Coliba unchiului Tom: „De la bestsellerul visat la bestsellerul real”

„Coliba unchiului Tom” de Harriet Beecher Stowe, cea mai vîndută carte după Biblie în sec. al XIX-lea, va da naștere unor noi tehnici de vînzare.


de Ilarion Lainic · 20 martie 2017

Coliba unchiului Tom (Uncle Tom’s Cabin), scrisă de Harriet Beecher Stowe, va ajunge cea mai vîndută carte după Biblie în secolul al XIX-lea și va pregăti terenul  pentru Războiul Civil American (1861-1865), căci după o legendă, destul de improbabilă de altfel, Abraham Lincoln cînd a întîlnit-o pe autoare ar fi declarat: „Deci aceasta este mica doamnă care a pornit acest mare război”1.

Coliba unchiului Tom apare întîi în foileton timp de 40 de săptămîni în The National Era începînd cu 5 iunie 1851, deși inițial Stowe plănuise o poveste care să apar doar cîteva săptămîni. Succesul neașteptat (au apărut protestatari la sediul ziarului dacă un episod nu apărea într-un număr) îl determină pe editorul John P. Jewett s-o convingă pe autoare să transforme foiletonul într-un volum ce va fi publicată pe 20 martie 1852.

Din acest moment începe destinul fabulos al unei cărți care se va vinde în 300.000 de exemplare în primul an în Statele Unite, 200.000 de exemplare în Marea Britanie, în cîțiva ani numărul exemplarelor vîndute peste ocean va ajunge la un milion și jumătate. Multe dintre ediții vor fi însă pirat așa că numărul exact nu se va ști niciodată.

În Franța apar între 1852 și 1853 unsprezece traduceri concurente, în Germania vor fi șaisprezece, pînă la sfîrșitul secolului va fi tradusă în vreo 40 de limbi record absolut al epocii. În română primele traduceri apar în 1853 și aparțin lui D. Pop și T. Codrescu sub titlul Bordeiul Unchiului Tom și Coliba moșului Toma2.

Deși cartea s-a bucurat de un real succes există însă și o altă poveste în spatele cifrelor fabuloase pentru acea vreme, căci Coliba anunță zorii unui alt mod de a vinde cartea.

Cum de s-a ajuns la asemenea cifre? La doar o săptămînă după apariția romanului editorul publică o notă în presă în care anunță că „marele roman antisclavagist al dnei Beecher-Stowe se vinde ca pîinea caldă, cinci mii de inși l-au cumpărat deja!”3. Peste două săptămîni alt anunț, alte cifre de vînzări – 10.000 de exemplare. Pe 15 iunie o pagină întregă e cumpărată ca să anunțe „vînzări fără precedent în istoria cărții în America: 50.000 de exemplare vîndute în opt săptămîni”4. Cît despre Anglia aceași beție a cifrelor: prima ediție vîndută în 200.000 de exemplare.

Cifrele fabuloase sînt însă efectul unei tehnici de vînzare care își face acum apariția și despre care Frédéric Rouvillois scrie în a sa Istorie a bestsellerului:

Coliba reprezintă un punct de cotitură: a demonstrat că se poate trece de la bestsellerul visat la bestsellerul real, și că etalarea unor cifre mirobolante stimulează dorința publicului, avînd ca efect mecanic umflarea vînzărilor.5

Coliba unchiului Tom, deși poate n-a avut vînzările extraordinare cu care s-au lăudat editorii, a fost cu siguranță o poveste extrem de gustată de public – Georgiana May, o prietenă, îi va scrie autoarei „Am stat azi noapte pînă tîrziu, mult după unu noaptea, ca să termin Coliba unchiului Tom. N-am putut s-o las din mînă așa cum n-aș fi putut pleca de la căpătîiul unui copil muribund.”6.

