Duioșiile sufletului la Dostoievski: singurătatea oamenilor sărmani

„Oameni sărmani”, romanul de debut al lui F. M. Dostoievski, în pagini duioase ori nemărginit de triste, lasă să se întrevadă marele scriitor de mai tîrziu.


de Ilarion Lainic · 11 februarie 2017

Puțini scriitori au îndrăznit să se afunde și să se piardă în adîncurile cele mai profunde ale sufletului omenesc, acolo unde o singură adiere ori ți-l dezvăluie pe Dumnezeu, ori te aruncă în întunecimile necuprinse ale disperării. Și mai puțini, o dată întorși, au găsit tăria să povestească.

Între ei Feodor Mihailovici Dostoievski.

Născut la 30 octombrie/11 noiembrie 1821, la Moscova, are o copilărie și-o adolescență severe, dar găsește în literatură, descoperită prin intermediul poveștilor, basmelor și al legendelor, un refugiu.

După moartea mamei în 1837, chiar dacă visa „doar poezii și poeți” (Jurnal de scriitor) se supune tatălui și merge împreună cu fratele Mihail la Institutul de Inginerie Militară din Sankt Petersburg.

Însigurat, între colegi care erau interesați doar de cariera militară și nu de literatură, Dostoievski nu va reuși să se integreze. Mai tîrziu unii dintre ei își vor aminti compasiunea lui pentru săraci și oropsiți, dar și credința și recluziunea care i-au atras porecla Călugărul Fotie.

În 1839 îi moare și tatăl. Deși îi este tot mai greu financiar, reușește să-și termine studiile în 1841 și ajunge inginer într-un departament tehnic al unui minister, post din care va demisiona în 1844 fără un motiv anume, căutîndu-și încă drumul în viață.

În 1842, Gogol publică Suflete moarte și literatura rusă intră pe un nou făgaș. Stilul lui Gogol și contactul cu literatura europeană (prin George Sand și Balzac) îl vor face pe Dostoievski să se apropie de realism.

Oameni sărmani

Timp de nouă luni, între 1844 și 1845, scrie Oameni sărmani, romanul care avea să marcheze intrarea lui în literatura rusă. Nikolai Nekrasov se arată extrem de încîntat și-l publică în 1845 în Petersburki sbornik, iar Bielinski salută călduros apariția „unui nou Gogol”.

Peterburgskiy_sbornik
Pagina de titlu a Petersburki sbornik (1846) în care apare romanul Oameni sărmani

Acum aproape uitat, acoperit de măreția și de profunzimea marilor romane de mai tîrziu, ca o sămînță care încolțește mult prea devreme, al cărei lujer plăpînd, afectat de frig, întîrzie și pierde cursa în fața celor ieșiți la timp și care absorb toată lumină, Oameni sărmani este totuși un roman în care se întrevede scriitorul de mai tîrziu cu destule insule de frumusețe și de scufundare în adîncurile sufletului, explicînd entuziasmul lui Nekrasov sau al lui Bielinski.

Dostoievski a folosit forma romanului epistolar pentru a aduce înaintea noastră dramele, dar mai ales singurătățile unor oameni sărmani. Sînt scrisori schimbate între Makar Alexeevici Devușkin1 și Varvara Alexeevna Dobroselova2 între 8 aprilie și 30 septembrie dintr-un an oarecare. Mai există și-o ultimă scrisoare despre care Dostoievski lasă să se-nțeleagă că n-a fost trimisă niciodată, iar fragmentele din jurnalul Varvarei Alexeevna sînt artificiul tehnic necesar pentru a-i povesti trecutul.

Dar cine sînt acești oameni sărmani, rude îndepărtate, și care locuiesc pe aceeași stradă, de-o parte și de alta a ei (în prima scrisoare Devușkin mărturisește că i s-a părut că, din cămăruța lui, i-a văzut „o clipă chipul la fereastră” Varvarei Alexeevna)?3

Fericirea

El, Makar Devușkin, este un copist de 47 de ani singur și sărac, un om comun asemeni multora dintre noi, care nu are așteptări de la viață, care se trezește în fiecare dimineață pregătindu-se pentru o zi care se repetă la nesfîrșit, dar, la capătul căreia, simte mulțumirea de a nu fi povara nimănui, în ciuda chinurilor și a umilințelor la care e supus:

S-au găsit ei și oameni răi!… Trebuie să știi, scumpa mea, măcar că-s om fără carte multă și poate chiar prost, dar sufletul mi-e la fel cu al celorlalți. Și știi, Varenka, ce mi-au făcut oamenii răi? Mi-e și rușine să-ți spun ce mi-au făcut. Ai să mă întrebi: pentru ce? Numai pentru că sînt mic, pentru că sînt liniștit, pentru că nu supăr pe nimeni! N-am fost pe gustul lor și… Dă-i și dă-i!

