Înșir’te mărgăritari: „Elegie de martie” de Anna Ahmatova

„N-ar fi trebuit să fug de-acasă niciodată!” spune cu nostalgie Micul Prinț. Anna Ahmatova a rămas să-și ascundă suferința și nostalgia în cuvinte.


de Ilarion Lainic · 5 martie 2017

„N-ar fi trebuit să fug de-acasă niciodată!” spune cu nostalgie Micul Prinț cînd își amintește de floarea pe care a lăsat-o singură. Departe, înțelege că sub coaja lucrurilor și-a vorbelor se-ascunde de cele mai multe ori acel ceva de care avem atîta nevoie în viețile noastre atît de însingurate: „Trebuia ca, dincolo de bietele ei șiretlicuri, să-i ghicesc duioșia. Florile sînt atît de ciudate, dar eram prea tînăr ca să știu cum s-o iubesc.” (Antoine de Saint-Exupery, Micul Prinț1)

Dar orice plecare, dincolo de despărțire, de acel mourir un peu, înseamnă și speranța că, la capătul călătoriei, întoarcerea acasă îți va dezvălui adevăratul tău loc într-o lume în care viețile oamenilor nu-nseamnă aproape nimic:

Cum e cu frunzele, așa-i și cu neamul sărmanilor oameni;
Unele toamna le scutură vîntul și cad ofilite,
Altele codrul le naște-nverzind, dacă dă-n primăvară:
Astfel pe lume și valul de oameni se naște și moare.2
Iliada VI, 146-149

Viața Annei Ahmatova (11/23 iun. 1889 – 5 mart. 1966), cea care și-a scris poeziile „pe pervazul ferestrei”, a fost, mai mult decît a altora, zdrobită de tăvălugul istoriei, înghițită de destinul tulburător al unei Rusii ce părea că-și pierde sufletul.

Suferința acelor ani avea s-o aștearnă-n cuvinte într-o însemnare după vizita din 1962 a poetului Robert Frost: „Am avut parte de toate, de sărăcie, de lungile cozi la porțile închisorilor, de teamă, de poezii pe care le păstram numai în memorie și de poezii arse. Și am avut parte de umilințe și de durere. Iar tu nu ai resimțit niciodată nimic din toate acestea și nu ai fi în stare să înțelegi, chiar dacă ți le-aș spune pe toate…”

Anna Ahmatova
Anna Ahmatova, portret de Kuzma Petrov-Vodkin

Era „o frumusețe timidă de o eleganță religioasă, cu un breton rar, care-i acoperea fruntea și cu o grație rară. (…) Tristețea era expresia caracteristică a feței sale chiar și atunci cînd surîdea și această tristețe o făcea și mai frumoasă” își va aminti Iuri Annenkov.3

Această frumusețe a trupului era însă doar o palidă oglindire a frumuseții poeziei care-a măcinat-o întreaga viață.

În prag de primăvară cîteva fărîme de melancolie.

Elegie de martie

Tot ce-am strîns în trecut, din păcate,
Îmi va fi pentru mult timp de-ajuns.
Știi și tu că măcar jumătate
Amintirea păstra-va ascuns:
O cupolă-aplecată pe-o rînă,
Corbii, șuierul trenului, tîmp,
Un mesteacăn ce-a vrut să rămînă
Șontorog chiar, dar încă pe cîmp,
Întrunirea stejarilor, parcă
Drept din Biblie-ajunși pe pămînt,
Și-necată, aproape, o barcă
Dintr-al nu știu cui somn lunecînd…
Peste-aceste ogoare străbune
Suflul iernii s-a și rătăcit,
Depărtările ca prin minune,
Alb acum au, ciudat, colorit.
După capăt, credeam că nu poate
Niciodată să fie nimic…
Cine iarăși cerdacu-l străbate
Și ne cheamă pe numele mic?
Și lipit de ferești, cine oare
Mîna-și flutură – creangă – spre noi?
Din oglindă, o pată de soare
Îi răspunde dansînd pașii noi. 4

