindu-se de amintiri și de însemnări, povestește cum i se arată, cum încet îl percepe și înțelege ca om, dar mai ales ca scriitor, acel scriitor pe care-l admirase dintotdeauna.  E istoria pătrunderii în maiestuoasa lume a lui Johann Wolfgang Goethe (1749-1832).

1823 este și anul unei profunde drame sufletești pentru Goethe: mergînd la Marienbad să ceară mîna Ulrikei von Levetzow (o tînără de 19 ani pe care o cunoscuse cu doi ani înainte și de care se îndrăgostise nebunește) e refuzat și tumultul sufletesc atinge apogeul în versurile unuia dintre cele mai cunoscute poeme ale sale Marienbader Elegie (Elegia de la Marienbad):

Acum departe sunt! Ce se cuvine
Acestei clipe? Nu știu. Ea-mi oferă
Pe lîngă frumusețe-un strop de bine;
Dar vreau să-l uit, povara-i prea severă.
Un dor ne-nvins necontenit mă mînă,
Iar sfat, doar lacrimile-o să-mi rămînă. 1

În ultimii ani ai vieții Goethe e din ce în ce mai bolnav, în 1830 trece prin tragedia morții unicului fiu, August, în Italia, dar continuă să lucreze intens, chiar dacă doar dictîndu-i lui Eckermann, astfel că în vara lui 1831, cu doar cîteva luni înaintea morții, reușește să termine Partea a doua din Faust.

Publicate în 1836 în două volume (un al treilea avea să apară în 1848) Convorbiri cu Goethe în ultimii ani ai vieții sale aveau să-i asigure celebritatea lui Eckermann și să ofere informații prețioase atît despre ultimii ani de viață ai lui Goethe, cît și despre gîndurile și crezurile acestuia.

În introducerea la primele două volume Eckermann notează:

Prezenta culegere de convorbiri cu Goethe izvorăște, în cea mai mare parte a ei, din pornirea mea firească de a-mi însuși toate cîte mi se par a fi de preț sau vrednice de luat în seamă, așternîndu-le apoi pe hîrtie.

Pe lîngă aceasta, mărturisesc că aveam mereu cîte ceva de învățat, atît la început, cînd l-am întîlnit pentru întîia oară pe omul acela extraordinar, cît și mai tîrziu, după ce trăisem ani îndelungați în preajma lui, așa că am reținut cu dragă inimă tezaurul cuvintelor sale, însemnîndu-le spre a le păstra pentru tot restul vieții.

Cînd însă mă gîndesc la conținutul bogat al acestor cuvinte ce m-au fericit vreme de nouă ani și privesc apoi la puținul pe care am izbutit să-l cuprind în scrisele mele, aproape mi se pare că sînt asemenea unui copil ce încearcă să adune în palmele lui deschise picăturile binefăcătoare ale ploii de primăvar, dar ele i se scurg mai mult printre degete.2

Mărturisește nu doar că în aceste pagini încearcă să-l descopere pe Goethe așa cum și-l amintește, dar și că prin ele s-a descoperit pe sine, că paginile au devenit jurnalul unei călătorii pe care maestru și ucenic au străbătut-o împreună învățînd unul de la celălalt, că paginile reconstituie un altfel de Goethe, unul personal:

Sînt însă în același timp departe de a crede că în cele ce urmează ar fi înfățișat întregul univers lăuntric al lui Goethe. Spiritul și omul acesta extraordinar pot fi asemănate, pe drept cuvînt, cu un diamant avînd numeroase fațete, fiecare dintre ele reflectînd o altă culoare. Și, după cum, cu prilejuri diferite și față de persoane diferite, Goethe era mereu altul, așa și eu, în ceea ce mă privește, pot spune – bineînțeles cu toată modestia – că aceste e Goethe așa cum l-am văzut eu.3

Iar în prefața la cel de-al treilea volum (cel din 1848) povestește cum pe acest Goethe al lui încă îl simte viu:

Auzeam sunetul acela atît de drag al vocii lui, care nu avea seamăn pe lume. L-am văzut din nou seara, îmbrăcat în fracul său negru cu steaua la piept, umblînd prin încăperile puternic luminaten, glumind, rîzînd și discutînd bine dispus, în mijlocul unei societăți vesele. […] Altă dată retrăiam clipele cînd, seara, la lumina pașnică a lumînărilor, stăteam în odaia de lucru, iar el, îmbrăcat într-un halat alb cu flanelă, se așez la masă în fața mea, blînd, ca după o zi plină de seninătate și voie bună. […] Domnea între noi cea mai sinceră armonie; el îmi întindea peste masă mîna și eu i-o strîngeam.4