M-am obișnuit, fiindcă mă obișnuiesc cu orice, fiindcă-s un om pașnic, un om mic; totuși mă întreb, pentru ce toate astea? Am făcut eu oare vreun rău cuiva?

(…) în viață nu trebuie să fii povară nimănui în viață. Păi eu nici nu sînt! Am doară o bucată de pîine a mea, poate că e uneori și uscată, dar o am! Și e cîștigată cu trudă, în lege și o mănînc în toată cinstea! Ce să-i faci! Parcă eu nu știu că nu-i mare lucru să copiezi hîrtii! Dar sînt mîndru și de asta: mă trudesc în sudoarea frunții!

Dintr-o dată însă, viața lui e dată peste cap de sosirea acestei rude care-l face „fericit, nespus de fericit, peste măsură de fericit!”. O visează și începe să creadă că ea ar putea fi salvarea lui: „Te-am asemuit cu o păsărică pogorîtă din cer întru mîngîierea oamenilor și înfrumusețarea firii. Și îndată m-am gîndit că noi, oamenii, care trăim în zbucium și deșertăciuni, Varenka, ar trebui să invidiem fericirea senină și nevinovată a păsărilor cerului.”

Cînd ea-l ceartă pentru că cheltuiește prea mult cu ea și că „se lipsește pînă și de lucrurile cele mai trebuincioase”, el își cere iertare și se vede pe el cel dintotdeauna:

De-altfel, vina e a mea, numai a mea, și în toate. La anii mei și cu un singur smoc de păr în cap, nu trebuia să mă gîndesc la „amoruri” și „echivocuri”… Și aș vrea să mai spun, măicuță, că uneori omul e tare ciudat, tare ciudat.(…) ce-i mai trece uneori prin minte să spună! Și ce iese din toate astea? Ce se-alege? Nu se-alege nimic și iese o aiureală, să te ferească Dumnezeu! (…) mi-e ciudă cînd îmi amintesc de toate astea, mi-e ciudă că ți-am scris atît de înflorat și atît de prostește. Pînă și la birou m-am dus astăzi înfoiat și împăunat, atît îmi era inima plină de lumină! Iar în sufletul meu era sărbătoare și eram vesel. M-am apucat cu toată sîrguința de hîrtiile mele… (…) Abia mai tîrziu, cînd mi-am mai venit în fire, toate mi-au părut iar cenușii și întunecate ca de obicei. Aceleași pete de cerneală, aceleași mese cu hîrtii pe ele și… Eu… Tot același ca înainte! Cum am fost, așa am rămas.

Ceea ce m-a însuflețit, Varvara Alexeevna, a fost o dragoste de părinte, numai și numai o dragoste curată de părinte, pentru că am luat pe lîngă dumneata, orfană obidită de soartă, locul tăicuțului dumitale. ți-o spun din tot sufletul meu, din toată inima, ca o rudă adevărată. Orice-ai spune, cu toate că-ți sînt rudă cam de departe, chiar de spița a șaptea să zicem, tot rudă se cheamă că-ți sînt – iar acum singura rudă mai apropiată – și pe deasupra îți mai sînt și ocrotitor. Pentru că acolo unde aveai dreptul să cauți ocrotire și sprijin, ai găsit numai înșelăciune și jignire.

Se vede bătrîn și lipsit de speranță, osîndit să ducă povara zilelor dinainte:

Noi, bătrînii, adică oamenii în vîrstă, ne obișnuim cu lucrurile vechi, parcă ar fi o părticică din noi.

Deși pentru cîteva clipe își dă seama de nefirescul situației și înțelege privirile dezaprobatoare ale celorlalți (el bărbat aproape de cincizeci de ani, necăpătuit, să își sacrifice puțini banii ca să cumpere mușcate, bomboane și cămășuțe unei fete?!) se lasă înfrînt de fericirea cea nouă, de bucuria de a trăi, de a fi în mijlocul celorlalți (ajunge să aibă relații cu vecinii și să participe la serate literare).

Ciudat lucru mai e și viața pe care o ducem noi doi acum, măicuță dragă! Adică vreau să spun că niciodată zilele mele nu s-au scurs în atîta bucurie. Parcă mi-ar fi hărăzit bunul Dumnezeu un cămin și o familie!

Am început și eu să cunosc ce-i lumea! Mai întîi și-ntîi, nu mă mai simt singur, pentru că dumneata ești aici, la doi pași de mine, întru desfătarea mea.