(1960) 

  1. Antoine de Saint-Exupéry, Micul Prinț, trad. Benedict Corlaciu, Editura Ion Creangă, 1996, București 

  2. trad. George Murnu 

  3. Marinela Dorobanțu, O viaţă pentru poezie – Anna Ahmatova, Romanoslavica XLIII, 2008, p. 217 

  4. trad. Madeleine Fortunescu 


Un strop de miere: plată ori blestem înaintea morții

„Un om, care ajunsese de teamă și de nevoie să se refugieze în gura unei fîntîni, se agăță de zidurile ei...”, începe o parabolă despre viață și orbire...


de Ilarion Lainic · 4 martie 2017

Viața aruncă în jurul nostru un năvod țesut din miraje, astfel încît ni se-arată curgînd cuminte între maluri, fără surprize prea mari, iar cînd acestea apar (mici ori mari accidente, poate chiar tragedii, întîlniri și întîmplări care-ar trebui să ne pună pe gînduri) le acoperă repede în opiul uitării.

Există însă momentele care, asemeni strălucirilor de-o clipă pe care le prinzi cu coada ochiului și care dispar înainte să te dumirești de-au fost aievea ori doar o banală amăgire a minții, nasc revelații; trebuie însă înșfăcate la timp, înainte să dispară pentru totdeauna, căci nu ne sînt date decît o singură dată. Sînt acele clipe cînd un colț fără însemnătate pe lîngă care am trecut de atîtea ori, lumina unui apus ca atîtea altele, dar pe care doar noi o vedem altfel, ori o umbră pe chipul unui străin tulbură ceva înăuntrul nostru, un văl tremură și umbrele care sîntem, pînza pe care ne țesem viețile se destramă scoțînd la iveală acel ceva pe care, deși-l bănuiam, refuzam cu încăpățînare să-l credem.

Uneori e de-ajuns o poveste dintr-o veche carte, pe care Lev Tolstoi o amintește în a sa Spovedanie, ca să pună-n cuvinte ce-am trăit ori ce încă așteptăm.

În Kalila și Dimna, o carte de înțelepciune arabă, adaptarea lui Ibn al-Muqaffa‘ a și mai vechii Panciatantra („cartea de reguli de purtare pentru regi”), povestită-n cuvinte simple asemeni basmelor spuse copiilor seara ca să le fie pavăză înaintea nopții și-a jivinelor ei, găsim o parabolă despre viață:

Un om, care ajunsese de teamă și de nevoie să se refugieze în gura unei fîntîni, se agăță de zidurile ei între doi copaci care creșteau chiar din peretele deschizăturii. Aflînd ceva pe care să-și sprijine picioarele, putu să arunce o privire în jur: atunci văzu patru năpîrci care își scoteau capetele din ascunzișuri. Iar pe fundul puțului, un balaur ce ridica înspăimîntătoarele-i fălci către el. Înălțînd apoi ochii spre cei doi copaci, omul văzu doi șoareci, unul alb și altul negru, care rodeau fără încetare la rădăcina lor. Dar, pe cînd cugeta cum să iasă din asemenea încurcătură, văzu, foarte aproape de el, într-o rază de soare, un strop de miere. Gustă din el și i se păru atît de dulce, încît uită să se mai gîndească la primejdia în care se afla. Uită de cele patru năpîrci deasupra cărora se afla cu picioarele și care, ele singure — cîte una sau toate laolaltă —, ar fi putu să-l atace din clipă în clipă. Uită de cei doi șoareci care rodeau rădăcinile copacilor și că, în momentul în care aceștia și-ar fi terminat treaba, ar fi căzut în gîtlejul balaurului și ar fi pierit. Iar această plăcere și această nepăsare nu încetară decît o dată cu moartea sa!1

E povestea fiecăruia dintre noi, istoria în mijlocul căreia, cel puțin o dată în viață, ne-am găsit sfîșiați între alegeri imposibile.

