Înșir’te mărgăritari: „Obișnuirea cu numele” de Marin Sorescu

Adesea uităm că zilele ne sînt numărate și că viața noastră nu e decît o simplă trecere. Pentru duminicile ce vor urma cu Marin Sorescu începe un basm...


de Ilarion Lainic · 19 februarie 2017

Adesea uităm că zilele ne sînt numărate și că viața noastră nu e decît o simplă trecere. Irosim timp, îi irosim pe ceilalți, ne irosim trupurile în îndeletniciri și-n gînduri fără însemnătate. Întrebați, nu știm cînd, cum ori de ce s-au întîmplat toate.

„Pentru orice lucru este o clipă prielnică și vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer” ne spune Ecclesiastul și cum „nu ieste alta și mai frumoasă și mai de folos în toată viiața omului zăbavă decâtŭ cetitul cărților”, în fiecare duminică, basmul început aici astăzi va strînge mărgărit lîngă mărgărit.

Marin Sorescu scria poezie ca și cum ar fi însemnat vorbele auzite demult, în cețoasa copilărie, de la oameni asemănători nouă, dar totuși atît de altfel, coborîtori din veacuri cînd încă erau seri în care Dumnezeu venea să-ți bată la fereastră să-i deschizi, pentru ca apoi să vă așezați pe prispă și să vorbiți o vreme ca niște vechi cunoscuți. Să fie dar el începutul.

Obișnuirea cu numele

Copil,
După ce te ridici în picioare
Și începi să te dezmeticești
Printre lucruri,
Prima grijă e să te obișnuiești cu numele.
Cum te cheamă?
Ești întrebat mereu,
Pînă cînd, după ezitări și bîlbîieli,
Începi să răspunzi cursiv
Și numele tău nu mai e o problemă.

Cînd nu mai știi cum te cheamă,
E foarte grav,
Totuși nu trebuie să disperi.
Urmează o pauză.

Și, imediat după moarte,
După ce ți se mai ridică ceața de pe ochi,
Cînd începi să te orientezi, cît de cît,
În întunericul de veci,
Prima grijă cred că e tot aceeași,
De mult uitată și îngropată odată cu tine:
Obișnuirea cu numele.

Ți se spune – cred că la fel de arbitrar –
Păpădie, ciuboțica cucului, sîngele voinicului,
Mierlă, cinteză, turturea, fir de calomfir,
Zefir, – sau toate acestea la un loc –
Și cînd dai din cap c-ai înțeles,
Înseamnă că-i în ordine:
Pămîntul, aproape rotund, se poate-nvîrti printre stele,
Ca un titrez.


Umbrele iubirii într-o zi de vară: un sonet de Shakespeare și meandrele traducerii

„Să te asemui cu o zi de vară?" e începutul unuia dintre cele mai cunoscute poeme de dragoste din literatura engleză — Sonetul XVIII de William Shakespeare.


de Ilarion Lainic · 17 februarie 2017

Bardul

Despre William Shakespeare știm atît de puține și-n același timp atît de multe ținînd cont că despre mulți dintre contemporanii săi, cu mult mai celebri în epocă, avem mult mai puține informații. Cum curiozitatea noastră înnăscută nu poate rezista tentației de a umple golurile și de a pune orice acolo unde nu e nimic, prin secolul al XVIII-lea a început să circule legenda că nici măcar n-ar fi existat și că existența lui ar fi fost o farsă elaborată pentru a-l ascunde pe adevăratul autor din varii motive.

Și misterul din jurul lui ajută, căci, cu excepția cîtorva semnături aproape ilizibile, nu ne-a rămas nici măcar un rînd scris de el.