Din jurnalul pe care i-l trimite lui Devușkin aflăm că Varvara Dobroselova a trăit întîi la țară, într-un „fund de provincie” unde tatăl era administratorul unei moșii. E perioada cea mai fericită a vieții ei („aș fi rămas o viață întreagă la țară”, mărturisește), dar totul s-a sfîrșit brutal o dată cu mutarea, pe cînd avea doisprezece ani, la Sankt Petersburg. E trimisă la pension, dar „toate îmi păreau reci și neprietenoase (…) Plîngeam uneori nopți în șir, nopți nesfîrșite, urîte, reci”. La paisprezece ani rămîne fără tată, năvălesc creditorii, împreună cu mama trebuie să se mute, iar proprietăreasa, cu care tatăl fusese certat din cauza unor bani, deși la început arătase simpatie pentru situația lor, devine tot mai rea și mai disprețuitoare.

Există totuși și momente de fericire cînd, lîngă studentul Pokrovksi care-i dă lecții vreme de-un an, descoperă primii fiori ai dragostei. Dar și el e tot un om sărman care trăiește în sărăcie, cu un tată bătrîn căruia îi place să bea și care avusese „o dată și el o slujbă oarecare, cum însă n-avea nici o înclinație deosebită, slujba asta era cea mai de pe urmă, cea mai neînsemnată.“ Cît despre mama studentului, moartă de tînără, „fusese foarte frumoasă” și Varvara notează ceva ce-ar putea fi justificarea acțiunilor ei de mai tîrziu — „mă mir cum de s-a măritat atît de prost, cu un om atît de neînsemnat”.

Dar fericirea nu durează și sfîrșitul jurnalului cuprinde „povestea zilelor mele negre”, căci Pokrovski se îmbolnăvește și moare, iar moartea îi este la fel de tristă și de dureroasă pe cît i-a fost și viața:

Pokrovski cerea mereu ceva, cerea stăruitor, vorbind împleticit, cu limba încătușată de moarte, iar eu nu pricepeam nimic din vorbele lui. Inima mi se frîngea de durere! Un ceas întreg s-a zbătut așa, chinuit de o dorință; (..) Rînd pe rînd îi aduceam lîngă pat pe fiecare dintre cei ai casei, îi dădeam apă, dar el clătina trist din cap. In cele din urmă, am înțeles ce vroia: mă ruga să ridic storul de la fereastră și să deschid obloanele, (…) să se mai uite o dată la lumina zilei, la soare. Am tras storul; dar ziua care abia începea era tristă și mohorîtă ca și viața nefericită a celui de pe patul de moarte, gata să se stingă. Nici pomeneală de soare. Cerul era acoperit de pîcla deasă a norilor, un cer ploios, mohorît, rece. O ploaie măruntă bătea în fereastră și se prelingeam pe geam în șiroaie reci și murdare. O zi cenușie, întunecată. Lumina ei slabă abia pătrundea în odaie, luptînd din greu cu flacăra tremurătoare a candelei din fața icoanei. Muribundul îmi aruncă o privire plină de o nespusă tristețe și clătină din cap. Peste o clipă își dădu sufletul.

Curînd îi moare și mama și, din cauza abuzurilor proprietăresei care-ncepe să-i facă tot felul de propuneri necinstite, se mută cu Fedora peste stradă, acolo unde va căuta s-o zărească Makar și unde se vor întîlni din cînd în cînd, deși întîlnirile lor vor fi amintite doar în treacăt. Știe că e o povară pentru Devușkin și-l mustră pentru cheltuieli, îi trimite înapoi bani cînd acesta, primind o sută de ruble pentru a-și schimba hainele ponosite, îi împarte cu ea. Se gîndește chiar să accepte un post de guvernantă. „Ce zici, prietenul meu, să mă duc ori ba? Se-nțelege că așa n-o să mai fiu o povară pentru dumneata…”, îi scrie, dar el nici nu vrea să audă de-un asemenea lucru înspăimîntător.

Despărțirea

La mijlocul lui septembrie apare, la Petersburg, Bîkov, un moșier văduv, pe care-l cunoscuse la locuința dinainte și care îi propune să-i fie soție și ultimele ei scrisori vor vorbi despre acceptarea treptată a noii situații, despre viitorul statut social, despre bani și pregătirile de nuntă. Bîkov se-arată sîcîit de copilăriile ei („cînd l-am lămurit că ceea ce ai făcut dumneata nu se poate plăti cu nici un fel de bani, mi-a răspuns că vorbesc prostii, că așa se-ntîmplă numai în romane, că sînt prea tînără și am capul împuiat cu poezii; mi-a mai spus că romanele strică fetele tinere și că îndeobște cărțile îi îndreaptă pe oameni pe căi greșite și de aceea el unul nu poate suferi nici un fel de cărți”) și nu vede cu ochi buni cheltuielile nesfîrșite, iar ea se va plînge: „Dar nu îndrăznesc să-i răspund, că-i iute la mînie. Ce mă așteaptă oare?”