În Kalila și Dimna e amintită și interpretarea după care fîntîna e lumea, cele patru năpîrci sînt cele patru umori pe care se sprijină viața omului, cei doi copaci — viața, cei doi șoareci ziua și noaptea, iar balaurul moartea, pe cînd mierea e puțina plăcere care „îl distrage [pe om] de la cercetarea sinelui său, oprindu-l să cugete la mijloacele de salvare și rătăcindu-l de pe calea ce l-ar putea duce la liman.”2.

Iar explicația pe care o dă Tolstoi poveștii nu-i cu mult diferită:

Așa mă țin și eu de ramurile vieții, știind că, inevitabil, mă așteaptă zmeul morții, gata să mă sfîșie, iar eu nu sînt în stare să înțeleg de ce a dat chinul ăsta peste mine. Și încerc să sorb acea miere, care mă alina cîndva; dar mierea asta nu-mi mai face acum plăcere, iar șoarecele alb și cel negru […] ronțăie ramura de care eu mă agăț. Văd cu precizie zmeul, și mierea nu mai dulce. Văd un singur lucru — inevitabilii zmeu și șoareci — și nu-mi pot întoarce privirile de la ei. Și asta nu mai e fabulă, ci e adevărul adevărat, de netăgăduit și pe înțelesul oricui.3

Doar că astăzi viața are atît de multe năluciri învelite-n miere, încît balaurul nici măcar nu se mai arată vederii, năpîrcile sînt niște inofensivi șerpi de apă, iar zgomotul șoarecilor e acoperit de zarva cea nouă a lumii. Închidem ochii și gustăm plăcerea prin toți porii și ne închipuim că viața trebuie să fie un tărîm al eternei plăceri.

Dar dacă totuși mierea (dincolo de plăcerea pe care-o produce, e totuși rezultatul unei munci istovitoare) e plata și mîngîierea care ni se oferă aici pentru calvarul îndurat? Și poate că bucuria pe care o simțim și ignorarea jivinelor ce ne pîndesc la tot pasul sînt singurele acte posibile, singurul scut împotriva absurdului vieții?

Oricum ar fi și orice față a filei am alege să nu uităm ce zice psalmistul: „Omul ca iarba, zilele lui ca floarea cîmpului; aşa va înflori.” (Psalm CII, 15), mai ales că, de-avem norocul trezirii, nu vom mai fi niciodată aceiași.

Acum nu mai pot să nu văd ziua și noaptea alergînd și ducîndu-mă spre moarte. Și văd numai acest lucru, pentru că numai acest lucru este adevărul. Tot restul — minciună.

a rămas crezul lui Tolstoi pînă la sfîrșitul vieții.

Noi, zărind pentru o clipă lumina, să nu ne lăsăm momiți înapoi în întuneric și, cu ochi sănătoși, să rămînem pentru totdeauna orbi.

  1. Înțelepciunea arabă în poezia și proza secolelor V-XIV, antologie, studii introductive, traducere, note și comentarii, indice de nume proprii de Grete Tartler, Editura Univers, București, 1988, p. 310 

  2. Ibidem, p. 311 

  3. Lev Tolstoi, Spovedanie, trad. Janina Ianoși, Editura EuroPress Group, 2016, p. 64 


Stan Pățitul sau despre cum și-a plătit un drac o datorie

În „Stan Pățitul”, Ion Creangă povestește cum plata unei datorii involuntare îl transformă pe drac dintr-un amăgitor într-o slugă credincioasă, călăuză în rînduirea vieții.


de Ilarion Lainic · 1 martie 2017

„După propria-i mărturisire într-un început de biografie Ion Creangă s-ar fi născut la 1 martie 1837”1, scria G. Călinescu, astfel că 1 martie rămîne data „dacă nu cea mai probabilă, cel puțin aleasă de Creangă, și în chipul acesta intangibilă”2, deși există și varianta datei de 10 iunie 1839.