William Shakespeare
William Shakespeare (1564-1616), gravură de Benjamin Holl, via Wikimedia Commons

Născut la Stradford-upon-Avon știm că a fost botezat la 26 aprilie 1564. Se-nsoară la 27 noiembrie 1582 cu Anne Hathaway. El avea 18 ani, ea 26. Urmează șapte ani despre care nu se știe nimic și care-au fost numiți „anii pierduți”. Prin 1592 apare la Londra ca o figură deja cunoscută atît ca actor, cît și ca dramaturg. De-acum an după an va rămîne să joace și să scrie pe scenele londoneze pînă prin 1609 cînd se retrage la Stadford-upon-Avon. La 23 aprilie 1616 cortina se așterne pentru totdeauna peste viața lui. Cu doar o lună înainte lăsase pe testament ultimele trei semnături din cele șase cunoscute.

Sonetele

În 1609 Thomas Thorpe publică într-o ediție, ce cu siguranță n-a fost autorizată, „Sonetele” — “SONNETS. Never before Imprinted.” pe care numele autorului are o grafie ciudată SHAKE-SPEARES. Dintre cele 155 de poeme, doar ultimul, A Lover’s Complaint, nu e un sonet.

Sonete Shakespeare
Pagina de titlu a Sonetelor, 1609, via Wikimedia Commons

Sonetele 1-126 par a fi adresate unui tînăr, sonetele 127-152 Doamnei brune (Dark Lady), iar ultimele două conțin reflecții generale despre dragoste. Dedicația “To the onlie begetter of these insuing sonnets Mr. W. H” a fost considerată întotdeauna ca un indiciu în privința bărbatului blond (begetter înseamnă atît cel care inspiră, cît și cel care creează), iar inițialele W. H. au dat naștere celor mai fanteziste speculații. Cît despre Doamna brună aceasta a fost fie Mary Fitton, metresa lui William Herbert, fie Elizabeth Vernon, soția patronului lui Shakespeare, contele Southampton, fie Emilia Bassano, amanta astrologului londonez Simon Forman.

Între ele, Sonetul XVIII cel care-n timp avea să devină unul dintre cele mai cunoscute poeme de dragoste ale literaturii engleze:

Shall I compare thee to a summer’s day?
Thou art more lovely and more temperate:
Rough winds do shake the darling buds of May,
And summer’s lease hath all too short a date:
Sometime too hot the eye of heaven shines,
And often is his gold complexion dimmed,
And every fair from fair sometime declines,
By chance, or nature’s changing course untrimmed:
But thy eternal summer shall not fade,
Nor lose possession of that fair thou ow’st,
Nor shall death brag thou wander’st in his shade,
When in eternal lines to time thou grow’st,
So long as men can breathe, or eyes can see,
So long lives this, and this gives life to thee.
Sonnets, XVIII

„Să te asemăn unei zile de vară…” (“Shall I compare thee to a summer’s day”) și deja sîntem la marginea unei păduri, o pajiște înflorită mirosind a iarbă cosită și-a vară se-ntinde înaintea noastră, în jur e-un tril neîncetat de păsări, e lumină și inima ni se umple dintr-o dată de dragoste:

Thou art more lovely and more temperate

În miracolul oricărei zile de vară stă însă la pîndă ghimpele efemerului, căci „În vijelie mugurii de mai se sfarmă”1 și „Adesea soarele-i o grea văpaie”2. Sfîrșitul a toate pîndește-n umbră “And every fair from fair sometime declines”3.

Arta poetului, cuvîntul, este însă salvarea pentru ca „nefîrșita-ți vară” (“thy eternal summer”) să nu se stingă, căci prin cuvînt iubirea scapă morții și-n loc să scadă crește-n timp, iar cel iubit, salvat, prinde viață din vers cît timp vor fi pe lume oameni.

„Traduttore, traditore”

Actul traducerii este în sine un act de iubire, căci apropierea de cuvintele altuia pentru a le tălmăci în limba ta nu se poate face decît printr-o dăruire totală, prin scufundarea în gîndurile și-n simțămintele aceluia. Dar ca-n orice iubire, există și partea întunecată a trădării, uneori inconștiente, uneori necesare (mai ales în cazul poeziei întotdeauna considerată intraductibilă), trădare ce-o poate distruge sau o poate face și mai puternică. În cazul sonetelor lui Shakespeare trădarea este inevitabilă.