Devușkin, deși e disperat de plecarea ei („Și cum o să rămîn singur, singurel pe lumea asta?”) merge să-i rezolve treburile dinaintea nunții.

În ultima rînduri pe care i le trimite, Varvara Alexeevna se desparte de el în cuvinte pline de patetism, presimțind parcă sfîrșitul unei alte perioade la care, peste ani, se va gîndi cu duioșie, știind cît de mult a iubit-o, mărturisind în același timp dragostea ei pentru el.

S-a săvîrșit! S-au înfăptuit cele ce mi-au fost hărăzite de soartă; nu știu de-i bine sau rău, dar știu că mă plec în fața voinței Celui atotputernic. Mîine plecăm. Îmi iau pentru totdeauna rămas bun de la dumneata, prietenul meu neprețuit, binefăcătorul meu, dragul meu! Să nu-ți pară rău după mine! Fii fericit, nu mă uita și Dumnezeu să te binecuvînteze! Iar eu o să te pomenesc adesea în gîndurile mele, în rugăciunile mele. Uite că s-a sfîrșit și partea asta a vieții! Cît de puține amintiri luminoase iau eu din trecut în traiul nou ce mă așteaptă! Dar cu atît mai scumpă o să fie amintirea dumitale, cu atît mai drag o să fii dumneata inimii mele. Ești singurul meu prieten! Numai dumneata m-ai iubit aici! Crezi că n-am văzut, crezi că nu știu cît m-ai iubit? Erai fericit cu un singur zîmbet de-al meu, cu un singur rînd scris de mine.Și cum o să rămîi singur? Cine o să vadă de dumneata, bunul meu, neprețuitul meu, singurul meu prieten!

În ultima scrisoare a romanului, cea niciodată trimisă, prin urmare niciodată primită și niciodată citită, Makar Alexeevici se prăbușește cu totul în brațele disperării :

Varenka, măicuță, sufletul meu, scumpa mea! Au să te ia de-aici! Pleci!… Mai bine mi-ar smulge inima din piept decît să mi te ia! Cum vine asta? Plîngi și totuși te duci? Chiar acum am primit scrisorica dumitale, pătată toată de lacrimi. Va să zică nu vrei să pleci? Va să zică ești luată cu sila! Va să zică îți pare rău de mine? Dar asta înseamnă că mă iubești! Atunci cum… cu cine ai să-ți petreci zilele de aci înainte? Acolo o să-i fie urît inimioarei dumitale, o să-i fie silă, o să-i fie frig! Are să ți-o usuce dorul, are să ți-o sfîșie durerea! Ai să mori acolo și or să te culce în pămîntul rece și n-o să se găsească nici un suflet care să te plîngă!.

La urma urmei, ce-i Bîkov pentru dumneata? De cînd îți este pe placul inimii? Sau… poate numai pentru că-ți cumpără volane și altele de acest fel? Dar ce-i un volan și pentru ce ți-o fi trebuind? Fleacuri, măicuță! Aici e vorba de o viață de om, iar nu de-o cîrpă cum e volanul acela! Că-i o cîrpă, volanul, o cîrpă, măicuță, și atîta tot!

Știe că ea a fost rațiunea lui de-a fi în ultimii ani și că de-acum trebuie să se-ntoarcă la viața searbădă dinainte, doar că acum nu mai poate.

Cui o să-i spun „măicuță”? Pe cine am să mai alint cu o vorbă așa de frumoasă? Unde o să te mai găsesc, îngerașul meu? O să mor, Varenka, negreșit o să mor! N-o să-ndure inima mea o asemenea nenorocire. (…) Și doar pentru dumneata am trăit pe lume!

A gustat fericirea și dincolo de ea nu mai e nimic. La moartea subită a lui Gorșkov, alt om sărman care se luptase ani întregi să-și spele cinstea prin tribunale, Devușkin se lamentase:

A murit, măicuță, a murit Gorșkov, a murit pe neașteptate, ca lovit de trăsnet. Dar de ce-a murit numai Dumnezeu știe. (…) Nu înțeleg, cum poate să moară un om așa, într-o clipă! Sărmanul, nefericitul Gorșkov! Ce soartă, Dumnezeule mare, ce soartă!