Creangă a mers la școală mai mult la insistențele mamei care visa să-l vadă preot, deși în Amintiri din copilărie va mărturisi că „să înșir atâtea școli: în Humulești, la Broșteni în crierii munților, în Neamț, la Fălticeni, și acum la Socola, pentru a căpăta voie să mă fac, ia, acolo, un popă prost, cu preoteasă și copii; prea mult mi se cere!…”. După ce-a fost hirotonit diacon, a slujit aproape 12 ani pe la diferite biserici din Iași, dar după ce la va încerca răbdarea superiorilor bisericești trăgînd cu pușca după ciori, mergînd la teatru ori tunzîndu-se ca mirenii, o comisie de la mitropolie „dibuind prin pravile bisericești și luînd în considerație «comerțul de tiutin» și mai ales «lipsa de repsect către autoritățile constitutive ale bisericii», decide „ștergerea din tagma diaconicească a debitantului satiric” la 10 octombrie 18723. Prea mult nu trebuie să fi suferit, mai ales că de la o vreme îl atrăgea activitatea didactică și Titu Maiorescu transformă într-un adevărat salvator în timpul ministeriatului pentru răspopit.

În 1875 vine însă momentul care-i schimbă pentru totdeauna viața: îl cunoaște pe Mihai Eminescu și prietenia care se naște dă un alt sens vieții lui Nică, cel de pe malurile Ozanei, căci abia la îndemnul poetului începe truda îmblînzirii cuvintelor pe hîrtie. Pe lîngă Amintiri…, frescă fabuloasă a copilăriei, poveștile ori povestirile sale vor contura un univers în care fantasticul, împrumutînd din savoarea lumii rurale, devine atît de firesc încît pare o oglindire a lumii de zi cu zi, o lume în care Dumnezeu și Sf. Petru colindă iar ulițele, iar diavolul e doar un ștrengar bun de gură care pune la încercare istețimea omului.

Două povești, Dănilă Prepeleac și Stan Pățitul, își trag seva din eterna întîlnire dintre diavol și om. În prima dintre ele e vorba de-o adevărată înfruntare, pe cînd în cea de-a doua are loc o înfrățire stranie între cei doi în care omul nu are nevoie să se folosească de istețime pentru a-l păcăli pe drac ori a-i scăpa din urzeli, ba din contră e ajutat de Cel-de-pe-comoară să-și pună ordine-n viață.

Stan era un „flăcău stătut”, un tîrziu care nu se hotărăște sub nici un chip să se-nsoare. „Fără tată și mamă și fără nici o rudă care să-l ocrotească și să-l ajute” își ia destinul în mîini și „nemernicind el de colo pînă colo pe la ușile oamenilor”, într-un tîrziu ajunge „într-un sat mare și frumos” unde agonisește „ceva parale, cîteva oi, un car cu boi și-o văcușoară cu lapte”, iar apoi își înjgheabă și-o căsuță care-l leagă pentru totdeauna de acel loc.

Stan a trecut și va trece prin și mai multe, a muncit și-a pătimit înainte de a intra în propria-i viață, în calmul și firescul pe care maturitatea și bătrînețea ar trebui să i le-aducă. Asemeni lui Ulise trebuie să rătăcească, să lupte, să guste primejdia și să se lase ispitit înainte de întoarcerea acasă.

Cum crede că încercarea lui în această viață e munca, i se dedică întru totul („nu mai sta locului, cum nu stă apa pe pietre”) și alergătura asta continuă îl împlinește, chiar dacă îi e tare greu că n-are cine-i griji de casă cînd e plecat. E un ghimpe care încet sapă o rană tot mai adîncă:

Toate ca toate, dar urîtul îi venea de hac. În zile de lucru, calea-valea; se lua cu treaba și uita de urît. Dar în nopțile cele mari, cînd era cîte o givorniță cumplită și se mai întîmpla să fie și sărbători la mijloc, nu mai știa ce să facă și încotro să apuce, vorba cîntecului:

De urît mă duc de-acasă,
Și urîtul nu mă lasă;
De urît să fug în lume,
Urîtul fuge cu mine.