În limba engleză cum distincția masculin-feminin este de cele mai multe ori contextuală în cazul adjectivelor o primă lectură, fără nici o informație adiacentă, nu pune probleme. Auzim vocea lui Will și, instinctiv, ne-nchipuim c-ar fi vorba de dragostea unui bărbat pentru o femeie ori, de ni-l apropiem într-atît încît pătrundem cu totul în text, și vocea e a noastră sînt cuvinte pentru ființa adorată, orice sex ar fi avînd aceasta.

Să nu uităm însă că-n primul ciclu, din care face parte și Sonetul XVIII, este oglindită dragostea către un tînăr din partea unui alt bărbat, astfel că textul trebuie citit într-o altă cheie, revelatoare fiind cuvintele lui Robert Giroux: „Aflînd că, de fapt, e vorba de o poezie de dragoste adresată de poet unui tînăr, ce încheiere va trage cititorul?”4

Pentru cel de-al doilea vers, singurul care pune de altfel probleme prind distincția feminin-masculin în română, traducătorii noștri au urmat trei căi.

Dintre cele șaisprezece traduceri adunate în William Shakespeare, Opere complete. Volumul 9, în opt dintre ele s-a păstrat ideea de masculin:

Ești mai încîntător și mult mai blînd (trad. Neculai Chirica)
Ești mai frumos, mai molcom și mai blînd (trad. Tudor Dorin)
Tu ești mai plin de farmec și mai blînd (trad. Gheorghe Tomozei)
Tu ești mai gingaș și mai cumpătat (trad. Mihaela Anghelescu Irimia)
Ești mai încîntător și ești mai blînd (trad. Violeta Popa)
Dar tu ești mai frumos mai liniștit (trad. Horia Gârbea)
Cînd ești atît de tînăr și de blînd (trad. Cristian Vasiliu)
Tu ești mai dulce și mai liniștit (trad. Cristian Munteanu)

În șase, printr-o oarecare îndepărtare de original, s-a preferat o variantă „neutră” folosindu-se un artificiu:

Făptura? Ți-e mai caldă și mai blîndă (trad. Ion Frunzetti)
Tu ai un chip mai gingaș, mai senin (trad. Teodor Boșca)
Ți-e firea mai cu farmec, mai blajină (trad. Maria Moscu)
Mai blîndă-i frumusețea ta, o știu! (trad. Petre Solomon)
Frumusețe și balanță ai mai mult (trad. Grete Tartler)
Ți-e firea mai gingașă, iar chipul mai duios (trad. Radu Cîrneci)

Și-n doar două dintre ele prilejul iubirii e feminin:

Pe tine care mult mai dulce, blîndă ești? (trad. Lucian Blaga)
Ești mai frumoasă și ești mai senină (trad. Mihail Sebastian)

Să ne bucurăm de sonetul întreg tălmăcit în română. Întîi de cel pe care l-am găsit că păstrează cît mai mult din original.

Să te asemui cu o zi de vară?
Ți-e firea mai cu farmec, mai blajină,
În mai vînt vitreg mugurii doboară,
Și zestrea verii e și ea puțină.
O dată-i ochiul bolții-nvăpăiere,
O dată-i ceață aurul sclipirii.
Din ce-i frumos ades frumsețea piere,
Cum vrea-ntîmplarea sau osînda firii,
Dar vara veșnică îți este partea,
Minunea-i pururi în robie ții,
Nu-ți va ști umbletul prin umbre Moartea.
Te-nalță versul veșnic în vecii;
Cît suflu-i viu în veac, privirea vie.
În stihu-mi trainic afli trăinicie.