Precum se stinge fumul…

Și iată că viața lui se termină la fel într-o clipă, căci, oricît ar fi mai trăit, oricîte hîrtii ar fi mai copiat, tot ce-nseamnă viețuire dispăruse o dată cu Varvara Alexeevna, măicuța. Ultimele rînduri sînt ca o tînguire din ce în ce mai neliniștitoare, la limita rațiunii:

Scriu și eu numai ca scriu, ca să-ți scriu cît mai mult… Sufletul meu, draga mea, măicuță…!

și-l vedem pe Devușkin cum dispare pentru totdeauna în cămăruța lui sărăcăcioasă încercînd să înțeleagă cuvintele celei pe care-o iubise atît:

Acum o să trebuiască să mă uiți încetul cu încetul.

 

Despre însingurare citiți „Îmi port pustiu prin noapte pasul”, poemul unui alt mare scriitor rus, Mihail Lermontov, iar despre dragoste frîntă citiți „Cu dragostea în brațe” de Otilia Cazimir.

  1. Numele provine de la devușka – fată, fecioară 

  2. Numele derivă din dobro – bine și din selo – sat, locaș; literal ființa-n care-și are sălaș binele 

  3. Citatele sînt din F. M. Dostoievski, Oameni sărmani, Omul dedublat, Nopți albe, traduceri de Xenia Stroe și Nicolae Gane, Editura pentru literatură, 1969 


Geo Bogza, poetul invectivă

Cunoscut mai degrabă drept creator al reportajului literar românesc, Geo Bogza a fost și poet. Unul dintre cei mai interesanți din literatura română.


de Ilarion Lainic · 6 februarie 2017

Cunoscut mai degrabă drept creator al reportajului literar românesc, Geo Bogza (1908-1993) a fost și poet. Unul dintre cei mai interesanți din literatura română  și un exponent de seamă al avangardismului.

Poezia avangardei

Editează în 1928 revista Urmuz și colaborează la Bilete de papagal sau la unu și debutează în 1929 cu volumul „Jurnal de sex” care determină apariția unei campanii de presă îndreptată împotriva pornografiei scrise. Pînă și justiția este chemată să-și spună cuvîntul, dar după trei ani Geo Bogza e achitat. Peste măsură de bucuros își va tipări cărți de vizită pe care scria doar „Geo Bogza. Achitat”.

Despre scris și creație avea să scrie în 1931 „activitatea noastră prin cerneală e o tragedie departe de orice veleități de a face literatură. A ne realiza în scris nu e pentru noi un ideal spre care să ne extaziem ca înspre o aureolă” („Exasperarea creatoare”); lui Vinea îi scrisese cu cinci ani înainte că „arta nouă nu este o simplă formulă, ci o formulă de viață”.

Versurile ne par azi mai degrabă cuminți:

în zăpada șoldului mai sap și azi întroienit
din cazanele cu smoală aprinse sub coaste
fumul s-a bătut între el, zăpăcită oaste
și nu a ars din carnea în care am strunjit
Fugiri

Care a fost gestul tău cînd uzi de spumă
cînd coapsele ne măcinau ca pietrele de moară
că pruncul dintre pulpe ca trenul dintr-o gară
pornind pe căi aceleași, a nimerit în humă?
Lepădări

În 1933 publică un alt volum, „Poemul invectivă (cu amprentele digitale ale autorului)”, care dă naștere unei alte campanii furibunde împotriva sa. Versurile vor fi printre cele mai „dure“ pe care le va scrie, zugrăvind violul, incestul, zoofilia.

Destrăbălatele tîrgului, fetele care n-au învățat carte
Hoinăreau pe maidane, dornice de dragoste și vin
În floarea roșie a pulpelor ascuns aveau un spin
În care toți amanții se vor cresta de moarte.
Poemul destrăbălatelor frumoase

Printre acuzatori se vor număra Nicolae Iorga, Octavian Goga sau Alexandru Brătescu-Voinești. Este arestat în 1934 și închis la Văcărești, iar în 1937 pentru șase zile. Printre colegii săi de celulă, pe care în reportajele trimise la ziarul Tempo îi numea „vedete ale codului penal”, s-a aflat și celebrul Berilă unul din marii criminali ai epocii – în 1936 ucisese cu sînge rece șase persoane, printre care și un copil, la Galați.

Va respinge mereu așa-zisul atentat la bunele moravuri poetul înscriindu-și scrisul sub zodia suferinței: „violența de expresie presupune o violență de suferință care exclude, de la început, orice element pornografic, pornografia implicînd, în condiția ei esențială, satisfacția”…

G. Călinescu nu-l va aprecia și va scrie dur despre poet_:_ „D. Geo Bogza suferă de priapism. […] Sfătuim pe tinerele fete cu pian să nu primească pe d. Geo Bogza în casă” (Viața literară, 1929), dar N. Manolescu avea să scrie mai tîrziu că „poemul Invectivă nu e o colecție de orori, ci un volum absolut remarcabil prin forţa poetică a distrugerii tabuurilor şi a legalizării oricărui fel de sexualitate”.