Se vede lucru că așa e făcut omul, să nu fie singur.

Soluția în lumea lui e însurătoarea, dar poveștile pe care le-aude îl sperie și  Stan amînă „această poznașă trebușoară și gingașă în multe privințe, după cum o numea el”; anii trec și vorba „că pînă la 20 de ani se însoară cineva singur; de la 20-25 îl însoară alții; de la 25-30 îl însoară o babă, iară de la 30 de ani înainte numai dracu-i vine de hac” împlinindu-se, el tot nu se hotărăște și pînă și babele îl părăsesc.

Apoi, cum ades se-ntîmplă, un fapt cu totul mărunt schimbă dintr-o dată totul. Cîte zile ori ceasuri nu curseseră la fel pînă atunci? De cîte ori nu plecase în pădure după lemne?

Amu, într-una din zile, flăcăul se scoală de noapte, face mămăligă îmbrînzită și ce-a mai dat Dumnezeu, pune mîncarea în traistă, înjugă boii la car, zice Doamne-ajută și se duce la pădure, să-și aducă un car de lemne. Și ajungînd el în pădure pe cînd se mijea de ziuă, a tăiat lemne, a încărcat carul zdravăn și l-a cetluit bine, și pîn-or mai mînca boii, s-a pus să mănînce și el ceva. Și după ce a mîncat cît a trebuit, i-a mai rămas o bucățică de mămăligă îmbrînzită și, făcînd-o boț, a zis: „Ce s-o mai duc acasă? ia s-o pun ici pe teșitura asta, că poate-a găsi-o vreo lighioaie ceva, a mînca-o și ea ș-a zice-o bodaproste”. Și punînd mămăliga pe teșitură, înjugă boii, zice iar un Doamne-ajută și, pe la prînzișor, pornește spre casă. Și cum a pornit el din pădure, pe loc s-a și stîrnit un vifor cumplit, cu lapoviță în două, de nu vedeai nici înainte, nici înapoi. Mînia lui Dumnezeu ce era afară! să nu scoți cîine din casă, dar încă om! Însă dracul nu caută mai bine; la așa vreme te face să pierzi răbdarea și, fără să vrei, te vîră în păcat.

Adînca liniște și rînduiala din viața lui Stan sînt sugerate prin firescul și tihna cu care mănîncă cît a trebuit și prin acea bucățică rămasă.

hotul de cuiburi
Pieter Bruegel cel Bătrîn, The Peasant and the Birdnester (detaliu)

Acum însă ceva se-ntîmplă altfel, căci un drac plecat să „vîre vrajbă între oameni și să le facă pacoste” apucă spre păduri, dar toate-i sînt împotrivă și n-are nici un folos din toată alergătura. Găsește urmele lăsate de Stan, dar pe el nu. Vede pe-o „teșitură un boț de mămăligă. Atunci, bucuria dracului! Odată-o și halește și nu zice nimica.”

Acestea sînt cele două momente fundamentale ale basmului: întîiul, cînd lui Stan îi rămîne mămăligă pe care n-o aruncă, ci-o face boț și-o lasă pentru o lighioaie, ceva, doar că n-o lasă oricum, ci o_ leagă_ („ș-a zice-o bodaproste”), iar cel de-al doilea, piatra de care se-mpiedică o viață oarecare transformîndu-se în poveste, cînd diavolul mănîncă acea rămășiță și „nu zice nimica”.

Ca și-n Dănilă Prepeleac întîlnirea cu diavolul are loc în pădure, acea selva oscura a lui Dante. Și Stan e în mijlocul vieții („nel mezzo del cammin di nostra vita”), și el a rătăcit drumul drept („diritta via”) amînînd însurătoarea și neintrînd în ciclul firesc al vieții. Ce urmează e călătoria lui inițiatică, în care călăuză îi va fi însuși diavolul.