Cu toate acestea critica literară n-a apreciat-o vorbind despre stilul sentimental și semnificativ e un fragment dintr-o scrisoare, datată 9 decembrie 1852, în care Flaubert îi scrie prietenei și amantei Louise Colet:

Iată de ce Unchiul Tom ni se pare o carte îngustă. E scrisă dintr-un punct de vedere moral și religios; trebuia scrisă dintr-un punct de vedere omenesc. Nu am nevoie, pentru a mă înduioșa cu privire la un sclav torturat, ca acest sclav să fie un om cumsecade, bun tată, bun soț, să cînte imnuri, să citească Evanghelia și să-și ierte călăii; ceea ce e de domeniul sublimului, al excepției, deci un lucru special, fals. Calitățile sentimentului, mari în această carte, ar fi fost mai bine întrebuințate dacă scopul ar fi fost mai restrîns. Cînd nu vor mai fi sclavi în America, romanul nu va fi mai adevărat decât toate vechile povești în care mahomedanii erau invariabil persecutați ca niște monștri. Să scriem fără ură! Fără ură! De altfel, asta face succesul cărții, e actuală.7

Reflecțiile pe marginea cărții îi oferă ocazia lui Flaubert unei minunate descrieri a relației autorului cu opera:

Autorul, în opera lui, trebuie să fie ca Dumnezeu în univers, prezent pretutindeni, vizibil nicăieri. Arta fiind o a doua natură, creatorul acestei naturi trebuie să acționeze prin procedee analoage. Să se simtă în toți atomii, în toate aspectele, o imposibilitate ascunsă și infinită. Efectul, pentru spectator, să fie un fel de uluială. Să te întrebi: cum s-au făcut toate astea? și să te simți strivit fără a ști de ce. Arta greacă se conforma acestui principiu și, pentru a-l atinge mai repede, își alegea eroii din condiții sociale excepționale, regi, zei, semizei. Nu căuta să te intereseze prin tine însuți; divinul era scopul. 8

Față de vînzările Colibei, în secolul al XXI-lea există o zi memorabilă – 21 iulie 2007 cînd s-a lansat volumul 7 al seriei Harry Potter de J. K. Rowling din care, în primele 24 de ore, s-au vîndut 15 milioane de exemplare, dar alte tehnici au apărut și s-au perfecționat între timp.

  1. Charles Edward Stowe, Harriet Beecher Stowe: The Story of Her Life (1911) p. 203, citat de aici 

  2. Bibliografia analitică a periodicelor românești 1851-1858, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1972, p. 1155 

  3. Frédéric Rouvillois, O istorie a bestsellerului, Editura Humanitas, București p. 18 

  4. Ibidem, p. 18 

  5. Ibidem, p. 20 

  6. Janet Badia and Jennifer Phegley, Reading Women: Literary Figures and Cultural Icons from the Victorian Age to the Present, University of Toronto Press, 2005, p. 67., citat de aici  

  7. Flaubert, Corespondență, trad. Liliana Alexandrescu-Pavlovici, București, Editura Univers, 1985, pp. 137-138 

  8. Ibidem, p. 138 


Centenar Dinu Lipatti — Înșir’te mărgăritari: „Lumină lină” de Tudor Arghezi

„Nu cînta muzica pe care o iubești, cîntă mai degrabă muzica care te iubește” pare a fi fost destinul lui Dinu Lipatti. De ziua lui un poem de Arghezi...


de Ilarion Lainic · 19 martie 2017

De prea multe ori trecem pe lîngă oameni, lucruri, ceasuri ori zile nu doar fără să le pătrundem adevăratul înțeles, cît mai ales fără a înțelege diafanul apariției și al trecerii lor prin lume.

În ziua de 19 martie 1917, s-a născut la București Constantin Lipatti cel care va fi cunoscut ca Dinu Lipatti și al cărui naș de botez a fost chiar George Enescu.

Tatăl, Theodor Lipatti, studiase vioara cu Pablo de Sarasate, dar preferase să se dedice carierei diplomatice și, deși își dorește ca Dinu să-i urmeze pasiunea pentru vioară, va trebui să cedeze văzînd legătura specială pe care fiul o are cu pianul.