Generația 2000 l-a redescoperit și a încercat să și-l asimileze, dar n-a reușit să treacă dincolo de fronda sexualității, resemnîndu-se cu o banală imitare.

În 1937 publică volumul „Ioana Maria. Șaptesprezece poeme” unde iubirea e înfățișată aproape pură și castă, tinzînd spre absolut.

Iubesc și acum Ioana Maria
pădurile de la marginea orașului
în care ne plimbam uneori.
Erau niște păduri sărace
de margine de oraș,
dar dorul meu de tine era mare,
și noi le vedeam fantastice.
Tu spuneai: dincolo de dealul acela
începe celalt tărîm al vieții;
și noi n-am fost pînă acolo niciodată.
VIII

Versuri în care frumusețea iubitei nu mai păstrează nimic din sclipirile erotice dinainte.

Erai frumoasă Ioana Maria
și eu te priveam
și eram amețit de tine
ca de o corabie
care te poartă pe mări
te leagănă
te duce
din val în val
pînă la capătul lumii.
XII

„Cumințirea”

Este mereu în conflict cu autoritatea (regimul antonescian îl consideră un autor „degenerat”) și într-un fel pare de neînțeles schimbare pe care-o suferă după război cînd se alătură regimului comunist. În 1955 devine membru al Academiei Române și-n 1978 primește Marele Premiu al Uniunii Scriitorilor. În această perioadă mai cunoscute vor fi volumele de reportaj — „Cartea Oltului” (1945), „Țara de piatră” (1946), chiar dacă în 1978 în volumul „Orion” va încerca să scoată iar la lumină opera poetică din tinerețe.  Versurile se „cumințesc“ și uneori par angajate.

Voi, care vă îmbrățișați iubiții pe malul mării,
Nu-i uitați pe cei căzuți în război.
Voi care ieșiți despletite din valuri,
Cu părul ud și greu, pe umerii rotunzi,
Nu-i uitați pe cei căzuți în război.
Voi, al căror păr nu va mai fi ars în cuptoare,
Voi, frumoasele lumii,
Nu-i uitați pe cei căzuți în război.
Voi, frumoasele lumii

Reportajul literar

Așa cum a văzut poezia ca pe-o formulă de viață,  reportajul l-a privit ca pe o „școală a vieții adevărate prin care trebuie să treacă orice scriitor care vrea să fie un autor viu, în ale cărui cărți să se zbată, de la pagină la pagină, viaţa.” Astfel „_Cartea Oltului” _nu e doar monografia unui rîu, ci și povestea mitică a locurilor, a oamenilor înghițiți de miracolul care este Oltul.1

De cînd a apărut în lume, pe crestele Hășmașului Mare, oamenii s-au aplecat asupra lui, și l-au privit. Uneori, tot drumul pe care l-a făcut prin lume, n-a fost parcă decît pentru această uriașă întîlnire cu oamenii. În orice caz, au fost mulți, zeci, sute de mii. Unii i-au băut apa limpede a izvorului, alții s-au oglindit în undele lui, alții l-au știut un rîu mare cu ape tulburi și grele de nămoluri. O mie de obrazuri le-a arătat Oltul oamenilor, și oamenii i-au arătat lui o mie de obrazuri. Rînd pe rînd au trecut pe malurile lui, îngîndurați, apăsați de nevoi, îndrăgostiți, plini de jale sau de mînie. Oltul și-i reamintește. Treceau în lungul apelor lui, cu coasa pe umeri, iar soarele care se pregătea să apună le asvîrlea umbra măreață, peste unde. Cîntau uneori din fluier, despre Olt; iar alteori tăcuți, ascultau cum apele Oltului cîntă despre ei.2

Oricît de miraculos ori de maiestuos ar fi, marele rîu trebuie să se supună datului lumii și să moară, gustînd vremelnicia omului și împlinind destinul tragic al oricărei viețuiri.

Dar pentru Olt, toată această largă legănare a lumii, s-a terminat. Acum e sfîrșitul. Din tot ce-a fost pe vremuri, n-au mai rămas decît aceste întinse nisipuri. Deșertăciune a deșertăciunilor, totul e deșertăciune, pare că spune suprafața lor pustie și spulberată. Unde sînt munții, unde sînt stîncile, unde sînt cetățile de odinioară? S-au sfărîmat. Și n-au mai rămas decît aceste întinse, pulverizate nisipuri. Din tot ceea ce a cunoscut Oltul în drumul lui, atîta a mai rămas. Întinse, orizontale suprafețe pustii. E parcă ruina totală a lumii.