Întors în iad, înfricoșat că va trebui să-și mărturisească neputința în fața lui Scaraoschi, dracul cel flămînd are parte de-o surpriză: fără să vrea, deși ar fi trebuit să știe „ceea ce vorbesc muritorii”, a încălcat rînduiala și n-a spus bodaproste (care înseamnă „Dumnezeu să primească!” darul tău pentru morți și să-i ierte). Scaraoschi, conștient de așezarea fiecăruia în legile de dincolo de ei, e de neînduplecat — cel care-a greșit trebuie să ispășească și-i poruncește:

Hai, pornește acum degrabă la omul acela, și să-i slujești taman trei ani de zile, cu credință, la ce te-a pune el! Simbrie în bani să nu primești de la dînsul, ci să faci tocmală că, după ce ți-i împlini anii, să ai a lua din casa lui ce-i vrea tu; și aceea are să fie de trebuință la talpa iadului, că au început a putrezi căpătîiele… Ia să vedem, ți-a veni în cap ce ai să iei? hai, gata ești? ia-ți tălpășița!

Iar vinovatul nu comentează, „dă o raită pe la talpa iadului, să vadă ce lipsește” și, îmbrăcînd „straie nemțești” (hainele întăresc și mai mult stranietatea lui în lume), i se-arată lui Stan ca un băiat de opt ani.

Întrebat, spune că-l cheamă Chirică (să notăm că chir înseamnă Domn, Domnesc),  iar Stan e neîncrezător și batjocoritor și-l întreabă de nu-i botezat după „sfîntul Chirică șchiopul, care ține dracii de păr”. Băiatului nu-i pasă însă de nume și nu le dă nici o însemnătate („Las’ să mă cheme cum m-a chema; ce ai d-ta de-acolo?”), așa cum și Julieta va încerca să-și salveze dragostea:

Un nume ce-i? Un trandafir, oricum
Îi spui, îți dă același scump parfum!
Așa Romeo, de nu-i spun Romeo,
Nu pierde din desăvîrșirea lui,
Nimic… Aruncă-ți numele, Romeo!
Și-n schimbul unui nume care n-are
Nimic cu tine-a face, – ia-mă toată! 4

Acum aflăm că pe Stan de fapt îl cheamă Ipate, căci în copilărie fusese supus unui vechi ritual de schimbare a numelui: de un copil cădea grav bolnav era trecut unui străin pe fereastră, iar acesta îl vindea înapoi părinților cu nume schimbat ca boala să-i piardă urma, numele cel nou rămînînd cu el pentru restul de viață.

La tocmeală, Ipate se-arată neîncrezător mai ales cînd băietanul spune că vrea să slujească pentru trei ani, căci nu-i „deprins a umbla din stăpîn în stăpîn” și că vrea să cunoască ceva cînd va pleca, că plată nu vrea, doar mîncare și haine, doar la sfîrșit să-l lase să ia lucrul pe care-l va alege din casă.

„Poate că tu îi bărăni atunci să-mi iei sufletul din mine, ori mai știu eu ce dracul ți-a veni în cap să ceri!?”, se apără Ipate, dar Chirică îl liniștește – „ce ți-oi lua eu din casă nu-ți face trebuință d-tale.”

Încet, plin de neîncredere, și ne-nchipuim că așa fusese-n toate pînă atunci, Ipate se lasă greu, dar îl ia la el pentru că-l vede „băiat isteț”, poate și „harnic”, îi cere doar să nu fie „rău de gură”.