George Enescu cu finul său, Dinu Lipatti

După studii la București cu Mihail Jora și cu Florica Musicescu, Dinu Lipatti pleacă la Paris unde-i are ca îndrumători pe Alfred Cortot, Paul Dukas, Charles Munch și Nadia Boulanger cea care va avea cea mai mare influență asupra lui.

La Paris o cunoaște pe Clara Haskil de care îl va lega o prietenie solidă pînă la sfîrșitul vieții.

Toată lumea a rămas mută de uimire, de admirație. Nici Horowitz nu a produs o asemenea impresie , cînd era tînăr. Este o adevărată revoluție în lumea muzicală, și trebuie un curaj foarte mare pentru a cînta în public după el… sau chiar înainte.1

va scrie Clara mai tîrziu despre el.

Recitalul de la Paris din 20 mai 1935 e începutul carierei internaționale pentru Dinu Lipatti și-n doar cîțiva ani numele său e cunoscut de majoritatea melomanilor.

În 1943 apar însă primele semne ale unei boli misterioase: febră, oboseală, ganglioni umflați. Urmează tratamente de tot felul și într-un tîrziu vine și diagnosticul necruțător: o formă de leucemie, limfomul Hodgkin.

Anul 1950 aduce o oarecare ameliorare a stării de sănătate datorită cortizonului și cîteva concerte la Geneva ori la Zurich entuziasmează publicul.

Apoi ultimul recital, cel de la Besançon din 16 septembrie 1950, care rămîne ca un moment de grație în istoria muzicii. Deși nu credea că va putea cînta, Lipatti face un efort extraordinar și susține recitalul, deși în cea de-a doua parte nu va reuși să interpreteze decît 13 din cele 14 valsuri de Chopin. După o pauză extrem de lungă revine pe scenă și în locul ultimului vals oferă publicului, într-un simbolic gest de rămas bun, coralul Jesus bleibet meine Freude (Iisus este bucuria mea) de J. S. Bach pe care în acel an, după multe ezitări, îl înregistrase.

Dinu Lipatti într-o înregistrare rară, din 24 septembrie 1947, a coralului Jesus bleibet meine Freude de J. S. Bach, via The Piano Files

Peste nici trei luni, la 2 decembrie 1950, Dinu Lipatti moare ascultînd Bach. Ultimele sale cuvinte au fost: „Nu-i de ajuns să fii mare compozitor ca să scrii muzica asta, trebuie să fi fost ales ca instrument al lui Dumnezeu”.

Avea 33 de ani.

Într-o scrisoare2, în care-i mărturisește fostei profesoarei Florica Musicescu zbuciumul dinaintea înregistrării Concertului pentru pian în la minor de Robert Schumann, Lipatti scria:

Dar n-ar fi mai bine să spun Nu înainte de al înregistra? Tehnic îl cunosc, din punct de vedere muzical îl iubesc profund dar nu l-am cântat niciodată în public. Ai dreptul să înregistrezi o lucrare în aceste condiții? Mi-e teamă că nu. Și apoi, mi-ați spus odată aceste cuvinte: Nu cânta muzica pe care o iubești, cântă mai degrabă muzica care te iubește. Oare Schumann mă iubește, iată întrebarea?

Acesta pare a fi fost și destinul său: „Nu cînta muzica pe care o iubești, cîntă mai degrabă muzica care te iubește” și puținele înregistrări rămase ne arată cît de mult l-a iubit aceasta.

Oricît aș încerca, vorbele mele ar fi prea puține și prea șchioape pentru a povesti cît de importantă este această zi pentru cultura română și despre ce reprezintă cu-adevărat Dinu Lipatti pentru sufletele noastre, ale tuturor, cel despre care tot Clara Haskil spunea: „Dinu Lipatti dă impresia că se jenează cu propriul geniu”.

Las un poem de Tudor Arghezi, duios și adînc, să se așeze între noi și amintirea lui.

Lumină lină

Cum te găsești, ușoară zburătoare,
Zăcînd aci, pe-o margine de drum,
Și nu dormind într-un polen de floare,
Învăluită-n aur și parfum ?