(trad. Maria Moscu)

Un mare poet, Lucian Blaga, ne-a lăsat o minunată traducere în care sunetul poetic își găsește o voce pe măsură în limba română:

Să te asemăn oare cu o zi de vară,
pe tine care mult mai dulce, blîndă ești?
În vijelie mugurii de mai se sfarmă,
scurt măsurată e vara, cînd în timp privești.
Ochiul ceresc lucește, uneori el arde,
culoarea aurie pierde-și-o ades.
Tot ce-i frumos de frumusețe se desparte,
prin voia întîmplării și-al schimbării mers.
Să nu se irosească vara ta vreodată
frumuseții tale vreau să-i dărui veșnic scut.
Să nu se sumețească moartea niciodată
că-n umbra ei tu umbli, și că te-ai pierdut.
Oamenii cît timp vor respira sub stele –
tu vei răzbi, trăind în versurile mele.

(trad. Lucian Blaga)

În literatura noastră trebuie amintit efortul singular și de-a dreptul mirabil al lui Vasile Voiculescu care a încercat o replică peste timp sonetelor shakespeariene. Din Ultimele sonete ale lui Shakespeare. Traducere imaginară5 Sonetul CCIV (50) pare a întinde o punte peste timp spre atît de cunoscutul Sonet XVIII.

Mi-a trebuit întreaga văpaie-a poeziei,
Cărbunele iubirii să schimb în diamant,
Dar strălucești de-acuma pe fruntea veșniciei,
Răscumpărat de-a pururi obștescului neant.
Puterea mea e jarul închis, ca-n nestemata
Ce arde dur şi rece-n lăuntricul său joc:
De la crearea lumii cu aștrii toţi deodată,
Nu se mai stinge-n mine originarul foc.
E cât un bob, dar ține virtuțile esenții,
E diamant, ce roade oțel și munți de stei…
Cu el îţi tai fereastra în sticla existenții,
Să intre nemurirea cu tot văzduhul ei.
Și-ntr-un vîrtej de versuri arzînd diamantine
Seduc eternitatea, iubite, pentru tine.

Citi-vom altfel versurile lui Will luminîndu-le umbrele ori frumusețea lor rămîne neatinsă?

Să te asemăn oare cu o zi de vară?

  1. traducere Lucian Blaga 

  2. traducere Mihail Sebastian 

  3. „Tot ce-i frumos de frumusețe se desparte”, traduce Lucian Blaga 

  4. Robert Giroux, The Book known as Q, Vintage Books, New York, 1983, citat preluat din Shakespeare, Opere complete. Volumul 9, Editura Univers, București, 1995, p. 543 

  5. Vasile Voiculescu, Ultimele sonete ale lui Shakespeare. Traducere imaginară, Editura Art, 2010, ediție îngrijită de Roxana Sorescu 


O iubire pe care nici măcar vîntoasele infernului n-o spulberă s-a născut dintr-o carte

În infern lui Dante i s-a dezvăluit cum dintr-o simplă lectură s-a născut povestea de dragoste dintre Francesca da Rimini și Paolo Malatesta.


de Ilarion Lainic · 14 februarie 2017

În 1308, aflat în exil, Dante Alighieri (1265-1321) începe să lucreze la poemul care va fi nu doar capodopera de care numele-i va fi pentru totdeauna legat, ci și una dintre cele mai importante opere ale literaturii universale. Terminat cu un an înaintea morții, Dante îl va numi Commedia pentru că, deși are un început dramatic, finalul este fericit, dar, încîntat de frumusețea lui, Giovanni Boccaccio îi va adăuga apelativul Divina.

Descensus ad inferos

La 35 de ani, în mijlocul vieții după cuvintele psalmistului („Anii noștri s-au socotit ca umbra unui păianjen; zilele anilor noștri sînt șaptezeci de ani.”, Psalm LXXXIX, 10), în noaptea dinaintea Vinerii Mari (7 spre 8 aprilie) a anului 1300, florentinul se rătăcește într-o pădure și începe una din cele mai extraordinare călătorii ale sufletului, călătorie ce se va sfîrși abia în miercurea de după Paște.