Pactul cu diavolul, semnat de obicei cu sîngele celui care se-nvoia, presupunea ca, în schimbul sufletului, acela să primească un număr de ani, mai mulți ori mai puțini, de prosperitate și de plăceri nebănuite. Uneori, o dată cu el, se-ntorcea și tinerețea ca-n povestea lui Faust. Dar în Stan Pățitul legămîntul nu e cel din Faust, căci Ipate nu are nici o dorință pentru care mai tîrziu să i se ceară plată. E tocmai pe dos: dracul trebuie să răsplătească un bine mărunt și involuntar pe care omul i l-a făcut. Poate de-aceea și tocmeala e greoaie, căci Ipate n-are nevoie de nimic, viața lui, bună, rea, îl mulțumește, el nu e omul cu așteptări, în continuă căutare, veșnic nemulțumit, el trăiește asemeni oricărei ființe care se supune cu totul ritmurilor naturii, ritmuri pe care le urmează fără întrebări și fără revolte inutile.

Venirea dracului în bătătura înseamnă și mai multă prosperitate și lui Ipate „norocul îi curgea gîrlă din toate părțile, și nu mai știa ce are la casa lui”, iar Chirică îi devine „drag ca ochii din cap”. Toate se-aranjează și acel au trăit fericiți pînă la adînci bătrîneți pare a se statornici în ograda lui.

Dracul e slujitor bun și nu-l înșală, nu e Trickster-ul, amăgitorul atît de cunoscut de la facerea lumii. Are grijă de propășirea stăpînului, căci ordinea, căreia i se supun pînă și ei slujitorii răului, cere ca datoria să nu fie plătită-n batjocură.

După doi ani Chirică aduce vorba și de însurătoare, căci viața omului în lume nu ca e viață de pustnic. Dracul vorbește sfătos, ca unul care a trăit și văzut atîtea, ca un moșneag care de pe prispă se uită cu înțelegere la viețile celorlalți:

Că mîine-poimîine te-i trezi că ai îmbătrînit, și nu-ți rămîne nici un urmaș. După viață este și moarte. De unde știi ce se întîmplă, ferească Dumnezeu! și atunci, cu rămîne atîta avere?

Dar Ipate se tîrguiește iar — ba că e bătrîn, ba că n-are bani, dar dracul știe doar un lucru: că trebuie să-l căpătuiască, adică să-i așeze capăt bun restului de viață și că aceasta nu se poate fără o femeie și fără copii. Cînd în sfîrșit Ipate i se dă întru totul, ca și-nainte, Chirică face ceea ce dracul știe să facă cel mai bine:  îl înșală pe-un boier oarecare luîndu-i grîul și Creangă crează aici o imagine extraodinară a seceratului drăcesc aproape ca-ntr-o pictură de Hieronymus Bosch:

Chirică atunci, el știe ce face și cum face, că într-o clipă adună toată drăcimea și-o pune la lucru pe cîmp. Unii secerau, alții legau snopi, alții făceau clăi și suflau cu nările să se usuce, alții cărau, alții durau girezi, mă rog, claca dracului era! ce să spun mai mult?

Ipate se-nspăimîntă și „mai că-i venea a crede că și el are a face cu dracul”, dar cumva, pînă la sfîrșit, poate pentru a-și liniști cugetul, nu va crede nici măcar pentru o clipă ca are de-a face cu o făptură din altă lume.

Chirică, care mărturisește că stă „călare în inima lor [femeilor] și nu că mă laud, dar știu toate măruntaiele dintr-însele”, vrea să-l vadă „om ca toți oamenii” și-l ajută să aleagă la horă „un puișor de fată” după ce-n alte două duminici îl îndepărtase de alte două pe care nu le găsise potrivite.

Urmează nunta și fericirea vine iar peste Ipate, doar că dracul e de pază și mai are ceva de împlinit înainte de-a pleca, căci nevasta stăpînului, deși e „bună și blajină, tot are o coastă de drac într-însa, care trebuie scoasă numaidecît, dacă ți-i voia să ai femeie cum trebuie și s-o duci cu dînsa pînă la adînci bătrînețe”. Și dracul acum își arată meșteșugul de amăgitor: îi preschimbă înfățișarea lui Ipate ca să nu fie recunoscut, înduplecă o babă să devină misit între străin și nevasta stapînului plecată la o nuntă în satul părinților, îl sfătuiește pe stăpîn să ia copilul și să fugă cînd femeia cedează și vine să-l întîlnească, iar pe babă, dimineața, să pregătească o înșelăciune pentru lipsa copilului (să înfeșe un motan, să dea foc casei și amîndouă să jeluiască pierderea pruncului).