Neascultînd de vîntul de la stup,
Te-ai aruncat în plasa verde-a zilei
Și darurile-acum, ale zambilei,
Puterile-amorțite ți le rup.

Voind să duci tezaurul de ceară,
Te prăbușiși din drumul cel înnalt.
Cine-o să vie, trupul tău de-afară
Să-l caute și-n jur să sufle cald?

Cu aripa-n țărînă și în vis,
Strînge la piept comoara ta deplină.
Cît te iubesc, frumoasa mea albină,
Că sarcina chemării te-a ucis!

Pe Dinu Lipatti îl puteți asculta și-ntr-o înregistrare din ultimul său concert de la Besançon din 16 septembrie 1950: Franz SchubertImpromptu op. 90 nr.3 în Sol bemol major.

  1. Jerome Spycket, Clara Haskil, traducere de Adriana Moscuna și Ina Teodosiu, Editura Muzicală, București, 1987 

  2. sursa dinulipatti.org 


Brâncuși povestindu-se lumii: „Eu nu creez Păsări — ci zboruri”

„De cîte ori m-am apucat de vreo operă, eu aveam sentimentul că un absolut se exprimă prin mine -- și atunci, nu mai contam ca individ” mărturisea Brâncuși.


de Ilarion Lainic · 16 martie 2017

Constantin Brâncuși, născut în 1876, la 19 februarie în satul gorjean Hobița, are o copilărie în care satul cu toate ale lui lasă urme adînci și de neșters și-l face să simtă că e parte din ceva cu mult mai măreț și mai important, ceva dincolo de aparențele lumi: „Ceea ce fac eu astăzi, mi-a fost dat ca să fac!… Căci am venit pe lume cu o menire!” 1

În această perioadă scufundat într-o lume care părea neschimbată de la facerea ei, descoperă cu uimire nu doar timpul ori datinile ce încearcă să-l îmblînzească, ci și natura pe care țăranul o simte ca pe-un al doilea rînd de piele:

Țăranii români știu de la mic și pînă la mare ceea ce este bine și ceea ce este rău. Tablele lor de valori sunt cuprinse în proverbele, în datinile și în doctrina străbunilor — ca și în filosofia naturalității.

În 1894 e primit la Școala de Arte și Meserii din Craiova, ale cărei cursuri le termină în patru ani, deși durata normală era de cinci, iar în 1898 este admis la Școala Națională de Arte Frumoase din București.

În 1903 îi este comandat bustul generalului medic Carol Davila, care va rămîne singurul său monument public din București. Plata ar fi trebuit să se facă în două tranșe: prima jumătate înainte, iar cea de-a doua la sfîrșit, această ultimă tranșă ajutîndu-l să întreprindă călătoria visată la Paris. Consiliul care comandase lucrarea se arată oarecum nemulțumit cerîndu-i-se ba micșorarea nasului generalului, ba schimbarea poziției epoleților, astfel că Brâncuși pleacă fără a fi plătit, povestind mai tîrziu: „Ar fi fost o muncă ușoară, dar ca de prostituată, care mi-ar fi adus cei cîțiva bani cât îmi trebuiau ca să-mi plătesc un bilet de drum de fier pînă la Paris. Dar ceva care se înnăscuse în mine și pe care simțeam că crește, an de an și de cîțiva în rînd, a izbucnit năvalnic și nu am mai putut răbda. Am făcut stînga-mprejur, fără nici un salut militar spre marea panică și spaimă a doctorului Gerota, de față… și dus am fost, pomenind de mama lor.”2

Străbate Europa în mare parte pe jos, cu un popas prelungit la München, iar în iulie 1904 ajunge la Paris. Trece printr-o perioadă grea, de mari privațiuni materiale, are slujbe de tot felul pentru a se întreține, dar fiorul acelei „meniri”, care atunci trebuie să fi încetat să mai fie o simplă presimțire, îl mistuie și nici un sacrificiu nu e îndeajuns:

Suferințele îl întăresc pe om și sunt mai necesare decît orice plăcere pentru formarea unui mare caracter. Și apoi eu găsesc că întotdeauna fiecare este singur de vină de tot ceea ce i se întîmplă.

