Înșir’te mărgăritari: „Poveste” de Jorge Luis Borges, la Lăsatul secului

De Lăsatul secului se petrece, se lasă-n urmă desfătările lumii. Un poem de Borges ne pregătește pentru postul ce va să vină.


de Ilarion Lainic · 26 februarie 2017

Cu excepția sfîrșitului de săptămînă, a puținelor zile de concediu și-a cîtorva sărbători care nu ne mai spun aproape nimic, zilele noastre s-au transformat într-o unică și nesfîrșită zi în care viețile ni se zbat în ritmul implacabil și nepăsător al unui ceasornic.

Lăsatul secului e ziua cînd lăsăm postul (secul) să intre și e în aceeași timp și zi de sărbătoare, și de pregătire pentru săptămînile de înfrînare care urmează, căci postul este asemeni unei păduri dese în care mulți se rătăcesc: nu poți intra ori păși oricum prin el.

Se mănîncă, se bea, se joacă și se petrece pînă tîrziu în noapte ca un prelung gest de despărțire de toate ale lumii, de ispitirile ei. Este o zi de hotar, dar este, mai presus de orice, ziua în care, încet, toate cele din trecut se adună rînd pe rînd și așteaptă răbdătoare ceasul de slăbiciune al trupului obosit de post și-al sufletului chinuit de amintirile poftelor ca să vină și să ne-ncerce tăria. Tîrziu în noapte se fac farmece, căci duhurile și jivinele întunericului se-adună și ne-așteaptă neputințele.

Jorge Luis Borges, cel atît de îndrăgostit de O mie și una de nopți, ne-a lăsat povestea unei preschimbări ca început de miracol.

Poveste

În basmul oriental se povestește
De-un rege-al vremii care, osîndit
La fast și plictiseală, a ieșit
Prin mahalale, singur și hoțește,

Și-a navigat prin marea de sărmani
Cu mîini murdare și obscure nume.
Azi, ca acel Emir, plecat în lume,
Harun, vrea El să facă peste ani.

Nascut de o femeie-i, cu însemnul
Acelor ce-s ca pulberea în vînt,
Și-al lui va fi atunci întins pămînt,

Văzduh și apă, pîine, piatră, crin,
Iar mai apoi martiriu, sînge, spin,
Batjocura, și cuiele, și lemnul… 1

  1. trad. Andrei Ionescu 


Dragobetele: capătul primăverii și legarea dragostei

Dragobetele e capăt de primăvară, ziua în care păsările se „logodesc” și-n care, odinioară, fetele și băieții își legau dragostea abia-nmugurită.


de Ilarion Lainic · 24 februarie 2017

Obicei mai degrabă muntenesc, Dragobetele era ținut în ziua de 24 februarie o dată cu sărbătoarea creștină Aflarea capului Sfîntului Ioan Botezătorul. Era capăt de primăvară, ziua în care păsările, întoarse la cuiburi, se-adună și se „logodesc”; zi de-mperechere atît pentru ele, cît și pentru animale, ziua care anunță primăvara.

Dar dragostea păsărilor se răsfrînge și-n dragostea oamenilor și astfel Dragobetele devine „o zi frumoasă de sărbătoare pentru băieți și fete mari, ba chiar și pentru bărbați și femeile tinere”1, după cum nota marele folclorist Simion Florea Marian. Și cum într-o asemenea zi nu te poți arăta ca-n zilele obișnuite fetele și băieții se premenesc, iar fetele ca să miroasă frumos își freacă mîinile cu alămioară, calomfir, rozmarin, izmă ori busuioc, iar pentru răsuflare mestecă s_corțișoară_ ori cuișoare2, apoi se-ntîlnesc și merg „după ghiocei la luncă sau după lemne în pădure, mai întîi fetele, apoi băieții în cete”, iar de-i vremea urîtă „fetele se strîng prin case pe la pretine și rude, unde vin și băieții de primprejur…”3

Dragobetele face parte din sărbătorile apropiate sufletului, căci dragostea este văzută de popor ca fiind una dintre cele mai profunde însușiri ale omenescului „Părinții cînd văd încolțind dragostea în sufletul copiilor lor, o privesc cu plăcere, căci aceste zvîcniri sînt semne de «om».”4 și mamele sînt bucuroase cînd văd că ai lor copiii nu doar că se îndrăgostesc, dar că la rîndul lor sînt înconjurați „de dragoste nevinovată” 5. Și Dragobetele e, în același timp, capătul primăverii înscriindu-se în ciclul obiceiurilor premaritale, cele care îndulcesc viața și pun frumusețe în vălmășagul și iuțimea tinereții.