Iar fluviul larg care trece în față, tîrăște în această năruire tot universul, așa cum pare că poartă între malurile lui, întreaga materie a lumii, desagregată. E ca o descătușare supremă de ultimele legi cunoscute, ca o curgere a întregului cosmos din sine însuși, undeva în afară. Așa e, deasupra acestor întinse nisipuri, moartea Oltului, transfigurată.3

După o viață tumultuoasă, Geo Bogza s-a stins la 14 septembrie 1993.

  1. Menționez că am folosit textul apărut în Revista Fundațiilor Regale, anul XII, nr. 7,  iulie 1945 

  2. Ibidem, pp. 20-21 

  3. Ibidem, p. 21 


Miracolul ca așteptare

Asemeni dragostei, după o lungă și chinuitoare așteptare, miracolele nu vin sub forma promisă. Septuaginta și așteptarea epifaniei.


de Ilarion Lainic · 3 februarie 2017

Miracolele sînt o rescriere cu litere mărunte a aceleiași povești scrisă în lumea largă cu litere mult prea mari pentru ca unii dintre noi să le vadă.1 C. S. Lewis, Miracles

Legenda, povestită în Scrisoarea lui Aristeas către Philokrates, spune că în secolul al III-lea î. H. Ptolemeu al II-lea Philadephus (285-247 î. H.), dorind ca-n biblioteca din Alexandria să includă înțelepciunea tuturor religiilor din lume, îi cere preotului Eleazar din Ierusalim să-i trimită 70 de cărturari vrednici, cei mai buni traducători din ebraică în greacă. Preotul alege cîte doi învățați pentru fiecare din cele douăsprezece seminții ale lui Israel (de aici numărul de 72 din alte variante) și-i trimite în Egipt. Aici sînt primiți de rege care dă un banchet în cinstea lor, apoi învățații sînt duși pe o insulă lîngă Alexandria unde încep lucrul.

Retrăgîndu-se așadar într-un loc ferit, neavînd pe nimeni altcineva în preajmă decît elementele naturii (pămînt, apă, aer, cer) despre care urma să „hierofantizeze” la începutul Cărții Genezei – căci Legile încep cu facerea lumii – ca stăpîniți de un spirit divin, ei prind a profeți, nu fiecare cu vorbele sale, ci toți cu aceleași cuvinte și expresii, ca și cum în urechile tuturora ar fi răsunat glasul unui sufleur nevăzut.2

scrisoare lui aristeas
Începutul Scrisorii lui Aristeas către Philokrates, Biblioteca Apostolica Vaticana, sec. al XI-lea, sursa

În Talmudul Babilonian povestea traducerii capătă o mai pronunțată dimensiune mistică:

Regele Ptolemeu a adunat odată 72 de bătrîni. I-a închis în 72 de camere, fiecare într-a lui, fără a le arăta dinainte pentru ce au fost chemați. A intrat în camera fiecăruia și i-a spus: „Învățătorule, scrie pentru mine Tora lui Moise”. Dumnezeu a pus în inima fiecăruia ca să traducă la fel cum o făcuseră ceilalți.3

Despre actul scrierii și nașterea acestuia, Nabokov avea să scrie mai tîrziu:

Paginile sînt încă albe, dar există un sentiment miraculos al cuvintelor care sînt deja acolo, scrise cu cerneală invizibilă și care ard de nerăbdare să devină vizibile.4
Vladimir Nabokov

Aceasta e legenda, repetată de Philon din Alexandria, Flavius Iosephus sau de Sf. Augustin, traducerii ce avea să fie cunoscută sub numele de Septuaginta, din expresia latină versio septuaginta interpretum („traducerea celor șaptezeci de interpreți”, titlul apare și sub forma LXX). Textul grec va fi folosit atît de iudaism (pînă prin secolul al II-lea d. H.), cît și de creștinism. Deși la început va fi utilizat și de biserica catolică, va fi textul prin excelență al bisericii ortodoxe (Biblia de la București sau Biblia lui Șerban Cantacuzino (1688) va avea la bază această variantă a textului veterotestamentar).