Eliberează-te de pasiuni, eliberează-te de pofte, eliberează-te de greșeli – acestea sunt trei precepte, zale și scut, pentru orice Spirit. Purtînd această armură, ești puternic în contra răului — devii invulnerabil.

În 1905 e admis la École des Beaux-Arts, iar în 1907 este primit în atelierul lui Auguste Rodin, pe care îl admira, dar de care după doar două luni se desparte cu cuvintele devenite celebre: „Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres”3

Din acest moment Brâncuși apucă pe un drum cu totul al lui pe care se clădește cu migală drept unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai modernismului și unul dintre cei mai mari sculptori și artiști ai secolului al XX-lea. Dacă înainte își lucra operele în lut ori în ghips pentru ca apoi să le toarne în bronz, de-acum se-ntoarce la tehnica pe care-o simțise cea mai aproape de suflet: cioplitul.

atelier brâncuși
Atelierul lui Brâncuși la Paris, sursa pixabay.com

Deși avea să fie căutat și adulat, Brâncuși va disprețui „vîlva”: „Fiindcă gloria este poate cea mai mare înșelătorie pe care au inventat-o oamenii. Oamenii se iau pe ei înșiși chiar prea în serios. Ei vor mai întotdeauna să fie cineva!…”

Întreaga lui operă va fi o continuă căutare a acelui ceva inefabil ascuns în lucruri, atît de firav și de plăpînd că, de multe ori, la cea mai mică atingere se împrăștie: “Nu îmi place să reprezint, în statuile mele, forța-mai mult mușchiulara — ci ființe care sunt eterice în sine.”

Dar pentru aceasta e nevoie nu doar de răbdare, cît mai ales de o altă deschidere a privirii peste lume și-o îndepărtare de orice imitație facilă:

Eu nu dau niciodată prima lovitură pînă cînd piatra nu mi-a spus ceea ce trebuie să fac. Aștept pînă cînd imaginea interioară s-a format bine în mintea mea. Cîteodată durează săptămîni întregi pînă cînd piatra-mi vorbește. Trebuie să privesc foarte atent înlăuntru ei. Nu mă uit la vreo aparență. Mă depărtez cît mai mult posibil de aparențe. Nu îmi îngădui să copiez… Căci orice imitație a suprafețelor naturale este fără de viață. Nu posed idei gata făcute. Îndepărtez toate formele accidentale. Transform accidentalul în așa măsură, încît să devină identic cu o lege universală…Mă aflu pe făgașul căutărilor. Ne găsim cu toți la sfîrșitul unei mari epoci. Și este necesar să ne reîntoarcem la începutul tuturor lucrurilor, și să re-găsim ceea ce s-a pierdut.

Și e mai ales nevoie de încercări pentru a găsi nu doar calea, ci și fereastra deschisă doar celui căruia i-a fost rostuită de la începutul timpurilor:

O pasăre a intrat, odată, prin fereastra Atelierului meu. Și încerca să iasă bătînd în geam și nu găsea ieșirea — căci se lovea mereu de sticlă. S-a așezat apoi să se odihnească. Și a încercat din nou și a ieșit. Sculptura este la fel: dacă găsești acel geam (acea ieșire), te ridici înspre cer, intri în împărăția cerurilor…

E aici acel dat despre care Joseph K. aflase și el în cuvintele spuse de cel care păzea Legea; cuvinte spuse la sfîrșit omului venit de la țară și care așteptase o viață înaintea porții: „Nimeni, în afară de tine, n-avea dreptul să intre aici, căci poarta asta era făcută numai pentru tine; acum plec, și o încui.”4

Opera de artă nu este însă doar descoperire a lumii, dezvrăjire a ei, distilare a esențelor și prezentare a lor în eprubete etichetate, ci este mai ales o epifanie, o prăbușire în misterul etern din spatele ei în care pînă și eul, cu toată iubirea nesfîrșită de sine, cu toate slăbiciunile nestăpînite ale aroganței, dispare:

De cîte ori m-am apucat de vreo operă, eu aveam sentimentul că un absolut se exprimă prin mine — și atunci, nu mai contam ca individ și nu mai aveam nici un fel de importanță. Aceasta ar trebui să rămînă relația fiecărui artist față cu Lumea.