Dar cum începea și cum se lega odată dragostea?

Fetele și flăcăii, chiar și-n iureșul îndrăgostirii, trebuie să se supună unor cutume, să nu facă nefăcute și, mai ales, să aibă grijă la „numele” ce le iese-n lume:

Totuși, «la părul lăudat să nu te duci cu traista mare»; flăcăul obișnui, prin felul cum «își prinde dragostea» și cum și-o schimbă, își face un nume, pe care și fata, înainte de a-i deschide sufletul, îl cîntărește îndeajuns.
Fata, firește, nu se poate lăuda; ea se ferește cît poate de urechile și ochii lumii.6

Cum pornește dragostea și de ce, uneori, doar în unele inimi, lăsîndu-le pe altele pustii și surde, nu știe nimeni: „Cînd se văd tinerii pentru întîiași dată, cine ar putea să spună! Poate că nici dînșii nu-și vor aminti mai tîrziu!”7, dar ea „ca și un boboc de floare, se deschide în mijlocul unor împrejurări prielnice, cari se reduc la atingerea dintre fete și flăcăi.”8

la fintina alexandru bellu

Iar tinerii găsesc ori li se „pregătesc” destule locuri de întîlnit – la fîntînă, la joc, la „trasul fetelor în șură ori în tindă”, la „datul în scrînciob”, la clacă ori la șezătoare, unde se lucrează, dar mai mult nu:

 Aci la șezătoare, ca la orișice adunare de flecăi și fete, se păstrează un obicei vechi: din timp în timp, fac cîte o pauză, lăsînd la o parte lucrul și jocul; fiecare flecău își ia cîte o fată și se duce de o parte de bătrîni, la cămară: o odaiță mică ce se află la mai toate casele țărănești. Acolo flecăul ține pe fată în brațe, o sărută, o mai strînge, o mai pișcă, o mai gîdilă, cu un cuvînt se drăgostesc. Numai spor la lucru nu se face la șezători, căci flecăii, prin năzbîtele lor, provoacă rîsîte ce fac pe fete să se țină cu mînele de piept.9

Sînt zilele de început, zilele și ceasurile de neliniști și de bucurie, de întrebări și de îndoieli, zilele cînd o privire ori o atingere aduc raiul ori iadul în inimă, sînt nopțile de nesomn, cu vise amestecate, cu așternuturi frămîntate și asudate, ceasurile nesfîrșite în care dacă e cuvîntul în care, dintr-o dată, se adună lume întreagă. Vremea în care orice loc și orice lucru de nimic devin prilej de apropiere și de încercare a celuilalt, cum minunat descrie Tudor Pamfile:

Joaca dintre cei doi îndrăgostiți stă în «te miri ce și mai nimica». Fata are în mînă o floare, o batistă; flăcăul i-o cere, fata nu i-o dă și apoi el sare să i-o ia cu de-a sila: o apucă de mînă și pe cînd fata și-o ascunde la spate, el caută să i-o întoarcă spre sine, cu care prilej și-apropie fata de sine, trup lîngă trup, îi simte căldura și ridicarea coastelor în respirație, îi simte jocul țîțelor și fierbințeala obrajilor.
Fata se apără cît poate și flăcăul caută să-și prelungească truda cît mai mult (…)
Astfel se leagă dragostea… c-o batistă.10

Acum e vremea cînd fetele, ori de n-au destulă încredere în frumusețea lor, ori de îl văd pe cel dorit momit de-o alta, fac farmece, leagă și dezleagă ca să „întoarcă spre dînsele ochii și inimile flăcăilor”11, ca să aibă „trecere” și se spală cu apă de nea ori cu rouă ori își pun în scaldă craca pe care-a cîntat cucul ca să fie „drăgălașe la lume, cum îi și cucul de drăgălaș” (Artur Gorovei, Credinți și superstiții ale poporului român)

Liniștirea dragostei

Cînd însă toate s-au limpezit între îndrăgostiți, cînd dragostea își mai liniștește din îndoieli urmează arătarea împreună în mijlocul celorlalți:

Ivirea fetei și a flăcăului în fața lumii, laolaltă, darea în vileag astfel a dragostii dintre dînșii, le aduce, firește, amîndurora, o dreaptă mîndrie; pentru flăcău, ea stă în aceea că a putut supune inima unei fete și pentru fată, că a putut chema, prin darurile sale, sufletul unui flăcău.
Acum însă cele dinainte nu mai ajung, căci altele sînt jocurile și după alte locuri și ascunzișuri tînjesc îndrăgostiții:
Această mîndrie însă nu-i de ajuns; dragostea  își mai are și alte trebuințe, înainde de cea de pe urmă, cari nu se pot îndeplini în văzul tuturora. (…) Îndrăgostiților le trebuie clipe de întîlnire tainică pentru vorbă, dar și pentru joacă, noapte tîrziu, cînd simțurile răsfrîng altfel lumea dimprejur… 12

tineri odinioar

Sărbătoarea dragostei

Dragobetele este astfel nu doar capăt de primăvară, ci și capăt de dragoste, începutul, iar pentru ca acesta să nu fie o simplă joacă de copil în unele locuri

aveau mai demult flăcăii și fetele datină în ziua de Dragobete de a se însoți, adecă de a se înfărtăți și a se însurăți. Legătura aceasta se făcea pe temeiul armoniei frățești de mai nainte, și anume în ziua aceasta se îmbrățoșau și, sărutîndu-se, se încredințau că nu vor căuta a se supăra prin nesinceritate unul pe altul, ci din contră se vor ajuta reciproc în orice timp și la orișice nevoie.13

deși, la sfîrșitul secolului al XIX-lea, același Sim. Fl. Marian nota că „acest obicei a dispărut mai cu totul”.

Întorși de la pădure ori nelăsîndu-se duși de la casele unde s-au întîlnit, îndrăgostiții își pipăie dragostea abia înmugurită și sufletul li se umple de veselie la hotarul dintre iarnă și primăvară și, deși așteaptă cu nerăbdare curgerea zilelor, se simt, dintr-o dată, parte din ceva cu mult mai însemnat și viața lor se rostuiește cum se rostuise, secole de-a rîndul, pentru neamul nesfîrșit al strămoșilor.

și de voiu avea toată credința, cît măguri a muta, iară dragoste să n-aib, nemică nu sînt. (…)
Dragostea mult îngăduiaște, îmbunează, dragostea nu rîvneaște, dragostea nu să semețește, nu să făleaște,
Nu face grozăvie, nu cearcă ale ei, nu să mînie, nu gîndeaște răul.
Nu să bucură pre nedireptate, ce împreună să bucură cu adevărul.
Toate le priimeaște, toate le creade, toate le nădejduiaște, toate le rabdă.
Dragostea niciodinioară nu scade… (…)
Iară acum rămîne credință, nădeajde, dragoste, cîte-treale acestea; iară mai mare de acestea e dragostea.
I Corinteni 13, 2-13 (Biblia de la București, 1688)

  1. Simion Florea Marian, Sărbătorile la români, vol. II, Editura Saeculum I. O. , București, 2011, p. 25 

  2. Tudor Pamfile, Dragostea în datina tineretului român, Editura Saeculum I. O., București, 1998, p. 22 

  3. Sim. Fl. Marian, op. cit, p. 25 

  4. Tudor Pamfile, op. cit, p. 47 

  5. Sim. Fl. Marian, op. cit 

  6. Tudor Pamfile, op. cit, p. 48 

  7. Ibidem, p. 48 

  8. Ibidem, p. 48 

  9. S. Mihăilescu, Șezătoarea în satul Giulești 

  10. Tudor Pamfile, op. cit, p. 67 

  11. Sim. Fl. Marian, op. cit, p. 25 

  12. Tudor Pamfile, op. cit, p. 70 

  13. Sim. Fl. Marian, op. cit., p. 26 


Copilăria ca metaforă: Ioana Pârvulescu în casa inocenței

„Inocenții” de Ioana Parvulescu e o carte pentru tot anul și pentru toate vîrstele, de citit în serile lungi de iarnă, primăvara pe-o pajiște abia înverzită, vara sub briza...


de Ilarion Lainic · 22 februarie 2017

Întotdeauna am crezut că o literatură nu se alcătuiește doar din cărțile mari, din acele capodopere care apar de două ori într-un secol ori chiar mai rar, ci și din cărțile mici, cărțile „cuminți” ori „mărunte”, cele menite să formeze gustul pentru marea literatură.