Nel mezzo del cammin di nostra vita
mi ritrovai per una selva oscura
ché la diritta via era smarrita. 1

E asaltat de trei fiare, tot atîtea păcate — o panteră (desfrînarea), un leu (mîndria, violența) și-o lupoaică (avariția) și, oricît încearcă, nu reușește să regăsească calea cea dreaptă („diritta via”). Deznădăjduit, crezînd că e pentru totdeauna pierdut, ajunge într-un loc („basso loco”) „unde-n veci n-a răzbătut lumină” (acolo unde soarele tace – „là dove ’l sol tace”), dar e salvat de Virgiliu care-i devine călăuză în Infern. E nu doar o călătorie a trupului prin locurile osîndei veșnice, e nu doar descoperirea păcatelor și a pedepselor ce le însoțesc, cît mai ales călătoria sufletului prin marea nesfîrșită a slăbiciunilor omenești pe care le vede acum în toată goliciunea și-n toată hidoșenia lor. Iar cei întîlniți, prin durerea și prin suferințele îndurate, par mai degrabă victime decît făptuitori care-și primesc binemeritata pedeapsa și cumva există, ca pentru noi toți de altfel, deși abia sugerată, speranța salvării.

După Infern, Purgatoriul și Paradisul desăvîrșesc călătoria sufletului spre Dumnezeu. În Paradis, Dante va fi călăuzit de Beatrice, cea pe care a iubit-o întreaga viață și-a cărei moarte în 1290 îl va arunca într-o viață plină de păcate, acea „selva oscura” cu care începe poemul.

Adevărata călăuza în cele trei hotare ale lumii de dincolo va fi însă dragostea pentru ea, dragostea pură ce închide poemul în chiar ultimul vers al său: „iubirea ce rotește sori și stele”2.

Adînc, tot mai adînc

Dante si Virgil in cel de-al doilea cerc
Joseph Anton Koch – Dante și Virgil în cel de-al doilea cerc al Infernului

În cel de-al doilea cerc din Infern (Cîntul V al poemului) Dante va descoperi o altfel o dragoste care, deși e la fel de puternică și de neînfrînt, este o dragoste damnată. În istoria iubirilor omenești, în istoria vieților noastre trecătoare însă cu nimic mai prejos ca intensitate ori măreție. Sînt într-un cerc mai strîmt, dar care „chin mai mare adăpostește-n el”, cercul desfrînaților care așa cum în viață s-au lăsat purtați și orbiți de patimi acum sînt ei neîncetat purtați de vînturi oarbe:

Drăcescul iureș care-n veci nu moare
pe morți îi poartă-n voia lui, orbeşte,
și crunt îi zbate-n apriga vîltoare.

Iar cînd vîntoasa-i smulge și-o pornește,
țîșnesc strigări și vaier lung pe vale
și blesteme spre cel ce zămislește.

Dante suferă ascultîndu-le poveștile și, văzîndu-le chinurile, e aproape să-și piardă cunoștința:

și rînd pe rînd îmi arătă jelirea
acelor frînți de-al dragostei alean.

Ci, ascultînd cum deapănă-amintirea
de cavaleri și doamne de-altădată,
mă-nvinse mila mai să-mi pierd simțirea

„Grăiți, de nu vă-mpinge zorul…”

Și-n vălmășagul acela de trupuri vede doi „ce strînși la zbor se-mbie” și care pînă și acolo, în adîncurile iadului, în brațele eternei damnări, nu vor să se despartă. Sînt Francesca da Rimini și Paolo Malatesta.