Dar din potecă se desprinde o alta care spune că printre cei 70 de învățați era și unul pe nume Simeon care ajungînd la cuvintele lui Isaia

Iată Fecioara în pîntece va lua și va naște fiu5
Isaia 7,14

s-a îndoit, căci cum ar putea o fecioară să nască necunoscînd bărbat, și a vrut să radă cu un cuțit cuvintele. Doar că Îngerul Domnului i se arată, ca odinioară lui Avraam, îi prinde mîna și-i zice „Nu fi necredincios față de cele scrise și a căror împlinire sigur o vei vedea. Pentru că nu vei gusta moartea pînă ce nu vei vedea pe Cel ce se va naște din Curata Fecioară, Hristos Domnul”. Și cuvintele rămîn să-mplinească miracolul traducerii, și viața lui se transformă într-o lungă așteptare a Aceluia.

S-a întors la Ierusalim și curgerea implacabilă a timpului l-a înghițit, iar moartea i-a uitat chipul.

Toamna însă, era firesc să te simţi trist. Murea parcă şi o parte din tine o dată cu frunzele ce cădeau din copaci, lăsând crengile goale în bătaia vântului rece, în lumina aspră a iernii. Ştiai însă că într-o zi tot trebuie să vină primăvara, după cum ştiai că râul îngheţat va curge iarăşi după ce gheaţa se va topi. Dar primăvara, când ploile reci ţineau mult şi o ucideau, era ca şi cum o fiinţă tânără ar fi pierit fără nici un sens.

Şi cîtva timp după ce primăvara venea în sfîrşit, ca întotdeauna, rămîneai încă speriat la gîndul că ar fi putut să nu vină.
Ernest Hemingway, Sărbătoarea de neuitat6

Simeon, în umbra templului, aștepta și deși la început zvonurile despre apariția unui Mesia îl umpleau de bucurie și de speranță încet s-au transformat în tresărirea tot mai slabă a unei inimi care nu-și dorea decît să se odihnească.

Orice cauți nu va veni în forma pe care te aștepți s-o găsești.7
Haruki Murakami, Kafka pe malul mării

Simeon n-a bănuit că Acela, cel promis, i se va arăta sub forma unui prunc înaintea căruia să vină nu pentru a-și pleca genunchii ori fruntea, minunat de glorie, ci ca să-l țină-n brațe, aplecîndu-și el fruntea asupra-i și să spună:

Acum slobozești pe robul Tău, Stăpîne, după cuvîntul Tău, în pace, că văzură ochii mei mîntuirea Ta.
Luca 2, 29-30

Iar Mariei cuvinte de fiere pentru mamă, dar de mîntuire pentru femeie și pentru om:

Și prin însuși sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere de la multe inimi cugetele.
Luca 2, 35

Simeon moare înainte ca Iisus să se dezvăluie lumii, înainte de-a spune un singur cuvînt, dar credința bătrînului n-a fost mai slabă, asemeni celei despre care C. S. Lewis va scrie veacuri mai tîrziu:

Cred în creștinism așa cum cred că soarele a răsărit: nu doar pentru că îl văd, ci pentru că datorită lui văd tot restul.8
C. S. LewisIs Theology Poetry?9

Stretenia sau Întîmpinarea Domnului nu e doar despre arătarea lui Dumnezeu între oameni, cît mai ales despre așteptare și despre cum epifania are nevoie de răbdare și cum, de cele mai multe ori, ia înfățișarea celor mărunte și neînsemnate care-s așa doar pentru că ochii și inimile noastre nu-s încă pregătite să vadă.

Universul e plin de lucruri magice așteptînd răbdătoare ca simțurile noastre să se ascută.10
Eden Phillpotts, A Shadow Passes

  1. Miracles are a retelling in small letters of the very same story which is written across the whole world in letters too large for some of us to see. 

  2. Septuaginta, vol. 1, Editura Polirom, 2004, pp. 11-12 

  3. King Ptolemy once gathered 72 Elders. He placed them in 72 chambers, each of them in a separate one, without revealing to them why they were summoned. He entered each one’s room and said: “Write for me the Torah of Moshe, your teacher”. God put it in the heart of each one to translate identically as all the others did. 

  4. The pages are still blank, but there is a miraculous feeling of the words being there, written in invisible ink and clamoring to become visible. 

  5. Citatele sînt din Biblia adică Dumnezeeasca Scriptură legii vechi și a celei nouă, Sfînta Scriptură, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1914, ultima traducere din Biserica Ortodoxă Română după Septuaginta 

  6. Ernest Hemingway, Sărbătoarea de neuitat, trad. Emma Beniuc, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti 1966 

  7. whatever it is you’re seeking won’t come in the form you’re expecting 

  8. I believe in Christianity as I believe that the sun has risen: not only because I see it, but because by it I see everything else. 

  9. The Oxford Socratic Club, 1944 

  10. The universe is full of magical things patiently waiting for our wits to grow sharper.