Și mai cred că, în ultima vreme, literaturii române tocmai acestea îi lipsesc. Cumva scriitorul român cînd se așază la masa de scris are un singur gînd: să scrie Marele Roman, cel care în sfîrșit să ne aducă Nobelul (un complex de care nu reușim să scăpăm). Intenția nu-i rea, dar, în cele mai multe cazuri, din cauza disproporției dintre ceea ce se dorește și puterile celui în cauză, lucrul se sfîrșește ori cu un roman căldicel (nici prea-prea, nici foarte-foarte) ori cu o carte cu totul ratată. E drept că intervine aici și conformismul față de rețetele din exterior, că de multe ori se încearcă aplicarea unor șabloane care nu au cum ori de ce să funcționeze aici.

În urmă cu mulți ani, cînd încă apărea în România literară, rubrica Ioanei Pârvulescu era unul din momentele pe care le așteptam cu nerăbdare săptămînă după săptămînă. Cumpăram revista și citeam celelalte articole, amînînd să ajung la pagina rubricii într-o prelungire a plăcerii așteptării. Apoi au apărut cărțile: Întoarcerea în Bucureștiul interbelic (2003), În intimitatea secolului 19 (2005) sau Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale (2011) care, printr-o scriitură rafinată, aduceau în prezent secole pentru totdeauna pierdute. Romanele Viața începe vineri (2009) și Viitorul începe luni (2012), în care jocul cu timpul se transformă în prilej de joacă stilistică, au venit să-i întregească profilul de scriitoare pe deplin formată.

În 2016 apare Inocenții1, o carte despre copilărie, una dintre marile cărți cuminți cu care s-a îmbogățit literatura română.

Deschizi cartea și dai de-un moto împrumutat din Frații Karamazov, un fragment dintr-un discurs pe care Alioșa îl ține  copiilor: „Acela care adună cît mai multe amintiri de felul acesta pentru toată viața poate fi sigur că la un moment dat își va găsi scăparea în ele_”. Să-ncepi cu Dostoievski e un veritabil act de curaj, căci, de restul dezamăgește, va fi ca și cum ai lua un nufăr înflorit și l-ai arunca pe-o grămăda de bălegar. Aici însă cuvintele se potrivesc de minune, pentru că în carte Ioana Pârvulescu chiar asta va încerca să facă: să strîngă amintiri pentru o viitoare salvare și totul e povestit cu o voce de copil minunat și autentic reconstruită, apropiată de vocea duioasă a primelor romane ale lui Dostoievski.

„Pe-atunci pentru mine casele aveau față”, sînt primele cuvinte spuse de fetița povestitor și încet ne conduce prin istoria unei case din Brașov, de pe Strada Maiakovski, fostă și viitoare Sfîntu Ioan. O casă unde locuiesc patru copii: Dina, Doru, Matei și Ana, frați și verișori.

eu aveam pe-atunci fața ca luna plină, ochi rotunzi, negri, și mă țineam după ei fără să pricep nimic.

mărturisește Ana, vocea cărții și cel mai mic dintre copii, de unde și candoarea cu care vede nu doar lumea, ci și trecerea în adolescență a verișorilor mai mari ori a fratelui Matei.

Cu ei, în casa cu un etaj, locuiesc părinții și bunicii și este perioada de aparentă fericire cînd, mai ales pentru copii, totul este veșnic, semnificativă fiind o însemnare despre legătura om-casă:

oamenii suferă cînd le moare casa. Eu una nu mă îndoiam că și casa suferă cînd îi moare un om. Pe-atunci casa noastră era încă fericită: îi trăiau toți oamenii

Și-ncet înăuntru și-n jurul casei cresc ori se dezvăluie istoriile oamenilor aflați sub tăvălugul istoriei: amintirea perioadei interbelice, războiul, prizonieratul, comunismul cu eterna amenințare a dărîmării casei, a stricării rosturilor ce-ncet erau regăsite.

Brendekilde - Baloane de sapun
H. A. Brendekilde, Baloane de săpun (1906), via Wikimedia Commons

Copiii însă pricep mult prea puțin din vălmășag și copilăria lor e asemeni atîtor altora — se joacă, creează povești și secrete în jurul celor mai mărunte lucruri, citesc și vor să reconstituie aventurile livrești, sînt membrii într-o societate cvasi-secretă SIL (vă las să aflați singuri de unde vin inițialele), iar faptele și vorbele adulților capătă o aură aproape miraculoasă:

ți-am mai spus că până la o vârstă destul de înaintată nu înțelegeam metaforele, iar asta făcea ca lumea celorlalți, plină de explicații logice și banalitate, să devină, pentru mine, ciudată, copleșitor de puternică și, nu de puține ori, supranaturală.