Povestea reală este asemănătoare atîtor alte iubiri interzise: Francesca Malatesta da Rimini (1255-ca. 1285) se naște la Ravenna și este fiica lui Guido di Polenta. Cum între familiile Polenta din Ravenna și Malatesta din Rimini era o veche rivalitate, pentru a încheia o alianță Francesca se va mărita cu Giovanni Malatesta, mult mai în vîrstă ca ea și care, din cauza unei malformații congenitale, era supranumit Gianciotto („schilodul Giovanni”). Francesca se va îndrăgosti însă de fratele acestuia, frumosul Paolo Malatesta, căsătorit la rîndu-i, iar dragostea dintre ei va dura aproape zece ani pînă cînd Gianciotto îi va surprinde și îi va omorî pe amîndoi. O variantă a poveștii spune că, din cauza neputinței, Gianciotto fusese înlocuit în noaptea nunții de fratele său și că abia dimineață Francesca a descoperit înșelătoria; că-n timp ea sfîrșește prin a se îndrăgosti de fratele înșelător.

Francesca e cea care îi spune lui Dante istoria iubirii lor, ea-i vorbește despre neputința de nu iubi cînd ești iubit („Iubirea care pe iubiţi nu-i iartă / de chipu-i drag pe veci m-a-nlănțuit / încît cum vezi nu-i chin să ne despartă”), ea plînge iubirea care le devenise soartă („Iubirea-aceeași moartea ne-a sortit”).

Rugată de Dante, deși știe că „Nu-i chin mai mare-n vremi nenorocite decât (…) să-ţi amintești de clipe fericite”, își amintește momentul în care dragostea, timid înmugurită, se deschide deplin între ei:

Citeam odată cum l-a subjugat
pe cavalerul Lancelot iubirea;
singuri eram și fără de păcat.

Adesea-n taină ne-am surprins privirea
și-acelaşi gînd obrajii ne-a pălit
ci-un singur vers ne-a biruit simțirea.

Cînd am citit cum zîmbetul rîvnit
i-l sărută pe gură Lancelot,
acesta ce mi-e veci nedespărțit

mă sărută și-un freamăt era tot;
de-atunci nicicînd n-am mai citit ‘nainte
căci pentru noi fu cartea Galeot.

E aici supremul omagiu adus cărții de Dante, căci cartea se transformă-n mijlocitorul dragostei. E asemeni cavalerului Galehault care-o îndeamnă pe regina Ginevra, soția regelui Arthur, să facă primul pas și să-l sărute („ca început de adevărată iubire”) pe Lancelot. Cartea devine începutul a toate, și-n același timp ispită, chin, durere, dar și împlinire.

Cît timp Francesca povestește, „celal’lt plîngea” și poetul sfîșiat de jalea lor își pierde simțirile și se prăbușește. Și acum se naște un miracol al limbii italiene:

E caddi come corpo morto cade

Tălmăcit astfel în română:

…și-apoi căzui
cum cade-un corp ce viață ’ntrînsul n’are. (trad. George Coșbuc)

căzui cum numai morții pot să cadă. (trad. Eta Boeriu)

căzui cum cade mort un corp în cale. (trad. George Pruteanu)

căzui precum doar un trup mort mai cade. (trad. Marian Papahagi)

Deși plină de tragism și purtînd pecetea damnării, iubirea celor doi se salvează prin rămînerea lor pentru eternitate îmbrățișați, căci nici măcar vînturile iadului, care-i poartă și-i spulberă ca pe niște frunze uscate, nu reușesc să-i despartă. Să nu uităm că Dante, deși o întîlnește pe Beatrice, în lume se-ntoarce fără ea, așa cum înainte nici Orfeu n-a reușit s-o întoarcă pe Euridice din tărîmurile morții.

iubirea ce rotește sori și stele.

  1. „Spre-amiaza vieții noastre muritoare / ajuns, într-o pădure-ntunecoasă mă rătăcii pierzînd dreapta cărare.” 

  2. Citatele sînt din Dante, Divina Comedie, în românește de Eta Boeriu, Editura Casa Școalelor, București, 1994