Nevasta se-ntoarce spășită acasă, cu baba într-un sac, și urmează scena fabuloasă a scoaterii „coastei de drac”:

Atunci Ipate odată mi ți-o și înșfacă de cozi, o trîntește la pământ ș-o ține bine. Iară Chirică începe a-i număra coastele din stînga, zicînd: una, două, trei și, cînd la a patra, pune dalta, trîntește cu ciocanul, o apucă cu cleștele ș-o dă afară. Apoi așază pielea la loc, pune el ce pune la rană, și pe loc se tămăduiește.

Cumva el îndreaptă ceea ce la începutul lumii unul din seminția lui stricase prin înlocuirea coastei lui Adam cu una de drac din care Dumnezeu plămădise femeia.

În fapt Chirică ia cu el răul din ograda stăpînului (o va lua și pe babă ca plată) pentru ca lucrurile să rămînă în bună rînduială și ca slujirea din cei trei ani să ispășească greșeala boțului de mămăligă și povestea își găsește final fericit, căci dracul se-ntoarce în iad și are parte de desfătări la „sînul lui Scaraoschi”, iar Ipate rămîne să trăiască „în pace cu nevasta și copiii săi”. Schimbarea numelui e acum necesară așa cum fusese în copilărie după boală: va fi Stan Pățitul, căci după întîlnirea cu cel de pe lumea cealaltă nu mai este același om.

În definitiv Stan Pățitul, asemeni oricărui basm, e o călătorie la sfîrșitul căreia eroul, după ce-a înfruntat lumea cu toate ale ei, e schimbat și pregătit să trăiască în locul  în care a revenit după nenumăratele-i rătăciri; criza, oricare ar fi fost, s-a rezolvat și viața și ordinea lumii au cîștigat iar. Și totuși personajul principal nu e Stan-Ipate, ci dracul și nici măcar Scaraoschi, căpetenia, cel încercat în rele, ci un drăcușor oarecare, unul pricăjit și cam nenorocos de fel, unul dintre cei trimiși să zgîndărească și să încerce faptele și gîndurile muritorilor, dar nu să provoace tragedii.

Fabulosul e atît de scufundat în real, că, de Creangă nu ne-ar aminti din cînd în cînd, nici n-am crede că dracul e drac, ci că e un om ca toți oamenii. Rătăcind prin lume a nimerit în curtea ta și, din princepere și bună slujire, te-ajută nu doar să-ți înmulțești averea, dar mai ales să înoți prin viață, e sfetnicul bun de care ai nevoie ca să nu te-mpiedici la fiecare pas și să știi, la răscruci, pe care drum s-apuci.

Și Creangă ne lasă să credem că fără puțin ajutor de la Cel-de-pe-comoară viața nu ți rînduiește, că singur nu ești în stare să te ferești de rău, că ai nevoie de-o călăuză care nu doar să te-ajute să-l recunoști, ci mai ales să te ducă să-l întîlnești, să-ți dezvăluie nălucirile cu care mai tîrziu, cînd vei fi singur, va încerca să te amăgească.

Și mai e nevoie de ceva: ca din cînd în cînd să lăsăm un boț de mămăligă să fie de bodaproste

 

Despre o istorie din Kalila și Dimna, repovestită de Tolstoi în a sa_Spovedanie_, citiți în Un strop de miere: plată ori blestem înaintea morții.

  1. G. Călinescu, Ion Creangă (Viața și opera), Editura Eminescu, București, 1987, p. 32 

  2. Ibidem, p. 33 

  3. Ibidem, p. 103 

  4. William Shakespeare, Romeo și Julieta, Act. II sc. 2, trad. St. O. Iosif