Descoperirea lumii prin mici experimente, deschiderea unei uși lîngă ușorul căreia sînt două lumînări face ca flacăra celei ținute sus să se-ndrepte spre afară, iar a celei de jos spre înăuntru, dă naștere unor adevărate revelații:

Era ca și cum am fi văzut nimicul, ca și cum am fi văzut nevăzutul mișcîndu-se.

Neamul e amestecat — români, sași, unguri, italieni, armeni, așa cum și strada e un amestec, totul oglindind caleidoscopul popoarelor trezite la începutul secolului al XX-lea între hotarele României Mari.

Îl cunoaștem pe Nenea Gheorghe care știe să repare umbre: „Repari sufletul omului și i se repară și trupul. Dacă e bine trupul, se repară și umbra, singură, așa cum își revin iarba și florile cînd plouă. Trebuie să plouă din suflet pe trup și din trup pe umbră.”, pe anticarul care-și ascunde ziua de naștere în titlul unei cărți de Eliade (Maitreyi) ori pe Maia care „nu se sfia să ne arate cît ne iubește și asta trebuie să fi fost legat de faptul că venea din Regat” și care „înțelegea pur și simplu așa cum, pesemne, numai Dumnezeu mai înțelege”.

Dar timpul nu stă în loc și, pe nesimțite, fiecare copil trăiește „Izgonirea din Rai (…) momentul adolescenței, cînd corpul îți intră în propria viață. Cînd corpul îți intră în corp.” Alte jocuri și alte frămîntări le umplu viețile. Muntele ori marea își dezvăluie frumusețile și măreția, dar și umbrele îngrozitoare, neiertătoare, capriciile care de multe ori fac ca viețile oamenilor să se frîngă ca un pai. Un moment de neatenție și pădurea se transformă în „jocul de direcții cel mai înșelător, labirintul perfect.” Sînt întîmplări la limita ori de-a dreptul miraculoase, dar vă las întreagă plăcerea descoperirii.

Moartea se strecoară și ea pe stradă, în curte, în casă și dintr-o dată trecutul capătă altă culoare, te bîntuie și se nasc regretele că n-ai vorbit mai mult cu cei acum pentru totdeauna plecați, că n-ai întrebat:

Dar se vede că trecutul trebuie să rămînă, în viețile noastre, la fel de plin de posibilități ca viitorul. Depinde de fiecare pe ce cale a viitorului e în stare să-și plaseze viața și în ce variantă a trecutului, din o mie, e în stare să-și găsească urma.

Copiii de ieri devin adulții de azi care privesc printr-un ochean răsturnat lumea:

Pentru că acum, așa cum ți-am mai spus, fac invers decît în copilărie, cînd metaforele era lucruri concrete. Acum transform lumea în metaforă.

Ioana Pârvulescu trudește la fiecare rînd într-atît încît cuvintele ajung să curgă în cel mai firesc mod cu putință, și deși alege o temă minoră, căci nu scrie cu obsesia Nobelului, și deși există unele fragmente care ar fi putut lipsi și care par adăugate doar pentru că răspund unor așteptări, reușește să scrie o carte minunată, de citit în serile lungi de iarnă, primăvara pe-o pajiște abia înverzită, vara sub briza sărată a mării ori toamna într-o pădure în care, din cînd în cînd, cad ghinde.

Inocenții e o carte pentru tot anul și pentru toate vîrstele și care, cine știe, poate ascunde nu doar un secret al autorului, ci chiar un secret de-al nostru:

Secretele cărților dăinuie ani de zile. Cărțile care au un secret pot fi citite după o sută de ani, și după o mie de ani. De obicei scriitorul le-a scris pentru că a avut o mare durere tainică sau ca să înveselească pe cineva trist sau ca să uite că el însuși e foarte bolnav sau ca să cîștige dragostea cuiva care nu-l băga în seamă sau ca să pună un strop de aventură în viața lui monotonă. Dar asta nu trebuie să se vadă în carte, cartea se preface că nu știe secretul scriitorului. Și scriitorul se preface față de carte că nu-i cere să-și dezvăluie ascunzișurile, o lasă chiar să-l mintă. Dar secretul adevărat există totuși și îl leagă pe scriitor de carte, și-apoi leagă cartea de cititori.

  1. Ioana PârvulescuInocenții, Editura Humanitas, București, 2016. Citatele sînt din această ediție.