Odată intrată în lume, opera devine nu doar parte a ei, ci și calea prin care omul accede la absolut:

Opera de artă trebuie să fie creată ca și crimă perfectă — fără pată și fără urmă de autor… Arta (mea) este realitatea însăși. Arta nu este o evadare din realitate, ci o intrare în realitate cea mai adevărată — poate în singura realitate valabilă.

Și-n același timp chintesența lumii trebuie să se piardă prin a deveni una cu opera de artă („Însă sculptura nu este altceva decît apă. Apa însăși!…”) transformînd-o în leac, căci „O sculptură desăvîrșită trebuie să aibă darul de a-l vindeca pe acela care o privește“.

Fascinat de zbor, Brâncuși va dori să-i simtă zbaterea, fie și pentru o clipă, între palme. Va sculpta păsări, ființele cele mai apropiate de esența acestuia, încercînd să se piardă în ele, să devină una cu ele:

Copil fiind, am visat totdeauna că aș fi vroit să zbor printre arbori, spre ceruri. De 45 de ani port nostalgia visului acestuia și continuu să creez Păsări măiestre. Eu nu doresc să reprezint o pasăre, ci să exprim însușirea în sine, spiritul ei: zborul, elanul… Nu cred că voi putea izbuti vreodată… Dumnezeirea este pretutindeni; și cînd uiți cu desăvîrșire de tine însuți, și cînd te simți umil, și cînd te dăruiești. Divinitatea rămîne în opera ta; ea este magică…

Și tocmai această căutare a lui Brâncuși Constantin Noica5 avea s-o apropie de infinitivul lung (trăi-trăire, muri-murire, ispiti-ispitire), „sub însuflețirea [căruia] lucrurile prind viață, totul intră în înmugurire, și, ca toiagul lui Moise care odrăslea, ființa lumii se preface în fire, adică într-un infinitiv lung”:

Brâncuși a sculptat germinarea, așa cum a sculptat adormirea, înălțarea și, peste tot, desăvîrșirea, ca o neîncetată mîngîiere a formelor, întocmai pietrei spălate de apă. Nu a redat zborul, ci zburatul, zburarea. Sărutul lui nu e un simbol, nici un act simplu, ci e un proces fără de capăt, o sărutare.

În ziua de 16 martie 1957, la ora două dimineața, Constantin Brâncuși se stinge la Paris pierzîndu-se pentru totdeauna în acel infinitiv lung despre care tot Noica scria că l-a căutat întreagă viață:

Iar cel mai adevărat infinitiv lung e cel care acoperă pămîntul întreg și viețile oamenilor laolaltă, după cum se întinde peste tăriile cerului: e tăcerea. Dintre tăceri, Brâncuși a ales-o pe cea adîncă, mai grăitoare decît toate, tăcerea omului, și a sculptat-o. A tăcea-tăcere, ce lung infinitiv! Vreo mie și ceva de ani se făcuse el neauzit aici, în lumea din care avea să se desprindă, cu stîlpi de pridvoare și cu verbe cu tot, Brâncuși.

Muza adormita
Constantin Brâncuși, Muza adormită, sursa

În urmă, în lume:

Sculpturile mele sunt fecioarele mele!… Le gătesc ca de nuntă!…

  1. de nu-i indicat altfel, citatele sînt din Constantin Zărnescu, Aforismele și textele lui Brâncuși 

  2. sursa 

  3. La umbra marilor copaci nu crește nimic 

  4. Franz Kafka, Procesul, trad. Gellu Naum, Editura Minerva, Biblioteca pentru toți, 1977, p. 272 

  5. Constantin Noica, Cuvînt împreună despre rostirea românească, Editura Eminescu, București, 1987, pp. 248-249