Și tot acum aruncă mai multă lumină asupra relației dintre ei:

Raporturile mele cu Goethe aveau un caracter deosebit și foarte gingaș. Erau acelea are discipolului față de maestrul său, ale fiului față de părintele său, ale celui sărac în cunoștințe față de cel bogat în cunoștințe. Mă atrăgea în curprinsul preocupărilor sale, lăsîndu-mă să mă împărtășesc din plăcerile spirituale și materiale pe care le dă un fel mai înalt de viață. 5

Însuși Goethe îi va spune într-o zi ce a însemnat șederea lui acolo, cît de importantă a fost, că de va reuși să termine Partea a doua din Faust (era în 1830) meritul va fi și al lui Eckermann.

Nu e bine ca omul să fie singur, zicea Goethe, și mai cu seamă nu e bine să lucreze de unul singur. El are nevoie de înțelegere și de imbold dacă vrea ca munca să-i reușească. Eu am scris Achilleis și multe din baladele mele numai la îndemnul lui Schiller, după cum numai datorită dumitale termin partea a doua din Faust. Ți-am spus adesea lucrul acesta, dar ți-l repet și acum, ca să-l știi. 6

„Nu este bine să fie omul singur” zice și Dumnezeu în zilele Facerii lumii și aceste cuvinte par să-i fi ghidat lui Goethe viața, căci mereu a căutat apropierea oamenilor, i-a iubit și a avut nevoie, la rîndu-i, de iubirea lor. Cîtă măreție a spiritului în firescul cu care maestrul recunoaște ajutorul de netăgăduit al ucenicului fără de care opera lui și noi am fi fost cu mult mai săraci.

Ultima însemnare a lui Eckermann din cel de-al doilea volum,  deși unora le va părea mult prea dură, lăsînd impresia că tulbură, poate chiar murdărește intimitatea morții, este de-o delicatețe aparte, căci prin ea are loc despărțirea cea de pe urmă de cel care vreme de nouă ani îi fusese călăuză în artă, în viață, în suflet:

În dimineața ce a urmat morții lui Goethe am simțit o dorință adîncă de a mai privi o dată rămășițele sale pămîntești. Friedrich, servitorul său credincios, mi-a deschis odaia în care-l așezaseră. Întins pe spate, se odihnea de parcă ar fi dormit. Pe trăsăturile chipului său nobil și sublim, o pace adîncă își așternuse vălul ei statornic. Fruntea impunătoare părea că încă mai gîndește. Aș fi dorit să am o șuviță din părul lui, dar cucernicia clipei m-a împiedicat s-o tai. Trupul zăcea gol, înfășurat într-un cearșaf alb. Împrejurul lui puseseră din loc în loc bucăți mari de gheață pentru a-l păstra cît mai multă vreme. Friedrich a desfăcut cearșaful și am rămas uimit contemplînd frumusețea divină a acestor mădulare: pieptul peste măsură de puternic, lat și boltit, brațele și coapsele pline și cu o musculatură armonioasă; picioarele mici și admirabil formate. Nicăieri, în nici o porțiune a trupului, vreo urmă de îngrășare sau de slăbire și descompunere. Un om desăvîrșit zăcea întins în fața mea, în toată frumusețea lui, și farmecul ce mă covîrșise m-a făcut să uit cîteva clipe că spiritul nemuritor părăsise învelișul acesta pămîntesc. Mi-am așezat mîna pe inima lui – era atîta liniște adîncă pretutindeni – și mi-am întors fața în altă parte, lăsînd să curgă în voie lacrimile pe care mi le stăpînisem pînă atunci.7

În 22 martie 1832, la ora unsprezece și jumătate dimineața, Goethe moare și se spune că ar fi cerut mai multă lumină înainte de-a se stinge: „Mehr licht!”.

  1. Johann Wolfgang Goethe, Opere I, Editura Univers, Bucureşti, 1984, p. 290, traducerea poemului: Ștefan Augustin Doinaș 

  2. Johann Peter Eckermann, Convorbiri cu Goethe în ultimii ani ai vieții sale, în românește de Lazăr Iliescu, Editura pentru literatură universală, București, 1965, p. 21 

  3. Ibidem, p. 22 

  4. Ibidem, pp. 489-490 

  5. Ibidem, p. 491 

  6. Ibidem, pp. 386-387 

  7. Ibidem, p. 485